AlternanţA

Aceste nume propri se pare că erau folosite pe întreg teritoriul fostului Imperiu Babilonian, indiferent de etnie sau convingeri religioase, altfel nu-mi explic de ce „Miriam” era un nume foarte des întâlnit în toate provinciile Palestinei, la o mare parte dintre femei, nefiind obligatoriu evreice. Ce determinase vizita celor doi bătrâni la o rudă nu tocmai apropiată, la o distanţă aşa mare de locul natal, nu este greu de ghicit. Zvonurile că Domnul Iisus împreună cu toţi discipolii străbat Samaria pentru a merge să propovăduiască noua ideologie în Iudeea, se răspândiseră peste tot în Galileea şi Samaria.

Astfel familia de esenieni zdrobită de durere că-si pierduse singurul copil, după ce recursese la tot felul de încercări pentru a determina întoarcerea fiicei, toate fără succes, hotărâse deplasarea în locurile unde se presupunea că vor ajunge „discipolii noii proorociri”, pentru a încerca să-şi convingă personal fata să se intoarcă.

Cei doi bătrâni, după ce avuseseră acest unic copil când trecuseră bine de patruzeci de ani şi nici măcar nu-l mai aşteptau, se considerau nedreptăţiţi de Dumnezeu (în care oricum nu credeau prea tare), în momentul în care Miriam luase brusc hotărârea de a-L însoţi pe acel „evreu tămăduitor” în „peregrinările prin lume”. Ei nu puteau înţelege cum fetiţa lor care era obişnuită să trăiască în lux după bunul său plac, alesese o cale atât de „rea” pentru ea, cât şi pentru ei. După ce strânseseră o avere impresionantă pentru acele vremuri şi erau liniştiţi în privinţa modului de administrare, în cazul în care ei nu vor mai fi, totuşi dorinţa de a avea mai departe descendenţi îi determinase să apeleze la orice mijloc pentru a se împlini. Însă niciodată nu le trecuse prin cap că Miriam s-ar putea schimba într-atât încât să-i părăsească pe ei, cât şi viaţa îndestulată pe care o trăia, pentru a alege ceva ce ei oricum nu înţelegeau. Şi cum le mai rămăsese o ultimă încercare de a o aduce înapoi, iată că se hotărâseră să stea de vorbă cu „evreul”, să-L determine să le lase fata în pace, pentru că ea sigur „nu mai judeca cu mintea ei”.

Acesta era motivul pentru care cei doi se aflau acum în Samaria, asteptând cu nerăbdare. Însă cum ghinioanele uneori se pot ţine lanţ în perioade lungi din vieţile noastre, iată că şi aceştia păreau urmăriţi de asa ceva (aşa credeau ei). După ce au ajuns la Aaron, însoţiţi de doi slujitori, au aflat că „alaiul” unde ar fi putut să o găsească pe fată se îndrepta spre Iudeea, mai bine zis la Iope. Ori, cum în acea regiune aveau mulţi colaboratori în ceea ce priveşte relaţiile comerciale pe care le întreţineau în diferite ramuri, au plecat imediat în acea direcţie.

Aici filmuleţul se terminase, iar eu abia aşteptam să treacă orele sperând că voi avea continuarea.

Însă surpriza s-a dovedit enormă când la câteva minute aveam parte de o nouă vizionare. De această dată imaginile se petreceau într-un alt context. Domnul Iisus şi Mama Sa stăteau liniştiţi de vorbă, puţin mai retraşi faţă de grupul mare de oameni, iar la câţiva metri Maria şi Iuda Tadeu păreau că fac nişte socoteli, având în vedere gesturile ce însoţeau cuvintele. Imediat s-au apropiat de ei cei doi bătrânei, care nu am habar cum au intrat brusc în acea scenă.

