Am fost medic

mando, Kommando-ul morţilor-vii.
Şeful meu se pregăteşte de plecare. Îi spune
ofi?erului SS că în munca profesională voi primi
ordine numai de la el, doctorul Mengele. Person-
alul SS al crematoriului nu poate dispune în nici
o privinţă de persoana mea. Hrana o voi primi de
ia bucătăria SS. Îmbrăcămintea şi lenjeria mea
personală pot fi completate din depozit. Pentru
tuns, bărbierit, pot uza de serviciile frizeriei SS,
din clădirea crematoriului. La apelul de di-
mineaţă şi de seară prezenţa mea nu este
obligatorie.
În afară de autopsii şi de munca de laborat-
or, sunt obligat să dau asistenţă medicală person-
alului SS din cele patru crematorii, compus din o
sută douăzeci de persoane, precum şi personalu-
lui din Sonderkommando-uri,în număr de opt sute
şaizeci de oameni. Medicamentele, instrument-
arul, pansamentele necesare îmi stau la dispoziţie
în cantitate suficientă. Aşadar trebuie să dau
59/435

---

asistenţă medicală bolnavilor de pe teritoriul
crematoriilor, pe care îi voi vizita zilnic. Deci, de
dimineaţă, de la ora şapte, până seara la nouă pot
circula liber, fără nici un fel de escortă, între cele
patru crematorii. Trebuie să raportez zilnic la
comandantul SS-ului şi al Sonderkommando-
ului,Oberscharführer-ul
15
Mussfeld, numărul bol-
navilor imobilizaţi în pat şi al celor ambulanţi.
Ascult, înmărmurit, enumerarea drepturilor
şi îndatoririlor mele.
Doctorul Mengele pleacă fără să-mi dea
bună ziua. Deţinutului KZ nici SS-istul cel mai
mic în grad nu-i dă bună ziua.
Încui uşa sălii de autopsie, pun cheile în
buzunar. De acum înainte eu răspund de tot ce se
găseşte aici.
Mă duc în odaia mea şi mă aşez pe un
scaun, să-mi adun cât de cât gândurile. Zadarnic
încerc! îmi apare imaginea (căminului părăsit,
căsuţa mea cu terasa în bătaia soarelui, cu camere
plăcute, unde am petrecut atâtea zile fericite în
mijlocul familiei. Îmi aduc aminte de cabinetul
60/435

---

meu. Câte ceasuri de zbucium am trăit din pricina
bolnavilor mei, şi cât eram de fericit dacă îi
puteam ajuta!
Pe unde or fi oare soţia şi copila mea, pier-
dute, fără nume, în această mulţime de sute de
mii de oameni, în această temniţă uriaşă care
înghite atâta omenire? Oare fetiţa mea de cincis-
prezece ani a rămas lângă mama ei? Oare n-au
fost despărţite? Ce s-o fi întâmplat cu bieţii mei
părinţi, cărora m-am străduit, cu atâta dragoste,
să le asigur o bătrâneţe liniştită, fără griji? Ce s-o
fi întâmplat eu sora mea, cu fiinţa aceea fru-
moasă, sensibilă, căreia i-am fost şi frate şi tată,
an locul tatălui nostru bolnav? Ah, cât i-am iubit
şi cât de bine era când le puteam purta de grijă!
Acum însă ou mai am nici o îndoială în ceea ce
priveşte soarta lor; părinţii şi sora mea se află
într-unui din cele patruzeci de vagoane hodoro-
gite ale unui tren care-i aduce aici, la rampa de
sosire a lagărului de exterminare de la
Auschwitz. Iar la un semn al şefului meu, doc-
torul Mengele, bătrânii mei vor trece în grupul
61/435

---

din stânga. Dar tot la stânga va merge şi sora
mea, pentru că dacă totuşi soarta ar trimite-o la
dreapta, ea în genunchi va cere să meargă cu
mama. Ruga îi va fi ascultată, iar ea va mulţumi
cu ochii plini de lacrimi...
Vestea sosirii mele s-a răspândit foarte iute
printre SS-iştii şi Sonderkommando-urile cremat-
oriilor. Vizitatorii încep să apară. Primii care
deschid uşa odăii mele sunt doi Oberscharführer-
i; amândoi au statură înaltă şi aspect marţiali. Îmi
dau seama că de purtarea mea din aceste mo-
mente depinde atitudinea lor viitoare faţă de
mine. Mă gândesc la ordinul dat de doctorul
Mengele; îi sunt subordonat numai lui. Deci con-
sider vizita lor drept un act de politeţe de ordin
strict particular şi nu mă ridic în picioare pentru a
le da raportul luând poziţie de drepţi, conform
regulamentului KZ. Le dau bună ziua şezând şi-i
poftesc să ia loc.
Ei se opresc în mijlocul odăii şi mă
măsoară cu priviri scrutătoare. Îmi dau seama de
importan?a acestor clipe. Sunt iarăşi la un
62/435

---

examen. Ştiu că prima impresie este decisivă.
După câte văd, calculele n-au dat greş; muşchii
rigizi de pe pomeţii lor proeminenţi par să se re-
laxeze, şi cei doi SS-işti se a?ează degajaţi.
Subiectele noastre de conversaţie sunt
foarte limitate. Ei nu mă pot întreba despre
motivul venirii mele în KZ, nici despre felul cum
am călătorit, iar eu, ca deţinut, nu pot vorbi de-
spre politică, despre război sau despre cele ce se
petrec în KZ. Totuşi nu sunt stingherit; anii de
studii petrecuţi în Germania, înainte de război,
îmi oferă un bogat material de conversa?ie.
Foarte curând musafirii mei se simt în lar-
gul lor. I-a impresionat faptul că vorbesc limba
germană mai bine şi mai frumos decât ei. Unele
expresii nici nu le înţeleg şi observ cum se stră-
duiesc să nu se dea de gol. Cunoscând bine ţara şi
oraşele lor, viaţa de familie a germanilor, con-
cepţiile lor morale şi religioase, am impresia că
am reuşit şi la examenul oral. SS-iştii pleacă
zâmbitori.
63/435

---

Sosesc alţi vizitatori: trei bărbaţi îmbrăca?i
în haine civile, spilcuiţi şi bărbieriţi. Kapo-ul
principal al Sonderkommando-ului,împreună cu
doi şefi de echipă, au venit să-mi facă o vizită, să
mă cunoască. Ei, cu oamenii lor, mi-au mobilat
odaia şi, aflând că am sosit, au venit să mă
poftească la cină ca să-i cunosc şi pe ceilalţi
camarazi.
Fiind ora cinei, urc împreună cu ei la etajul
întâi, unde este încartiruit personalul Sonderkom-
mando-ului din acest crematoriu. Intrăm într-o
hală imensă; de o parte şi de alta se înşiră paturi
comode, pentru câte o singură persoană. sunt
confecţionate din lemn nevopsit, dar fiecare este
aşternut eu perne şi plăpumi de mătase, de forme
şi culori diferite. Luxul bătător la ochi al acestor
aşternuturi distonează, ba chiar este în contra-
dicţie flagrantă cu locul unde ne aflăm. De altfel
nu-i de mirare; ele n-au fost destinate unor ase-
menea paturi. sunt lucruri rămase de la transpor-
turile exterminate, iar Sonderkommando-ul are
64/435

---

privilegiul de a se aproviziona din depozit şi de a
folosi asemenea obiecte.
Întreaga hală este scăldată într-o lumină or-
bitoare. Aici nu se face economie de electricitate,
ca în KZ! Trecând printre cele două şiruri lungi
de paturi, aflu că numai jumătate din personalul