Am fost medic

parte, alta pe cealaltă parte a barăcii. Ele caută în
fiecare boxă şi se întorc cu soţia şi fetiţa mea,
înspăimântate.
Cu ochii holbaţi de spaimă se apropie,
ţinându-se de mână. În baracă nu e semn bun
când ţi se strigă numele. Mă recunosc. Se opresc
încremenite. Eu mă apropii grăbit, le îmbrăţişez
şi le sărut pe amândouă deodată. Nici un sunet ar-
ticulat nu le iese din gură; amândouă plâng amar-
nic. Încerc să le liniştesc. O mulţime de femei
curioase se strâng în jurul nostru. O rog pe supra-
veghetoare să ne lase să intrăm în cămăruţa ei. În
sfârşit, iată-ne singuri!
Îmi istorisesc suferinţele lor din aceste trei
luni. Îmi vorbesc despre selecţiile atât de în-
fricoşătoare, despre spaima continuă pe care o
trăiesc în umbra coşurilor înalte ale crematoriilor.
Sunt înfometate. Zdrenţele cu care se înfăşoară
nu le apără de frig. Prin acoperişul barăcii intră
ploaia. N-au cum să-şi usuce hainele. Mâncarea
ce li se dă nu se poate mânca! Dar, ceea ce este
226/435

---

cel mai grav, nu pot dormi. Într-o boxă ar trebui
să se adăpostească şapte persoane, dar acolo sunt
cincisprezece. Fetiţa mea îmi povesteşte că de
câteva săptămâni doarme pe pardoseala de beton,
pentru că în boxă nu este loc pentru ea.
Soţia mea mă întreabă ce fac. Îi spun că
sunt colaboratorul doctorului Mengele şi că fac
parte din Sonderkommando. După cele trei luni
petrecute în KZ, ştiu şi ele că Sonderkommando-
uleste detaşamentul morţilor-vii. Amândouă mă
privesc îngrozite. Eu încerc să le liniştesc. Tre-
buie să plec. Le făgăduiesc că a doua zi voi veni
din nou.
Faptul că mi-am găsit soţia şi copilul a fost
un mare eveniment în crematoriu. Din magazia
de îmbrăcăminte mi-am umplut o raniţă cu haine
călduroase, rufe şi ciorapi. Din secţia de articole
de toaletă am adunat perii de dinţi, săpun, foar-
feci de unghii, bricege, piepteni cu dinţi subţiri şi
deşi. Din fiecare am luat cel puţin câte zece
bucăţi. Am luat medicamente, tablete de vitam-
ine, alifii pentru răni, pansamente, adică tot ce le
227/435

---

putea fi de folos. N-am uitat să iau nici zahăr cu-
bic, unt, marmeladă de caise, pâine; din toate atât
încât să poată da şi altora. Apoi am pornit spre
lagărul C. În fiecare zi am fost acolo, întotdeauna
cu desaga plină.
Dar nici o bucurie nu durează o veşnicie!
Sunt două săptămâni de când vizitez zilnic
lagărul C. Într-o bună zi însă temerea mea s-a ad-
everit. Încă de la lichidarea lagărelor cehilor şi
romilor m-am convins că aici nimicirea oa-
menilor este doar o problemă de timp. Mai
devreme sau mai târziu, toţi cei ce-şi trăiesc ex-
istenţa mizerabilă în interiorul gardurilor de
sârmă ale lagărului de concentrare de la
Auschwitz trebuie să moară.
Într-o după-amiază stau la masa de lucru, în
laborator. Doctorul Mengele şi doctorul Thilo
sunt de faţă. Discută despre problemele adminis-
trative ale KZ-ului. Deodată doctorul Mengele se
ridică de pe scaun şi, ca omul care a luat o
hotărâre, îi spune doctorului Thilo: „Nu mai sunt
în situaţia de a hrăni populaţia inactivă,
228/435

---

debilitată, a lagărului C! În termen de două
săptămâni îl lichidez!”
Deseori sunt martorul unor asemenea dis-
cuţii. Vorbesc în faţa mea despre cele mai confid-
enţiale chestiuni ale KZ-ului, de parcă nici n-aş fi
în aceeaşi încăpere. De fapt eu sunt un mort-viu,
nu trebuie să ţină seama de mine, întrucât eu nu
exist.
Hotărârea
doctorului
Mengele
mă
cutremură, mă îngrozeşte. Pe lângă soţia şi copil-
ul meu, este vorba despre vieţile a mii şi mii de
nefericite. Trebuie să acţionez fără zăbavă.
De îndată ce doctorul Mengele şi doctorul
Thilo părăsesc clădirea crematoriului, ies şi eu pe
poartă.
Mă duc de-a dreptul la lagărul D. Aici se
află biroul grupului SS care se ocupă de organiz-
area muncii forţate a deţinuţilor KZ-ului deportaţi
din străinătate. Acest grup SS selecţionează şi ex-
pediază deţinuţii KZ necesari în toate lagărele de
muncă şi uzinele de război de pe teritoriul
Reichului.
229/435

---

Şeful biroului este un Oberscharführer. Îl
găsesc singur în odaie. Mă prezint şi îi arăt