Maria când i-a observat şi-a deschis larg braţele spre ei, cu faţă plină de bucurie şi iubire. În clipa următoare însă, tatăl a prins-o destul de brutal de mâna stângă, strigând cât îl ţineau puterile:

• 
  „Ai să mergi acasă!”
  

Ceilalţi oameni din jur, care până atunci îşi văzuseră nestingheriţi de treburile lor, şi-au îndreptat privirile brusc spre locul unde părea că există un incident, şi aşa era.

Domnul Iisus s-a îndreptat zâmbind spre ei zicând:

• 
  „Sunteţi bineveniţi!”
  

În acel moment bătrânii şi-au întors capetele în direcţia respectivă şi parcă au intrat în transă. Tatăl i-a eliberat brusc braţul fetei, iar aceasta a întors capul în direcţia Domnului, exclamând:

• 
  „Sunt părinţii mei, Doamne!”
  
• 
  „Ştiu!”, a venit răspunsul.
  

Ce s-a putut întâmpla cu cei doi părinţi în acele momente nu pot explica, pentru că n-am înţeles nici eu, dar am reuşit totuşi să trag o concluzie, vizualizând în continuare imaginile.

Bătrâna a făcut doi paşi ca hipnotizată spre Domnul, bâiguind ceva doar de ea înţeles, iar când s-a văzut în faţa Lui, a căzut în genunchi rugându-se pentru iertare, iar soţul ei care până atunci rămăsese pironit locului precum o stană de piatră, a spus doar atât:

• 
  „Nu eşti evreul tămăduitor, eşti mult mai mult!”
  

Din acel moment cei doi părinţi au fost încredinţaţi până la ultima suflare că Miriam a lor alesese Calea cea bună, iar Cel pe care ei îl defăimaseră cu atâta răutate, nu era altul decât Iisus Hristos. Chiar dacă bătrâneţea şi responsabilităţile pe care le aveau în ceea ce privea averea nu le-a permis să-L însoţească pe Domnul şi pe Maica Sa, alături de toţi ceilalţi discipoli în Misiunea ce trebuia îndeplinită, aceşti doi oameni au pus la dispoziţia lui Miriam, tot avutul lor, în vederea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. Nu fuseseră nişte oameni religioşi niciodată, dar respectau tot ce ţinea de tradiţiile religioase.

Fericiţi că-L descoperiseră pe Domnul, nu au mai avut posibilitatea să se bucure de faptul că cea mai mare parte a bunurilor deţinute a fost destinată sedimentării structurii noii religii ce se contura în acel moment într-o regiune, mai apoi într-o ţară, ca ulterior să cuprindă ţinuturi din întreaga lume. Dar dincolo de acest aspect, „fetiţa” lor avea să devină Apostolul care L-a iubit cel mai mult pe Domnul Iisus.

Chiar dacă Cărţile Sfinte dau importanţă doar unui număr de 12 apostoli, lumea trebuie să ştie că aceştia au fost mult mai mulţi şi mai apropiaţi de Mântuitorul. Am convingerea că destul de curând, într-un mod oficial, oamenii vor fi informaţi cu privire la adevărurile ascunse, ce aparţin unei epoci pilot, a religiei creştine.

Când am revenit în dimensiunea mea, aşa cum obişnuiesc eu să spun, la scurt timp am primit un telefon de la un prieten foarte drag mie, care tocmai işi anunţa vizita în România şi mă ţinea la curent cu privire la comunicatele NASA, ce veneau să confirme spusele mele încă din anul 2004, cu privire la transformările prin care omenirea va trece până la sfârşitul anului 2012, cel puţin aşa susţinea el. În sinea mea gândeam că este destul de târziu pentru Agenţie să vină cu astfel de comunicate, dar decât deloc, mai bine şi aşa. Pe ce raţionamente s-or baza oficialii de acolo, de nu dau publicităţii informaţiile ce le deţin cu privire la anul 2012, nu prea înţeleg, dar asta este. Dacă populaţia acestui glob ar şti ce presupune 21 decembrie 2012, adică o trecere la nivel vibraţional, n-ar mai exista loc pentru „falşii profeţi” ce prezic sfârşitul lumii, şi poate altfel s-ar aborda această temă.

