Am fost medic

Sonderkommando-ul nu putea rezista unei
forţe armate atât de puternice, cu o superioritate
atât de disproporţionată. Cu strigăte puternice de
252/435

---

ura,
care
cutremurară
clădirea,
Sonderkommando-ul ieşi pe uşile din spate ale
crematoriului. Fără a înceta între timp focul
asupra SS-iştilor, trecură prin gardurile de sârmă,
pe care le tăiaseră din vreme, şi luară drumul spre
cotul Vistulei. Între SS-işti şi evadaţi se iscă un
aprig schimb de focuri. Aud desluşit cum, în va-
carmul focurilor neîncetate, al detunăturilor prod-
use de grenade şi de exploziile ecrazitei, intervin
mitralierele grele din turnurile de pază.
N-au trecut nici zece minute şi se aşterne
din nou liniştea.
Acum SS-iştii, desfăşuraţi în linie de bătaie
în faţa clădirii, pornesc la atac, fără să fi folosit
cele două tunuri. Cu baioneta la armă, împresoară
clădirea crematoriului şi năvălesc în toate
încăperile de la parter şi de la etaj.
Un grup de zece soldaţi intră în sala de
autopsie. Cu armele îndreptate asupra noastră ne
înconjură şi, sub o ploaie de lovituri cu patul
puştii, ne conduc, cu mâinile în sus, în curte, un-
de ne poruncesc să ne culcăm toţi patru cu faţa la
253/435

---

pământ. Ordinul era clar:„Cine se mişcă sau
încearcă să-şi ridice capul primeşte un glonţ în
ceafă.”
Peste câteva minute – le recunosc paşii –
soseşte un grup numeros de Sonder-işti, care de
asemenea primesc ordinul să se culce lungă noi.
Oare câţi or fi? Nu ştiu, pentru că stau nemişcat,
cu faţa lipită de pământ, în acelaşi rând cu nou-
veniţii. Peste trei-patru minute vine un alt grup
sub escortă şi este culcat în urma noastră.
Stăm nemişcaţi, în timp ce SS-iştii ne
lovesc cu patul puştii şi, înjurându-ne fără con-
tenire, ne izbesc cu cizmele în cap, în spate, în
şolduri. Simt căldura sângelui ce-mi curge din
cap peste obraz, simt gustul sărat de sânge, al
propriului meu sânge, ce mi se prelinge pe buze.
N-am simţit decât primele lovituri. Capul îmi
vuieşte, ameţit. Nu mă gândesc la nimic. Or-
ganele mele senzoriale încep să nu mai fun-
cţioneze. Simt cum mă topesc în indiferenţa
sfârşitului.
254/435

---

Vreo douăzeci-treizeci de minute rămânem
culcaţi, aşteptând glonţul din armele SS-iştilor
care stau în spatele nostru. Ştiu că în această poz-
iţie ne împuşcă în ceafă. Ştiu că este moartea cea
mai rapidă şi cea mai uşoară. Doar sunt compet-
ent! E specialitatea mea! Parcă-mi văd creierul
împroşcat sub presiunea hidraulică a glonţului
tras de aproape şi craniul zdrobit în mii de
bucăţele.
Aud zgomotul unui motor de automobil.
Negreşit, soseşte doctorul Mengele! Sectorul
politic din SS nu putea aştepta pe nimeni decât pe
el. Nu-l pot vedea, dar îi recunosc glasul.
Vorbeşte cu comandantul SS, care stă în faţa
frontului nostru. Brusc, aud un strigăt puternic.
Un SS-ist răcneşte: „Medicii, în picioare!”
Executăm ordinul. Ne ridicăm toţi patru.
Luăm poziţie de drepţi şi aşteptăm ce va să vină.
Doctorul Mengele îmi face semn să mă apropii.
Faţa, cămaşa îmi sunt pline de sânge, hainele,
mânjite de noroi. Mă opresc în faţa lui. Lângă el
stau trei ofiţeri SS, comandanţii sectorului politic
255/435

