Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
9S Aşadar, dacă există sau nu cauza lui A, care este termenul major, termenul minor, iar B cauza sau termenul mediu. 99 „Explicată cauzal" traduce expresia de Xoyoţ (motiv, t „„hiesteeg* propoziţia poate ti tradusă şi în felul următor: „cărei părţi din opoziţia con „ . acelaş> aparţine cauza, temeiul (Xoyos)", oare aceleia că suma unghiurilor unui triung cu două unghiuri drepte, sau negaţiei acesteia? 100 Acest pasaj, ca şi ceea ce urmează, afirmă că putem cunoaşte timp, şi faptul şi cauza lui, numai dacă premisele sunt nemijlocite, deci ^^ je „temeiul" (logos) nu mai este raportat la alt temei superior. Dacă logosul a mijlocire, vom cunoaşte faptul, dar nu şi cauza lui. 198
ANALITICA SECUNDA II, 8,93 b t6ri»en
mediu este definiţia celuilalt termen extrem, adică a lui A: rpsa este oprirea luminii prin interpunerea Pământului101. Să luăm un alt exemplu. Ce este tunetul? Este stingerea focului ' nori- Pentru ce tună? Fiindcă se stinge focul în nori. Aşadar, să admi- rn că C înseamnă nori. A tunet şi B stingerea focului. B (stingerea fo-uluO aparţine lui C (nori), de aceea, focul se stinge în nori, iar A (tunet) oartine lui B (stingerii focului). Aşadar, B (stingerea focului) este definiţia lui A (a tunetului), a termenului major102. Dacă, mai departe, trebuie să căutăm un alt termen mediu pentru B, acesta trebuie să fie din noţiunile disponibile103. Cu aceasta am arătat cum esenţa devine accesibilă şi cum o cunoaştem. în adevăr, deşi nu există nici silogism, nici o demonstraţie jesenţei, totuşi putem clarifica esenţa prin silogism şi demonstraţie. Prin urmare, o esenţă care are cauza în altceva străin nu poate fi cunoscută nici fără demonstraţie, dar nici nu permite o demonstraţie, cum am arătat în discuţia dificultăţilor104. 101 Exemplul acesta contrastează cu cel de dinainte, în care „interpunerea Pământului" era cauza (termenul mediu) nemijlocită a eclipsei, de aceea cunoaştem totodată fiptul şi cauza. în noul exemplu, termenul mediu (B), adică „Luna plină fără umbră asupra a",nu este cauza nemijlocită a întunecării Lunii, deci cunoaştem numai faptul (Luna, deşi plină şi tară umbră, se întunecă deodată). în adevăr, în afară de interpunerea Pământului, "puteafi cauza eclipsei rotaţia Lunii, adică apariţia părţii întunecate a Lunii, sau pur şi simplu stingerea luminii. Cele două ipoteze din urmă. irealizabile din punct de vedere •sttonomic, sunt înlăturate de adevărata cauză („interpunerea Pământului"). Astfel "■Mştem şi faptul şi cauza. 102 B (stingerea focului) este esenţa tunetului, deci cauza lui. „Stingerea ticului", cauza sau termen mediu, are loc în nori, deci tunelul se petrece în nori. 103 Dacă termenul mediu (B) nu este cauza nemijlocită, ireductibilă, va trebui lc*Măm o altă cauză care să dovedească premisa AB. O vom căuta printre definiţiile ^ noţiunile disponibile inerente lui A. Astfel, pentru a demonstra interpunerea Pământului, «rceta mişcările aştrilor, iar pentru a demonstra stingerea focului, vom căuta care '* <*uza ei. 104 în acest rezumat, Aristotel confirmă că esenţa (definiţia) nu poate fi demon-'Ueci că definiţia şi demonstraţia sunt distincte. Totuşi, demonstraţia poate clarifica alt 1' a ^esen!a)' Prin cauza ce ne-o face cunoscută. în cazul că un efect are cauza sa în îsjj | clec^t acela care suferă efectul, putem cunoaşte prin această cauză o parte din q, ' We exemplu, eclipsa prin interpunerea Pământului), dar nu întreaga definiţie. ijije m numai cunoaşterea parţială a obiectului. Dificultăţile raportului dintre definiţie 0"straţie au fost cercetate in cartea a 11-a, cap. 3. 199
Lucrurile au cauza lor sau în altceva străin, sau în ele îns l 105 Este deci evident că la esenţe unele sunt date nemijlocit şi ca atar principii; la acestea, sau esenţa şi existenţa sunt deopotrivă presu' sau esenţa trebuie să fie clarificată pe altă cale. Aşa procedează exemplu, aritmetica: ea presupune şi ce este unitatea şi că ea există"* La obiectele pentru care există un termen mediu şi pentru care dec' cauza este altceva decât esenţa lor, cum am spus, este posibil să clarificăm esenţa lor, dar nu este posibil să o demonstrăm'07. 10
