Analele universităŢii din craiova

Alexandra IORGULESCU,
Comedia latină după Plaut:
Statius, Terentius

Alexandra IORGULESCU

Perioada de aur a comediei latine nu se încheie cu Plaut; ea va fi continuată cu succes de Terentius. Dar între Plaut şi Terentius se situează Caecilius Statius, un exemplu clar al progreselor elenismului la Roma.

Dealtfel, Eugen Cizek consideră că „au fost cinci generaţii de poeţi comici în timpul gloriei comediei palliate, reprezentate de următorii autori şi la următoarele nivele: a) Livius Andronicus; b) Naevius şi Plaut; c) Caecilius Statius şi Luscius din Lanuvium; d) Terenţiu; e) Turpilius”¹. Reprezentând, conform clasificării anterioare, a treia generaţie a comediei latine, Statius, gal insubru din Gallia Cisalpină, s-a născut în jurul anului 230 î.Hr. A fost adus la Roma ca sclav în 194 î.Hr., eliberat apoi sub numele stăpânului său, Caecilius, primind şi supranumele de Statius.

Prieten cu Ennius, a intrat în colegiul poeţilor, începându-şi activitatea literară prin 190 î.Hr. Spre sfârşitul vieţii, Caecilius Statius ajungea la con­ducerea colegiului de pe Aventin şi în această calitate, Terentius i-a supus lecturii prima sa piesă, Fata din Andros, reprezentată în 166 î.Hr.

Din palliatele scrise de Caecilius Statius s-au păstrat 42 de titluri, fie în latină, fie în greacă, fie în ambele limbi (Hypobolimaeus seu Subditivos, „Copilul substituit”; Obolostates sive Fenerator, „Cămătarul”).

Dintre reprezentanţii comediei noi greceşti, Statius îl preferă pe Menandru caracterizat prin echilibru şi gravitate. Aceste trăsături se vor regăsi în piesele lui Statius ale căror merite – seriozitatea ideilor şi forţa ritmului – vor avea câştig de cauză. Dintre comediile sale, mai substanţiale sunt fragmentele din Plocium (Salba) şi Synephebi (Tineri de o seamă). Se observă preocuparea poetului pentru intrigă şi alcătuirea caracterelor. Comparând aceste piese cu originalele lor greceşti reiese că psihologia şi farsa create de Statius sunt lipsite de fineţe. Aşa cum sublinia Jean Bayet, „tendinţa sa spre naturaleţe e totuşi frânată de mult convenţionalism”².

Totuşi, Aulus Gellius îi recunoştea lui Statius un remarcabil simţ al jocului scenic, o vigoare a mişcării întâlnite la Plaut. Lumea comediei plautine, populate de sclavul isteţ, parazit, de tinerii îndrăgostiţi, fără un ţel precis în viaţă, se regăseşte şi la Statius.

Ceea ce-l ajută pe Caecilius Statius să se desprindă net de Plaut sunt unele versuri care emoţionează sau care provoacă reflecţii:

„Greu de îndurat sunt oamenii aceia,

„Senini la faţă, dar morocănoşi în sine:

„Nu ştii nici cum să-i iei, nici când îi laşi, de-i bine.”

Hypobolimaeus seu Subditivos

„Să trăieşti cum poţi, dacă nu poţi trăi cum vrei.

„Deşi ştie datoria, un om e pentru altul zeu.”³

Plocium

În ceea ce priveşte stilul comediilor lui Statius, Jean Bayet afirma că: „lasă de dorit: cuvinte greceşti, cuvinte născocite, dar monotone şi fără geniala fantezie a lui Plaut; e greoi şi plat… Fără îndoială, comparaţia cu puritatea şi supleţea limbii lui Terentius îl scad în ochii clasicilor. Dacă totuşi n-au stat pe gânduri să-l aşeze mai sus decât pe tânărul său rival sau chiar pe Plaut, înseamnă că putem avea o înaltă idee despre valoarea de ansamblu a operei sale”⁴.

Generaţia comicilor latini din secolul al II-lea î.Hr. este reprezentată de un alt nume ilustru: Publius Terentius Afer.

Opera sa comică aste numeric inferioară faţă de cea a lui Plautus şi Statius: a scris doar şase comedii; disproporţia s-a creat prin faptul că Terentius a murit tânăr, în anul 159 î.Hr., având probabil 35 de ani.

Viaţa lui Terentius este mai bine cunoscută datorită unei biografii redactate de Suetonius în De poetis.

Publius Terentius Afer, născut în Carthagina, rivala Romei, a fost mai întâi sclav, în serviciul senatorului Terentius Lucanus care-i dă o educaţie aleasă şi îl eliberează. Instrucţia căpătată la Roma îl ajută pe Terentius să-şi însuşească o latină elegantă care reflectă felul de a vorbi al aristocraţiei. Poetul a fost primit în cercul literar al lui Scipio Aemilianus, Laelius şi al altor tineri romani de vază, cerc care şi-a însuşit şi a dezvoltat idealul de humanitas, „omenie”.