Dar în sfârşit, poate că aşa trebuie să fie, să trăim într-o ignoranţă totală, departe de tot ce presupune valoare sau valori şi foarte ancoraţi în ceea ce reprezintă cotidianul material şi prăfuit.

Vizionările din acea zi se terminaseră cu mult înainte, aşa că puteam să sper la o noapte cu somn profund şi odihnitor. Aşa a şi fost.

În ziua următoare m-am trezit cu gândul la ce va urma şi primul filmuleţ nu s-a lăsat prea mult aşteptat. De această dată mulţimea (aproximativ zece mii de oameni), stătea aşezată pe jos, care pe unde putea, iar Mântuitorul se afla în picioare în mijlocul lor. Fiind deja toamna târziu, pe sol se mişcau tot felul de insecte, unele ce semănau a lăcuste, dar nu erau, aveau culoarea roşie şi înţepau îngrozitor de tare, în aşa fel încât oamenii rămâneau ca paralizaţi în urma acestor înţepături. Cei mai vârstnici spuneau că n-au mai văzut aşa ceva niciodată şi că invazia aceea prevestea ceva rău. Domnul observând frământarea din interiorul mulţimii, a ridicat tonul pentru a putea fi auzit până la margini, şi a spus:

• 
  „Vedeţi voi şi acestea sunt nişte vieţuitoare ale acestui pâmânt, şi ele au fost create cu un scop. Dacă noi le vom ucide acum, în a treia lună din an recoltele voatre nu vor mai fi. Ele fac ca pământul acesta să dea rod, prin sămânţa voastră şi prin osteneala lor.
  

Eu vă voi feri de ele, iar voi aveţi grija lor.

Ridicaţi-vă, deşi sunteţi osteniţi!”

În acea clipă toţi s-au ridicat în picioare, unii spriji­nindu-i pe cei bolnavi, alţii pur şi simplu, iar mamele ţinându-şi copiii în braţe.

Eu nu vedeam foarte bine, deşi imaginile treceau rapid şi păreau clare, nu-mi dădeam seama dacă erau din mai multe părţi, sau doar din direcţia dinspre mare. Însă până să realizez eu cum sunt, m-am trezit în faţă cu un tablou plin de foarte multă lume ce părea că stă pe nişte scaune inexistente, într-un cuvânt suspendată, dar care avea un comportament destul de natural. Oare acei oameni nu realizau că stau pe un scaun inexistent la aproximativ doi metri de pământ?! Privindu-le feţele pot răspunde eu cu certitudine că nu!

Vocea Mântuitorului, a cărei pregnanţă nu se mai poate întâlni într-o altă voce din această lume sau din alte lumi, continua să le umple sufletele acelor oameni de bucurie şi iubire.

Conţinutul predicii era atât de înălţător, încât nu cred că cineva ar fi reuşit să redea măcar o propoziţie din el, deoarece fie şi printr-un atât de neânsemnat gest, ar fi distrus puritatea şi în acelaşi timp elocinţa acelor cuvinte divine. Eu priveam năucă, neînţelegând aproape nimic, dar racordată totuşi la acel fluid cosmic ce pare-se cuprinsese întregul tablou, încercând cu disperare sa mai zăresc măcar pentru o clipă, chipul Mântuitorului. În zadar însă, cuvintele veneau de undeva de sus, mult deasupra mulţimii, dar ce vedeau ei? Pentru că privirile erau îndreptate într-o direcţie unde eu nu văzusem nimic.