Deoarece definiţia exprimă esenţa unui lucru, este evident că primul ei fel exprimă înţelesul unui nume sau orice altă expresie în loc de un nume, de exemplu, înţelesul termenului de triunghi1 . 105 Acest scurt capitol precizează concluzia celui precedent. Cauzele sunt in lucruri (în substanţe), dacă ele sunt componentele lor (materia şi forma), iar în afara ele, adică în alte substanţe, dacă sunt cauza motrice (eficientă) şi cauza finală. 106 Esenţele nemijlocite, principiile sunt sau presupuse ca date in esenţa jJ existenţa lor, sau sunt arătate ca nemijlocite printr-un procedeu sau altul. Aşa proce aritmeticianul care ia unitatea (uovti?) ca nemijlocită în existenţa şi esenţa demonstraţie. ăslj a căiot ^g^, mult o c 107 Se repetă concluzia capitolului precedent: la obiectele a căi i lt în afara lor, demonstraţia esenţei (definiţiei) este parţială, deci este mai o indicare a ei. os Capitolul 10 care cercetează speciile definiţiei, începe ^ jefini!'3 Capitolul 10. care cercetează speciile definiţiei, .. nominală, cu sensul numelui său, la nevoie, cu etimologia lui. Sensul num ^^ jn dintâi specie a definiţiei, dacă este adevărat că definiţia exprima esenţ expru113 definiţia nominală ne referim la lucrul însuşi, fără indicarea cauzei. Termen sau „expresie" redă aici termenul de Xoyo? adică de vorbire sau „discur. 200
ANALITICA SECUNDA II, 10, 93 b, 94 a După ce am aflat că triunghiul există, ne întrebăm „pentru ce" Este însă greu să stabilim ceva în acest fel la obiectele a căror istenţă nu o cunoaştem109. Cauza acestei greutăţi a fost arătată mai .110; ea constă în faptul că uneori ştim numai accidental dacă obiectul «stă sau nu. O exprimare1'' este una112 în două feluri; fie prin legarea uvintelor, ca în Iliada, fie prin enunţarea unui predicat despre un ubiect, nu însă accidental113. Aceasta este cea dintâi definiţie a definiţiei114. Un alt fel de definiţie este exprimarea care arată pentru ce lucrul este aşa. Aşadar, primul fel ne arată înţelesul, ce este un lucru, dar nu ne arată pentru ce este aşa; al doilea fel, dimpotrivă, este, în chip vădit, ca şi o 94 a demonstraţie a esenţei, dar se deosebeşte de demonstraţie numai prin aşezarea cuvintelor115. Căci este o deosebire între a spune „pentru ce" tună şi „ce este" tunetul. în primul caz se va spune: „fiindcă focul se stinge în nori". Dar „ce este" tunetul? Este „zgomotul produs de stingerea focului în nori". Este aceeaşi gândire altfel exprimată: într-un caz este o demonstraţie continuă, în celălalt caz este o definiţie, în sfârşit, o altă definiţie a tunetului este „zgomot în nori", ceea ce este concluzia unei demonstraţii de esenţă116. 109 Este greu să explicăm lucrurile, despre care avem numai o definiţie nominală care nu include existenţa lucrurilor. 110 Vezi aici, cartea a H-a, 8, unde se arată că nu putem cunoaşte esenţa fără oistenţa lucrului sau, cel puţin, a unei însuşiri esenţiale, nu accidentale. 111 De asemenea, pentru Xoyos. 112 Determinările lucrurilor trebuie să constituie o unitate, să fie legate unele "sitele. Dar unitatea este de două feluri. 113 Unirea cuvintelor în Iliada este o simplă legare de cuvinte, ce e drept, o *Pk ce variază după punctul de vedere: loc, timp, personaje, scopul urmărit etc, pe "■"rt.este o legare accidentală. A doua unitate se referă la legarea esenţială, nu accidentală, 'Mi predicat şi a unui subiect, aşa cum se întâlneşte în definiţie. Prima definiţie, care a fost cercetată înainte, este definiţia nominală. A doua 1 definiţia reală prin arătarea cauzei. Adevărata definiţie este cauzală, genetică, cum 1 Aţinut Aristotel şi în De Anima, 2. 2, 413 a 15. 