În acest context, Terentius s-a hotărât să scrie teatru comic care se potrivea atât spiritului său înclinat spre umor, cât şi unei mode încă răspân­dite în Roma acelui timp.

Era, aşa cum îl caracterizează Jean Bayet, „un om extrem de suscep­tibil, dar un scriitor cu cea mai chibzuită şi, s-ar putea spune, cea mai imper­sonală artă”⁵.

Terentius îşi redactează comediile între anii 166 şi 160 î.Hr., luând ca model grecesc pe Menandru, în special. Dar el renunţă la intriga prea simplă a grecului şi, pentru a atrage atenţia publicului, a contaminat două piese gre­ceşti într-una singură pentru o acţiune mai bogată şi plină de neprevăzut.

Debutul literar al lui Terentius se produce prin reprezentarea în 166 a piesei Andria (Fata din Andros). Subiectul acestei comedii are ca fir principal povestea delicată de iubire între tânărul Pamphilus şi frumoasa Glycerium, o fată părăsită încă din copilărie pe insula Andros şi apoi adusă în Atena. Dar tatăl tânărului bogat pusese la cale căsătoria acestuia cu fiica unui prieten al său, Chremes, la fel de bogat. Cel care manevrează cu abilitate intriga piesei este sclavul Davos, reuşind în cele din urmă unirea lui Pamphilus cu Glycerium, recunoscută şi ea ca fiică a lui Chremes.

Comedia Eunuchus, contaminată din două piese ale lui Menandru, a avut un succes răsunător în 161 î.Hr., la Jocurile Cybelei.

Interesantă este comedia Heautontimorumenos (Cel care se pedep­seşte singur), jucată tot la serbările Cybelei, în anul 163 î.Hr. Piesa îl are în centru pe bătrânul Menedemus lucrându-şi singur ogorul, căci fiul său, Clinia, fugise în Asia. Motivul plecării era refuzul tatălui de a-l lăsa să se căsătorească cu o fată săracă. Comedia este construită pe un contrast: du­rerea tatălui care se simte vinovat de expatrierea fiului şi bucuria profundă când acesta se reîntoarce şi dispar toate obstacolele din calea căsătoriei.

Dar „cea mai bună comedie palliată terenţiană şi ultima reprezentată, adică în 160 î.Hr., este Adelphoe (Fraţii)”⁶.

Jean Bayet o considera „o piesă cu teză”⁷.

Comedia are ca subiect educaţia diferită pe care ţăranul Demea o impune celor doi fii ai săi: Ctesipho este crescut de el însuşi cu cea mai mare stricteţe, în vreme ce Aeschinus va fi adoptat de unchiul său Micio care se dovedeşte un educator mai blând şi mai îngăduitor. Sigur că metoda lui Micio nu este nici pe departe perfectă, căci Aeschinus se căsătoreşte cu o tânără săracă şi onestă, Pamphila. Dar educaţia straşnică primită de celălalt frate are o finalitate mai jalnică: Ctesipho se îndrăgosteşte de o chitaristă pe care o răpeşte de la un proxenet.

Ultimele două comedii ale lui Terentius sunt: Phormio (numele perso­najului central, un parazit) şi Hecyra (Soacra), o piesă puţin gustată de pu­blicul roman.

Lumea teatrului terenţian prezintă o serie de trăsături similare cu cea a comediei plautine. Un prim argument care susţine afirmaţia anterioară este că universul imaginar al celor doi poeţi descinde, atât din néa, noua comedie grecească, cât din farsa populară şi mentalitatea italică.

Un alt punct comun ar fi personajele care populează comediile lui Plaut şi care se regăsesc în mare măsură în piesele lui Terentius. Se cuvine să precizăm că acesta din urmă elimină figurile secundare ca bucătarii, cămătarii care complicau firul dramatic.

Universul saturnalic este păstrat, dar Terentius creează o comedie de caractere. Ca şi la Plaut, abundă curtezanele, soldaţii fanfaroni, sclavii şireţi, bătrânii prea severi, tinerii prea îndrăgostiţi. Aceştia din urmă „sunt mai palid conturaţi decât omologii lor plautini”⁸.

O sursă a comicului terenţian este cu succes obţinută din ridiculizarea tribulaţiilor sentimentale ale personajelor, din incapacitatea lor de a accepta uneori realitatea. Accentul cade adeseori pe individualizarea tipurilor umane, fapt care nu-l preocupase în special pe Plaut. În această privinţă „îşi exercita demersul stoicismul lui Panaetius, exponent filosofic al Scipionilor, care proclama individualizarea şi specificitatea virtuţilor şi viciilor”⁹.