Am revenit în lumea mea, cea care crede doar în ce vede şi poate fi atins, şi de care nu m-am putut desprinde definitv nici în acel moment, dovadă fiind faptul că nu mă mulţumisem doar să ascult, ar fi fost necesar să şi văd. Puteam să mă mint spunându-mi că avusesem acea dorinţă din prea multă iubire faţă de Domnul Iisus, dar nu acesta fusese motivul, ci o curiozitate prostească de care nici atunci nu mă putusem debarasa. Mi s-a făcut ruşine şi în acelaşi timp o stare de lehamite faţă de propria mea persoană m-a cuprins. Brusc mi-am dat seama că oricât ar încerca Cerul să te ajute, este necesar şi un minim de efort din partea ta, pentru a îndrăzni măcar să speri spre o desăvârşire, cuvânt a cărui etimologie o luăm a fi bună chiar pe cea din această lume.

Imaginile s-au mai repetat încă cinci zile la rând doar cu puţine modificări, esenţa fiind aceeaşi. În ultimul episod (m-am obişnuit să-i spun aşa), au mai apărut figuri noi. În casa lui Set, care era destul de mare, Domnul a înnoptat cât a stat la Iope, iar seara se obişnuia să se ţină un fel de şezătoare, cu membri familiei şi oaspeţi de seamă pe care-i adusese Set. Aici au mai apărut trei personaje noi, toţi rude de ale sale, dar având în vedere că la evrei şi fraţii, şi verii, şi unchii sunt reprezentaţi de acelaşi cuvânt – rudă, nu am putut să-mi dau seama ce grad de rudenie aveau. Era vorba de doi bărbaţi şi o femeie: Beniamin, Samson şi Ruth, toţi rude cu Set. Ruth se pare că era aproape de perioada măritişului, iar băieţii nu păreau să fi trecut de mult de 20 de ani. Cum fiecare nou venit se integra foarte bine în interiorul grupului ce-L însoţea pe Domnul Iisus, nici acestor tineri nu le-a trebuit foarte mult, astfel că niciunul nu a stat pe gânduri în momentul în care Set a venit cu propunerea de a face şi ei parte din alaiul ce urma să se deplaseze în câteva oraşe din Iudeea pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu.

Din acele momente se pare că Ruth a rămas prietenă pe veşnicie cu Maria din Magdala şi destul de apropiată de Maica Sfântă, care luase sub protecţia Sa toate femeile din acel grup. În linii mari am sintetizat ce am crezut că este mai important în aceste ultime vizionări.

În perioada imediat următoare acestor episoade, în viaţa mea (cât se poate de terestră), s-au petrecut destule evenimente importante ce au reuşit chiar să-mi captiveze foarte mult atenţia. Dar cu toate acestea nu mi-am abandonat prietenul meu cel mai apropiat, jurnalul, în care am continuat să notez tot ce consideram a fi de maximă importanţă din acele imagini. La carte n-am mai scris niciun rând, fapt datorat într-o oarecare măsură şi presiunii psihice la care eram supusă datorită injecţiei din septembrie. Deşi prietenii mei din Rusia încercau să mă liniştească, în tot ceea ce însemnam eu, se petrecea ceva inexplicabil. Nu mai puteam dormi deloc, începusem să slăbesc, iar cel mai ciudat fenomen cu putinţă consta în faptul că dacă mă cântăream dimineaţa aveam 65 kg, dacă mă cântăream seara sau la prânz pe acelaşi cântar aveam 57 kg. Deşi la început părea destul de dubioasă oscilaţia aceasta de greutate, cu timpul m-am obişnuit, însă ce era mai rău, nu ştiam niciodată care este greutatea reală. Într-o duminică, când cei doi foarte buni prieteni ai mei ruşi se aflau în Nepal, am sunat o altă prietenă din Moscova, Ana, şi m-am plâns la ea, având în vedere ce mi se întâmpla.