115 Această afirmaţie este importantă prin repetarea ei. Ea a fost tratată pe larg Pitolul 8. tn acesl capitol, Anstotel susţine că definiţia prin cauză poate fi considerată | fel de demonstraţie sau ca şi cum ar fi o demonstraţie. Singura deosebire dintre straţie şi definiţie stă în aşezarea, in „poziţia" (Geoi?) a cuvintelor. Deosebirea dintre definiţie şi demonstraţie, în ce priveşte aşezarea cuvintelor. '"rrnătoa rea: demonstraţia este continuă, fiindcă trecerea de la premise la concluzie 201 ARISTOTEL Definiţia termenilor nemijlociţi este însă o nedemonstrabilă a esenţei''7. ere în rezumat, definiţia este, în primul ei fel, o expresie a e care nu suferă însă demonstraţie; în al doilea fel, este un silo ' esenţei, care se deosebeşte de demonstraţie numai pnn ase cuvintelor; în al treilea fel, este concluzia unei demonstraţii de esenţă"^ Din expunerea noastră se vede în ce măsură esenţa nu poat r demonstrată, deci pentru care obiecte există o demonstraţie si De care nu există. Mai departe, câte feluri de definiţie cunoaştem, cum dovedeşte esenţa şi cum nu o dovedeşte, pentru care obiecte există definiţie şi pentru care nu există, în cele din urmă, în ce relaţie se afP definiţia faţă de demonstraţie şi cum acelaşi lucru poate fi definit si demonstrat şi cum nu poate fi119. 11 Deoarece credem că ştim dacă cunoaştem cauza şi deoarece există patru cauze, prima: esenţa, a doua: fundamentul necesar, a treia: se face prin termenul mediu, care asigură continuitatea. Definiţia este o unitate indescompozabilă în premise şi concluzie. cu trecerea continuă datorită termenului mediu, în timp ce definiţia enunţă: „tunetul este zgomotul produs de stingerea focului în nori , raţionamentul leagă tunetul (termenul major) cu norii (termenul minor) prin termenul mediu (stingerea focului în nori). Norii tună, fiindcă „focul se stinge în nori". De aceea, o altă definiţie este însăşi concluzia silogismului: „zgomot (tunet) în nori". 117 Există şi o definiţie nedemonstrabilă, adică o exprimare nedemonstrab'la a esenţei, dacă definiţia se raportă la lucruri „prime" sau „nemijlocite" (fără termeni me u. ■ 118 Acest alineat este foarte important pentru înţelegerea relaţiei dintre deţinut şi demonstraţie în apodictica aristotelică. El rezumă capitolele 3-10 şi încheie pnmap1 a cercetării definiţiei. Abia la capitolul 11 este reluată problema definiţiei. Există trei de definiţii: a) a esenţeior prime care, fiind prime, nu pot fi demonstrate prin a ce ^ sunt punctul de plecare a! demonstraţiei: b) a esenţelor care pot fi demonstrate pnn lor — definiţiile cauzale — care se deosebesc de demonstraţie numi pr"1 ■ g termenilor; c) definiţia ca concluzie a unei demonstraţii de esenţă. Este >na ^ ]3 a treia specie de definiţie reprezintă pentru Aristotel definiţia nominală pusa i începutul capitolului. 119 Sfârşitul capitolului recapitulează poziţia nestabilă a lui Ans o problemă, hotărâtoare pentru apodictică, a raportului dintre definiţie si dem°nstraţie' 202
ANALITICA SECUNDA II, 11, 94 a . cipiul mişcării. a patra: scopul — toate pot fi termen mediu într-o jpmonstraţie120. în ce priveşte cauza, în sens de fundament necesar pentru vjstenţă a altceva, ea nu dă o concluzie, dacă există numai o premisă, • trebuie să existe cel puţin două, şi ele sunt date dacă au un termen „Hiii Când acesta a fost ales, urmează cu necesitate concluzia121. Ne onVjngem de aceasta prin exemple. De ce unghiul înscris în semicerc este drept? Sau: ce trebuie să existe pentru ca unghiul să fie drept? Să luăm A ca unghi drept, B ca jumătate din două unghiuri drepte şi C ca unghi înscris în semicerc. Că A (unghi drept) aparţine lui C (înscris în semicerc) are drept cauză pe B (jumătate din două unghiuri drepte), fiindcă B este egal cu A, iar C este egal cu B, căci el este jumătate din două unghiuri drepte. Aşadar, prin termenul mediu B (jumătate din două unghiuri drepte), A aparţine lui C (unghiul drept este înscris în semicerc). Aceasta înseamnă că unghiul înscris în semicerc este un unghi drept122. Acest termen mediu, ca fundament