---

SS. Doctorul Mengele mă întreabă ce-am făcut.
— Nimic, îi răspund, executam ordinul dum-
neavoastră. Făceam autopsia cadavrului ofiţerului
rus, când deodată s-au produs evenimentele.
Atunci a fost întreruptă autopsia şi procesul
verbal a rămas neterminat în maşina de scris. Ori-
cine se poate convinge! Tot timpul am stat la loc-
ul de muncă, de acolo ne-au ridicat.
Comandantul SS confirmă spusele mele.
Doctorul Mengele se uită la mine şi-mi spune:
„Du-te, spală-te, şi continuă lucrul!” Apoi le face
semn tovarăşilor mei să mă urmeze.
Fac stânga-mprejur şi, împreună cu cei trei
colegi, ne îndreptăm spre uşa crematoriului.
Nu facem nici douăzeci de paşi şi, în urma
noastră, răsună o rafală. Sonderkommando-ul
zace mort pe pavajul însângerat. Nu întorc capul.
Cu paşi grăbiţi intru în camera mea. Cu degetele
tremurânde încerc să-mi răsucesc o ţigară. Rup
trei foiţe până izbutesc să-mi fac una. O aprind,
trag un fum adânc şi, clătinându-mă, mă duc la
pat şi mă întind. Abia atunci încep să simt
256/435

---

durerea provocată de loviturile paturilor de puşcă
şi ale cizmelor, în cap şi în tot corpul.
Multe s-au mai întâmplat în ziua aceasta! Şi
când te gândeşti că abia este ora trei după masă.
Faptul ca am scăpat nu-mi produce nici bucurie,
nici uşurare. Ştiu că nu este decât o amânare. Îl
cunosc pe doctorul Mengele şi cunosc
mentalitatea SS-ului. Îmi dau seama de import-
anţa muncii mele profesionale Şi ştiu, de ase-
menea, că sunt de neînlocuit. În afară de mine, în
KZ nu este nici un specialist care să poată face
faţă cerinţelor de aici. Chiar dacă s-ar găsi vre-
unul, el s-ar feri să-şi dezvăluie capacitatea profe-
sională şi ar face tot posibilul pentru a nu intra în
ghearele doctorului Mengele, pentru a nu fi
încorporat într-un Sonderkommando cu limita de
viaţă dinainte fixată la patru luni.
După ce nervii mei, zdruncinaţi până la ul-
tima lor rezistenţă, s-au potolit cât de cât, mă rid-
ic de pe pat şi plec să-mi fac ochii roată. Vreau să
ştiu ce anume s-a întâmplat azi dupămiază. Să fi
fost un trădător printre noi, aşa încât SS-ul a
257/435

---

putut
împiedica
revolta
prin
lichidarea
Sonderkommando-ului? Oricât ar fi căutat, n-ar fi
găsit prilej mai nimerit şi justificare mai bună
pentru lichidarea acestui Sonderkommando.
Există însă şi o altă posibilitate. Azi a ex-
pirat termenul de patru luni. Sectorul politic SS a
primit
ordinul
de
exterminare
a
Sonderkommando-ului, iar SS-iştii au intrat în
acţiune pentru executarea ordinului. Aşadar, au
dispus alinierea oamenilor în curte, sub pretextul
apelului sau al unor comunicări speciale, pentru
ca aici să-i culce la pământ dintr-o rafală. Astfel
s-au petrecut lucrurile până acum cu fiecare Son-
derkommando. Dar cel de-al doisprezecelea nu s-
a supus. Oamenii noştri au ales rezistenţa armată.
În sala de incinerare, în faţa cuptoarelor,
zac în şiruri lungi, în pielea goală, camarazii mei
morţi. Identific, unul după altul, pe răzvrătiţi. O