Locul în care trăiesc şi acţionează personajele lui Terentius este cunoscuta ţară a comediei palliate, o anti-Arcadia saturnalică reflectând trăsăturile unei Atene transformate, un oraş-lumină, centrul culturii, dar şi al plăcerilor.

A pleca din această ţară, sugerează Terentius în Hecyra, însemna un dezastru. Căci, întocmai ca la Plaut, în comedia terenţiană mesajul comic este elaborat în funcţie de un univers imaginar mixt, adică penetrat de ecourile practicii social-istorice romane. Astfel în Eunucul comediograful menţionează magistraţi romani, cum erau edilii, relaţiile clientelare romane şi evocă arhitectura caselor italice.

Dar comedia lui Terentius prezintă o serie de trăsături particulare care o îndepărtează de linia pe care fusese construită comedia romană de până la el. Prologul, tradiţional în cadrele genului, este înlocuit cu un discurs rostit de şeful trupei de actori în faţa publicului, prin care poetul se apără de atacurile împotriva lui. „Publicul este astfel pus la curent cu bătăliile aprige duse între poeţi pentru obţinerea succesului şi, totodată, a mijloacelor de subzistenţă”¹⁰.

Terentius modifică, mai ales, utilizarea metrilor în cantica, care capătă sobrietate în sublinierea unor aspecte, înlătură tensiunile viloente. Nu mai rămâne nimic din jocul scenic care anima piesele lui Plaut. Prin Terentius, „comedia latină se îndepărtează de propriile origini italice, de cântecele şi gesticulaţiile tradiţionale”¹¹.

Lumea scenei şi cea a spectatorilor sunt despărţite la Terentius, care abandonează aproape definitiv metateatrul. Dispare acea comuniune sărbătorească, amicală dintre public şi actori, este făurit un teatru nou, bazat exclusiv pe iluzia dramatică.

Universul imaginar terenţian reflectă o viziune asupra lumii stăpânite de aristotelism, este caracterizat printr-o unitate de gândire, o încercare de integrare a individului în cetate. Optimismul aristotelic iluminează, aşa cum afirma Pierre Grimal, „teatrul lui Terentius se adecvează idealurilor generaţiei de la 160: o generaţie înfloritoare într-o cetate învingătoare şi prosperă, acoperită de glorie, la fel de mândră de succesele repurtate de patres conscripti ca şi contemporanii lui Pericle atunci când îşi aduceau aminte de Marathon şi de Salamina”¹².

Comedia lui Terentius, deşi menită să stârnească râsul, nu e în fond prea veselă: poetul surprinde nu atât hohotele, cât zâmbetul subtil al celor care înţeleg jocul dramatic, jocul unor sentimente profund umane. Aşadar, teatrul lui Terentius poartă stigmatul adevărului şi al seriozităţii; uneori poate părea monoton prin subiectul abordat, dar devine puternic şi captivant prin sentimentele pe care le emană.

Jean Bayet afirma că poetul avea „mai degrabă calităţi de romancier decât de dramaturg”¹³. Scenele cele mai reuşite din piesele sale sunt cele alcătuite din monologuri sau mici povestiri; dialogul, modalitatea principală prin care înaintează acţiunea dramatică, este întretăiat, lipsit de vioiciune. Limbajul comediilor terenţiene este moderat, lipsit de explozia verbală a lui Plaut; e limba conversaţiei din epoca preclasică, a mediilor foarte culte pe care le frecventa poetul. Latina folosită de Terentius este precisă, cam săracă în expresii suculente, fără prea multă culoare, de esenţă aristocratică. Prin aceasta „ea este şi cel dintâi model de clasicism latin: şi n-a încetat niciodată să fie apreciată ca atare”¹⁴.

Chiar dacă este ţesută pe o astfel de limbă clară şi exactă, totuşi teatrul lui Terentius se ridică la un înalt nivel prin arta savantă a comediografului.

NOTE

¹ Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I, Bucureşti, Societatea „Adevărul” S.A., 1994, p. 90.

² Jean Bayet, Literatura latină, traducere de Gabriela Creţia, Bucureşti, Editura Univers, 1972, p. 135.

³ Ibidem, p. 135.

⁴ Ibidem, p. 136.

⁵ Ibidem, p. 137.

⁵ Eugen Cizek, Op. cit., p. 92.

⁷ Jean Bayet, Op. cit., p. 138.

⁸ Eugen Cizek, Op. cit., p. 95.

^9.Ibidem, p. 95.

¹⁰ Pierre Grimal, Literatura latină, traducere de Mariana şi Liviu Franga, Bucureşti, Editura Teora, 1997, p. 113.

¹¹ Ibidem, p. 114.

¹² Ibidem.

¹³ Jean Bayet, Op. cit., p. 149.

¹⁴ Pierre Grimal, Op. cit., p. 150.