necesar (B), este identic cu esenţa (A), fiindcă jumătate din două unghiuri drepte (B) defineşte pe 120Capitolul de faţă şi cel următor cercetează cele patru specii de cauze. Cunoaşterea unui lucru este cunoaşterea cauzei lui, care în demonstraţie constituie termenul mediu. Teoria cauzei, prezentată aici, este aceeaşi ca în Metafizica, I, 3, 983 a-b; V, 2, 1013 b—1014 a; Fizica, II, 3. Prima cauză, numită aici esenţă (to ti r,v civai),este numită de obicei formă (aSoţ-), deci cauza formală; a doua cauză, aici fundamentul necesar sw „ceea ce trebuie să fie" (âvâytcTi elrai), este cauza materială; a treia, „principiul mişcării" sau „ceea ce mişcă întâi" (tî ttputov «u'^oe) este cauza motrice sau eficientă; apatra, scopul sau „pentru ce" (to t(vos 4'veica), este cauza finală. De notat este că Atistotel numeşte cauza materială fundamentul necesităţii, fiindcă ea explică necesitatea cmar şi în exemplele luate din domeniul matematicii, cum vom întâlni mai jos. în Welafeica, VIII, 4,1044 b şi XII, 4,1070 b; cauza formală, cauza motrice şi cauza finală Midentificate şi opuse, sub numele de cauză formală, cauzei materiale. Cele patru cauze ""«duela două. 121 Aristotel începe cercetarea cauzelor cu cauza materială. Premisele sunt ^tta materială a necesităţii concluziei. Acest exemplu de geometrie arată că B, termenul mediu, este cauza rială 'n următorul silogism; Orice unghi care este jumătatea a două unghiuri drepte (B) este un unghi drept (A) Oriceunghi înscris într-un semicerc (C) este jumătate a două unghiuri drepte (B) Orice unghi înscris în semicerc (C) este un unghi drept (A). = B,deci,C = A nul I
în ce priveşte principiul mişcării124, întrebarea: perit izbucnit războiul dintre atenieni şi perşi?" înseamnă: „Care a fost a 94 b că atenienii au fost târâţi în război"? Răspunsul este: „Pentru că at • ^ au atacat, împreună cu eretrienii, cetatea Sardes". Căci acesta este f care a provocat războiul. Să luăm A drept „războiul", B drept agresor" şi C drept „atenieni". Aşadar, B („a fost agresor") aparţine 1 ■ C („atenieni"). iar A („război") aparţine lui B („a fi agresor") Căci poartă război împotriva celor care au săvârşit o nedreptate. Prin urmare A („război") aparţine lui B („a fi agresor"), deoarece războiul este purtat împotriva celor care au deschis ostilităţile, iar B aparţine lui C („atenienilor"), fiindcă ei au început. Deci, şi în cazul de faţă, cauza sau principiul mişcării este termenul mediu125. Vom da un exemplu de cazurile în care cauza este scopul126. „Pentru ce ne plimbăm?" — „Pentru ca să fim sănătoşi". „Pentru ce am construit o casă?" — „Pentru a pune la adăpost avutul". în primul 123 S-a arătat înainte, în II, 8,93 a, că mediul este esenţa sau definiţia majorului, adică mediul poate cuprinde cauza materială ca şi cauza formală. Mediul este totdeauna cauza termenului major. 124 Aristotel trece la cercetarea cauzei motrice sau eficiente, care pentru ştiinţa modernă este adevărata cauză, identificată cu materia. 125 Exemplul de cauză motrice este luat de la evenimentul cel mai dramatic din istoria Atenei şi, în genere din istoria Greciei: războiul cu perşii. Termenul mediu care este cauza majorului, este „a fi agresor" (B), termenul major „război" (A), iar termenul minor „atenienii" (C) se subordonează lui B („a fi agresor"), aşadar atenienii sunt agresori, şi ca atare, ei sunt cauza războiului cu perşii. Silogismul este următorul: Ce; ce sunt agresori (B) provoacă războiul (A) Atenienii (C) au fost agresori (B) Atenienii (C) au provocat războiul (A). ( 126 A treia cauză cercetată în acest capitol este cauza finală. Exemple luate din domeniul medicinei, familiar lui Aristotel, sau din domeniul tot ai unei din arhitectură. Şi aceste exemple ne dovedesc cât de greu cauza reală poate fi i"en cu termenul mediu al unui silogism, căci raportul silogistic este de subordonare a no. _^ nu de raport cauzal. Scopul este: a) sănătatea obţinută printr-o plimbare după ce ^ cat; b) punerea la adăpost a avutului prin construirea unei case. în exemplele lui ^ sunt amestecate cauza finală şi cauza eficientă, una explicând pe cealaltă, ceea ^ ^ identificarea cauzei finale şi eficiente, susţinută în Metafizica. Finalitatea ™>>iod[! ^y cauzei eficiente, teorie susţinută şi de unii filozofi moderni (de exemplu v\ . 