Ea m-a liniştit explicându-mi că şi alţii păţesc la fel şi n-are rost să ma sperii. Şi uite aşa am început să-mi modific o parte din haine, fără să mă mai urc pe cântar, doar ţinând cont de ce spunea centimetrul unei doamne foarte pricepută la croitorie, pe care o iubesc mult, dar pe care am chinuit-o enorm cu aceste modificări vestimentare.

În tot acest tumult al vieţii mele era necesară o întâlnire cu Mesagerii, pentru că iarăşi tolba mea cu întrebări dădea pe dinafară. Şi cum de cele mai multe ori când mă întâlnesc cu ei, îmi apar stări de somnolenţă cu două, trei zile înainte, în jurul orei 21:00, semnele erau clare.

Foarte mulţi oameni din grup începuseră să se racordeze foarte bine la Erra, ba unii se simţeau chiar monitorizaţi, alţii îi vizualizau, iar doi au fost pe navă. Însă de fiecare dată când aceştia povesteau m-am simţit datoare să-i scanez, pentru a fi sigură de veridicitatea celor spuse, ca nu cumva să mă trezesc cu surpriza unor povestioare create în urma unor proiecţii ale minţii. Este adevărat că am descoperit şi astfel de cazuri, dar care ulterior au înţeles şi s-au corectat.

Aşadar iată-mă cât se poate de înţepenită în faţa celor şapte. Prima concluzie pe care am tras-o în clipa următoare au fost costumele, care reveniseră la culoarea cunoscută.

• 
  Ai probleme? a venit întrebarea.
  
• 
  Nu, doar întrebări.
  
• 
  Te ascultăm!
  
• 
  Din câte ştiu, eu sunt tot timpul monitorizată de voi, dar oamenii, sunt şi ei?
  
• 
  Ţi-am mai spus, o parte da, o parte nu. Te aştepţi ca cei ce vor părăsi zona de Lumină, după delimitarea de anul viitor, să mai fie monitorizaţi de noi?
  
• 
  Nu ştiu!
  
• 
  Bineînţeles că nu. La unii însă, prezenţa noastră în vieţile lor este foarte activă. Este foarte adevărat că şi dintre aceştia pot trece dincolo, dar asta depinde doar de ei.
  
• 
  Ce ar putea determina acest derapaj?
  
• 
  Gândirea, ea este cea care coordonează compor­tamentul, cu cât este mai negativă şi rezultatul este pe măsură, adică modul în care acţionaţi, devine din nemulţumitor în stresant, din stresant în surprinzător, iar de aici este un pas mic spre reprobabil. Voi nu realizaţi cât rău vă faceţi cu propriile gânduri. Tu şi toţi colegii tăi aveţi rolul de a crea armonie în jurul vostru, iar atunci când există perturbaţii, eliminaţi sursa, deoarece datoria voastră este să menţineţi echilibrul, nicidecum de a tolera persoane ce invitabil duc spre dezechilibre.
  
• 
  Dar dacă aceste persoane au rătăciri de moment?
  
• 
  Veţi avea posibilitatea să-ndreptaţi, dar dacă ei persistă în greşeli, contribuie şi la scăderea vibraţiei colective. Aşa că să ai mare grijă!
  
• 
  Cine?
  
• 
  Tu şi cei ca tine, care îşi desfăşoară activitatea în vederea procesului de transformare.
  
• 
  Ştiţi că mulţi oameni au surprins-o pe Erra, cât şi pe celelalte două nave în diferite ipostaze?
  
• 
  Da, sigur că ştim, noi am permis asta, şi nu numai aici, în toată lumea.
  
• 
  În Islanda, tot voi aţi fost?
  
• 
  Nu Erra, dar erau tot navele noastre, care sunt în număr de 90 şi gravitează în jurul Terrei, monitorizând câmpul de protecţie.
  
• 
  Pot să scriu despre asta în carte?
  
• 
  Sigur!
  
• 
  Referitor la carte, pot să merg pe titlul pe care vi
  l-am propus?
  
