Analele universităŢii din craiova

Participiul viitor pasiv (forma în -ndo-), aşa cum apare numit chiar de antici⁵³, este o formă verbală integrată paradigmatic diatezei pasive şi care implică în structura sa internă o puternică orientare aspecto-modală: din punct de vedere aspectual, această formă indică: […] un regard rétrospectif sur un accompli, sur un procès fermé⁵⁴, iar din punct de vedere modal, de cele mai multe ori nuanţele decelate sunt de natură deontică (gramaticile tradiţionale afirmă explicit că această formă verbală exprimă datoria sau obligaţia subiectului vorbitor/modal). Însă, definiţia acestor valori modale poate avea relevanţă atât din perspectivă logică, cât şi psihică. În acest din urmă caz, se poate vorbi de o necesitate epistemică⁵⁵, care coroborată cu trăsătura aspecto-modală a participiului viitor pasiv [+ simplă plasare în virtual], non-deictică, care conduce, prin urmare, la o anumită „angajare” a subiectului vorbitor faţă de enunţul asertat, poate plasa un conţinut propoziţional de această factură în zona semantică a POT /posibil/ sau /probabil/ sau chiar a IR. Aceste caracteristici sunt mai bine puse în valoare în special atunci când forma în –ndus se asociază cu verbul esse (utilizat atât la indicativ imperfect sau mai mult ca perfect, cât şi la conjunctiv) pentru a crea o perifrază verbală:

1. 
   Caesari omnia uno tempore erant agenda (Caes. B.G.., II, 20, 1, apud GFL vb.: 1994, p. 341)
   

„Într-o vreme toate trebuiau făcute de Caesar”

2. 
   Hoc, etiam si senex non essem, fuerat sentiendum, nunc vero multo magis (Sen., Ep., 77, 33, apud GFL vb.: 1994, p. 113)
   

„Acest lucru trebuia simţit de către mine acum, mai mult ca niciodată, chiar dacă nu eram bătrân”

În funcţie de context, această perifraza poate actualiza şi un IR /esenţial/, situaţie observabilă din glosarea în limba română a exemplelor (1) şi (2) cu un condiţional trecut sau cu imperfectul indicativ al verbului modal „a trebui”. În enunţuri de acest tip, subiectul vorbitor accentuează nu conţinutul propoziţional asertat, ci atitudinea subiectului modal al procesului p asertat care se află în faţa unei posibilităţi perimate. Acest aspect „depăşit” şi „integrat în virtual” care îmbracă exemplele (1) şi (2) este susţinut nu numai de formele verbale utilizate, dar şi de anumite lexeme non-deictice (în ex. (1): uno tempore „într-o vreme”) sau de structuri explicative de tipul: etiam si senex non essem „deşi nu eram bătrân” (ex. 2).

•