Am fost medic

Sonderkommando-ul aştepta, din zi în zi, îm-
plinirea destinului său. Sfârşitul plutea peste ca-
petele noastre, se apropia groaza – exterminarea.
După aceea totul va fi învăluit în întuneric, noi nu
vom mai fi decât cenuşă, în fiecare oră a zilei
aşteptam să se năpustească asupra noastră călăii
SS.
În ziua de 6 octombrie 1944, de dimineaţă,
dincolo de zona neutră, între centura de pază in-
terioară şi cea exterioară, dintr-un turn de
observaţie s-a tras o rafală, şi un prizonier KZ a
căzut mort la pământ. Prizonierul era un ofiţer
rus, care, în urma unei tentative de evadare dintr-
un lagăr de prizonieri, a fost pedepsit prin intern-
are în KZ. Este foarte probabil că şi de data
aceasta a încercat să evadeze, şi astfel l-a doborât
arma santinelei.

---

O comisie compusă din reprezentanţii sec-
torului politic SS, în frunte cu doctorul Mengele,
a descins la faţa locului. Acolo, pe teren, au făcut
toate cercetările, întâmplarea nu prezenta nimic
deosebit; cazuri similare se petreceau zilnic. În
mod obişnuit, cadavrele erau duse la morgă, iar
de acolo, fără nici o formalitate, erau transportate
la crematoriu. Dar fiind vorba despre un ofiţer
rus, care figura în evidenţa KZ-ului cu numele
complet şi cu toate datele personale, pentru justi-
ficarea morţii sale violente era necesar un proces-
verbal de autopsie. După terminarea anchetei la
faţa locului, doctorul Mengele a dispus trans-
portarea cadavrului la crematoriu şi a ordonat
autopsierea lui conform dispoziţiilor legale.
Ordinul preciza că după-amiază, la ora două şi
jumătate, trebuie să predau procesul verbal de
autopsie, urmând ca el personal să verifice pe ca-
davru datele respective şi să ia în primire
documentele.
Doctorul Mengele părăsi sala de autopsie
dimineaţa, pe la ora nouă. Aşezasem cadavrul pe
244/435

---

masă şi în treizeci-patruzeci de minute aş fi putut
termina autopsia şi procesul verbal. Dar era ziua
de 6 octombrie, penultima sau ultima zi de viaţă a
Sonderkommando-ului din care făceam parte. Nu
ştiam nimic precis, dar cu toţii simţeam, aproape
ca o prezenţă fizică, moartea ce ne pândea.
Eram incapabil să lucrez. Lăsând toate
baltă, m-am dus în camera mea, am înghiţit o
doză mare de luminal şi am început să fumez
ţigară după ţigară. Dar nici aici nu-mi găseam
locul. M-am dus în sala cazanelor.
Echipa de zi îşi făcea serviciul în silă, deşi
în faţa cuptoarelor zăceau câteva sute de morţi.
Oamenii erau adunaţi pâlcuri-pâlcuri şi vorbeau
încet. De acolo am urcat la etaj, la încartiruirea
Sonderkommando-ului. Şi acolo situaţia era neo-
bişnuită. De obicei, după apelul de dimineaţă,
echipa de noapte îşi lua micul dejun şi se ducea la
culcare. Acum era ora zece şi toată lumea era în
picioare.
Ceea ce mă surprinde este că oamenii
poartă costume sport, pulovere groase, cizme,
245/435

---

când afară străluceşte un soare cald de octombrie.
Toţi forfotesc încoace şi încolo, moşmondesc
prin valizele lor şi vorbesc în şoaptă. Atmosfera
este atât de încărcată, încât am senzaţia că dintr-o
clipă în alta trebuie să se producă o explozie. Este
clar că se pregăteşte ceva. Intru în cămăruţa
Kapo-ului principal. Şade la masă, înconjurat de
şefii echipelor de noapte: inginerul mecanic, fo-
chistul principal şi şeful echipei care lucrează în
sala de gazare.
Abia mă aşez pe un scaun că unul dintre ei
pune mâna pe sticla cu rachiu, aproape goală, de
pe masă şi-mi toarnă într-un pahar mare, până la
jumătate, un rachiu concentrat – renumitul rachiu
polonez de chimen. Îl beau dintr-o duşcă. În ul-
timele ore ale celei de-a patra luni a unui Sonder-