• 
  Nu, exclus! Va trebui să mai aştepţi şi ai să vezi că titlul ţi-l va da chiar ea.
  
• 
  Cine?
  
• 
  Cartea, unde eşti cu gândul?
  
• 
  Aici, ştiţi că n-ar putea fi altfel. Scuzaţi-mă!
  

Există posibilitatea unei restricţionări şi în cazul acestei cărţi? am întrebat eu timid.

• 
  Sigur că da, dar asta vedem când ai s-o termini. Privindu-i fix ca şi până acum, într-un anumit moment mi s-a părut că i-am văzut mişcând gurile ca şi cum ar fi articulat cuvintele. Ulterior mi-am dat seama că nu era altceva decât o iluzie optică.
  
• 
  Mai ai şi alte întrebări?
  
• 
  Da, când o să-i cunosc pe ceilaţi şase din ţara mea?
  
• 
  Foarte curând va veni acel moment.
  
• 
  Îmi puteţi spune de ce nu există o solidaritate între oamenii ca mine?
  
• 
  În lume ai observat că există, în ţara ta însă, sunt foarte multe influenţe de altă natură.
  
• 
  Adică?
  
• 
  Şi întunericul ştii foarte bine că lucrează tot prin oameni şi în jurul vostru există astfel de oameni care pretind că vă iubesc, dar de fapt nu este aşa, iar în numele acestei iubiri au un comportament plin de invidie, egoist şi autoritarist. Ei sunt cei ce nu au deloc credinţă, în schimb caută ceva ce consideră ei, le-ar aduce mântuirea fără efort.
  

În multe cazuri voi reprezentaţi acel „ceva” asupra căruia, prin tot felul de mijloace, cred că pot obţine exclusivitate şi implicit asupra lui Dumnezeu, ori dobândind asta, ar putea controla şi manipula foarte mulţi oameni. Aceste surse de întuneric vor fi îndepărtate la momentul oportun, în unele cazuri chiar de voi, iar în cele mai multe de către noi.

• 
  Au legătură cu acele persoane care produc oarecum dezechilibre?
  
• 
  Uneori da, dar de cele mai multe ori nu, fac parte din categoria celor prefăcuţi şi extrem de orgolioşi.
  
• 
  Diferenţa dintre ei şi ceilalţi care ar fi?
  
• 
  Una este să produci rău din prostie, alta este să o faci din egoism, deliberat şi cu ţintă precisă.
  
• 
  Am înţeles! Aş putea să vă întreb şi de criza economică?
  
• 
  Da!
  
• 
  Când se termină?
  
• 
  Este o întrebare retorică?
  
• 
  Iertaţi-mă!
  
• 
  Mai ai alte întrebări?
  
• 
  Uneori simt şi eu că mai greşesc, ce să fac?
  
• 
  N-ai simţit că te taxăm pe măsură?
  
• 
  Ba da! Stiţi că există foarte multe persoane în grup de care m-am legat destul de puternic afectiv şi uneori simt că mă vampirizează?
  
• 
  Pe tine nu te poate vampiriza nimeni atâta timp cât eşti sub protecţia noastră, scutul tău de protecţie este activat permanent, excepţii făcând doar acele momente pe care le ştii. Referitor la acele persoane, se vor pierde foarte curând şi ai primit explicaţia mai devreme.
  
• 
  Ce să mai fac cu acei oameni care m-atacă din toate direcţiile, unii nici nu mă cunosc, dar o fac. Pot să-i fac să înceteze?
  
• 
  Nu, tu nu trebuie să faci nimic din ce ar putea produce rău cuiva, nici chiar atunci când eşti provocată. Toate pot fi încercări sau ispite ce-ar duce la scăderea vibraţiei. Ştii foarte bine că şi Mântuitorul a fost ispitit, dar voi?
  

Să nu îndrăzneşti să iei atitudine împotriva unor astfel de oameni, cel puţin nu acum. Lasă-i în pace, acolo unde este cazul intervenim noi.

• 
  Este adevărat că ispitele apar mai des în rândul celor din Zona de Lumină?
  
• 
  Evident! La ceilalţi ce să mai ispitească, când se pot numi deja ispite chiar ei.
  
• 
  Când voi pleca de aici?
  
• 
  Când vei termina ce ai de făcut!
  
• 
  Uneori simt că nu mai fac faţă răutăţilor gratuite ale unora.
  
• 
  Ai uitat oare de existenţa noastră? Ai uitat câtă putere ai primit?
  
• 
  N-am uitat, dar am mari restricţii.
  
• 
  Şi consideri că n-ar fi corect?
  
• 
  Nu, nicidecum, numai că uneori simt nevoia să intervin în anumite situaţii, aplicând nişte corecţii în stilul cel mai puţin pământesc.
  
• 
  Şi atunci?
  
• 
  Procedaţi foarte bine, altfel cine ştie ce prostii aş fi făcut până acum.
  
• 
  Nu, n-ai fi făcut, doar în caz că, Universul І nu este populat la capacitate maximă.
  
• 
  Mulţumesc! am răspuns eu sesizând ironia blândă din spusele lor.
  

Aş fi vrut să le mai pun o sumedenie de întrebări, numai să nu mă despart de Ei. Acolo simţeam protecţie, siguranţă, şi în ciuda a tot ceea ce părea glacial şi lipsit de viaţă, o iubire incomensurabilă.

Probabil că starea mea i-a determinat să pună capăt acelei întâlniri, fiindcă în clipa următoare m-am trezit ca de cele mai multe ori în mijlocul camerei.. Eram frântă de oboseală, deşi nu ştiu de ce, aşa că foarte curând aveam să adorm.

Când m-am trezit în dimineaţa următoare am avut parte şi de primul filmuleţ.

Deşi nu le mai pusesem niciun fel de întrebări referitoare la alternanţa acelor imagini, simţeam că informaţiile pe care aveam să le dobândesc sunt de mare însemnătate.

Astfel că, deşi aşteptam imagini de cu două mii de ani înainte, am avut parte de o proiecţie a viitorului.

În primul tablou a apărut o mulţime dezlănţuită împotriva unui om, ce nu avea un chip pe care să-l mai fi văzut vreodată.

Dincolo de mulţimea respectivă se vedeau multe sicrie şi multe persoane în negru. Era vorba ori de un atentat terorist, ori de vreun accident colectiv, nu puteam să-mi dau seama, însă cert este că era ceva ce producea multă durere.

Când s-a terminat am încercat să-mi reamintesc figura, dar n-am reuşit, aşa că din nou mi-a încolţit ideea ca la una dintre spirale, să creez o alternanţă de evenimente între cele două epoci atât de importante pentru o omenire inconştientă şi în acelaşi timp arogantă, vis-a-vis de existenţa sa.

Cu gândul că prin această metodă voi putea obţine mai multe date despre întâmplările fatidice ce pot încerca această lume în următorii doi ani şi jumătate, am încercat să dau o importanţă minimă ultimilor imagini vizualizate. Cu toate acestea episodul avea să se repete de încă două ori, după care am revenit la evenimentele din trecut. Vizionările mele sau ce or fi, cu privire la epoca respectivă au fost numeroase, iar conţinutul lor a fost de multe ori aproape la fel cu descrierile biblice, însă rolul meu este să transmit doar ceva despre care nu s-a scris nimic, în niciun caz de a corecta, adăuga sau simplifica ceva din ceea ce se ştie deja. Acesta este motivul pentru care şi de acum încolo voi descrie doar ceea ce a fost ori ascuns, ori ignorat, ori chiar neştiut, la maniera în care „cei ce trebuie să înţeleagă”, o vor face foarte uşor.

Au urmat o serie de imagini ce exprimau restul misiunii în Iudeea, prin oraşele Lida (Lod), Emans, Efraim, Ierihon, Betania, dar fără să se fi oprit la Ierusalim. Dincolo de predicile ce ţineau auditoriul fără respiraţie, Domnul făcea în continuare vindecări miraculoase, schimba vieţile oamenilor, printr-un mod de gândire nou, nealterat de opţiuni politice sau dogmatice, specifice ţinutului şi epocii respective. Viaţa celor ce-L însoţeau se desfăşura într-o înţelegere izvorâtă din iubire cum nu cred că mai existase pe Pământ până în acel moment. Feţele acelor oameni erau pline de lumină şi exprimau atâta fericire şi frumuseţe, de parcă erau pictate în aşa fel încât autorul să poată reda tema Edenului printr-un tablou ce nu exprima decât chipuri.

Într-un episod însă, acţiunea se pare că nu se mai petrecea în Iudeea, iar cei ce-L însoţeau erau foarte puţini în comparaţie cu ce văzusem pâna atunci. În afara figurilor cunoscute şi extrem de apropiate când spun asta, mă refer la faptul că era la fel ca o familie bine închegată formată din mamă (Fecioara Maria) şi copii, fii şi fiice (apostoli şi discipoli), având ca reper de conduită iubirea faţă de Dumnezeu şi cea privind aproapele, a mai apărut un băiat numit Dan. El venise cu alţi tineri dornici să asculte o predică, în Betania, unde rămăsese de-a dreptul fascinat când auzise pentru prima oară glasul Mântuitorului, a cărui pregnanţă nu putea avea asemănare în nicio altă lume, ca să nu mai vorbim de conţinutul ce avea să determine hotărârea bruscă a tânărului de a-L urma pe Domnul Iisus. În aceste ultime imagini, se pare că grupul destul de restrâns, dar care îl cuprindea şi pe Dan, se afla la Bet-Nimra, în Pereea. Aici se pare că erau oaspeţii unui preot, rudă apropiată a lui Ruth, văduv şi fără copii, şi care se numea Moses. Preotul acesta îi mai întâlnise pe o parte din ei în Galileea, la Capernaum, când luase parte la mai multe întâlniri cu Mântuitorul, însă cum intrigile şi răutăţile colegilor săi nu-i erau necunoscute, s-a temut să-L însoţească pe Domnul prin restul Galileei. Când sora sa, mama lui Ruth, îl vizitase şi-şi exprimase încântarea cu privire la opţiunea lui Ruth, acesta nu a stat deloc pe gânduri cu privire la invitaţia ce avea să o facă Domnului şi celor ce-L însoţeau. Însă datorită faptului că atât în Iudeea cât şi în alte regiuni ale Palestinei, autorităţile romane cât şi facţiunile religioase monitorizau toate mişcările Mântuitorului, se luase hotărârea de a da curs acestei invitaţii într-un mod mai restrâns. Astfel că atunci când un servitor venise să o anunţe pe Ruth de intenţia rudei sale, Domnul a acceptat, dar cu condiţia ca o parte din însoţitori să rămână în Betania, alături de trei dintre apostoli şi anume, Set, Iosif şi Ioan. De altfel, grupul ce-L însoţea pe Domnul, nu avea să rămână foarte mult timp în Pereea şi era pentru prima oară de la începutul Misiunii când era însoţit de atât de puţini dintre discipoli. După ce le vorbise zile în şir, la un moment dat, faţa Sa devenise foarte tristă şi era pentru prima oară când le dezvăluia ce fel de viitor sumbru îi va aştepta, câte vor pătimi din pricina aderării la ideologia Sa şi mai ales că vor propaga toate acestea şi în interiorul altor neamuri. Era pentru prima oară când îi anunţa că la prima eclipsă de soare El va fi omorât, iar prin asta omenirea va alege alternativa cea rea pentru următorul ciclu planetar.