204 ANALITICA SECUNDĂ II, 11,94 b p, scopul este sănătatea, în al doilea, scopul este adăpostirea ■nitului- Este totuna dacă ne întrebăm: „pentru ce" sau „în ce scop" uuje să ne plimbăm după ce am mâncat? Să admitem că C este Jimbare după ce am mâncat", B „neîngrămădirea alimentelor la "ntrarea m stomac", iar A „a fi sănătos". Se ştie că plimbarea după ce mâncat are efectul de a împiedica alimentele să se îngrămădească la orificiul stomacului, şi aceasta întreţine sănătatea. în adevăr, se pare că lui C, „plimbarea după ce am mâncat", îi aparţine B, „neîngrămădirea alimentelor la intrarea în stomac", iar lui B îi aparţine A „a fi sănătos"127. Care este acum cauza că A („a fi sănătos"), în sensul de cauză finală, aparţine lui C („plimbare după ce am mâncat")? Este B („neîngrămădirea de alimente"). Dar B este esenţa lui A, căci în acest chip A poate fi explicat. în adevăr, pentru ce B aparţine lui C? Fiindcă o astfel de comportare (B) înseamnă a fi sănătos. Deci trebuie să transpunem noţiunile pentru ca totul să devină mai lămurit128. Dar în cazul de faţă, la 127 în această prezentare, relaţia cauzală pune în lumină mijlocul, cauza eficientă, adică „neîngrămădirea alimentelor la intrarea în stomac" sau, mai simplu, buna Sgestie; silogismul cauzei eficiente se prezintă aşa: Alimentele neîngrămădire la intrarea în stomac (B) întreţin sănătatea (A) Plimbarea după mâncare (C) face ca alimentele să nu se îngrămădească la intrarea în stomac (B) Plimbarea după mâncare (C) întreţine sănătatea (A). în această formulare, cauza eficientă (neîngrămădirea alimentelor, buna digestie) dovedeşte cauza finală (sănătatea). Ordinea procesului este următoarea: mă plimb după masă, alimentele nu se îngrămădesc, deci sunt sănătos. Dar acest raport este inversat dacă pornesc de la cauza finală (sănălatea), şi atunci termenul mediu devine sănătatea (A) '» loc de B (neîngrămădirea alimentelor), cum arată continuarea paragrafului. 128 Acum A este cauza finală a lui B, deci o definiţie a lui B, ca atare A devine ^roienul mediu în silogismul următor: Sănătatea (A) face ca alimentele să nu se îngrămădească la intrarea în stomac (B) Plimbarea după mâncare (C) întreţine sănătatea (A) Plimbarea după mâncare (C) face ca alimentele să nu se îngrămădească (B). în cauzalitatea finală, scopul (sănătatea) este primul în intenţie, dar este ultimul 'uzare, fiindcă depinde de condiţii, adică de cauza eficientă. De aceea, cum observă ™' Următor, în cauza finală, raportul este inversat: cauza finală este cea din urmă zata, deşi este cea dintâi în intenţie. întâi vine plimbarea (C), apoi neîngrămădirea entelor fB) şj, în cele din urmă, sănătatea (A). Aceasta este ordinea în silogismul ei efictente. în silogismul cauzei finale, vine întâi C, apoi B (devenit major) şi, în ţ .' (°auza finala deci termenul mediu). Totuşi, ca intenţie, termenul mediu (A) este ul>fJar nu se poate realiza fără ceilalţi doi. 205 AR1STOTEL cauza finală procesul se desfăşoară invers decât la cauza eficie tu aceasta din umiă, termenul mediu trebuie să fie mai întâi real- la -finală, dimpotrivă, cel dintâi este C, termenul minor, în timp ce Za (cauza finală) este cel din urmă. ^ Este posibil însă ca unul şi acelaşi lucru să fie şi cauza f şi cauza necesară129. De exemplu, pentru ce lumina irece prin ne ' lămpii? Mai întâi, fiindcă ceea ce este format din părţi mici trebui '* străbată prin pori mai mari, dacă este adevărat că lumina este o errn'siu de părţi mici130. Dar, pe de altă parte, lumina are un scop: să ne fereas " de a ne lovi de ceva. Dacă cele două cauze sunt posibile la existentă ele sunt posibile şi la devenire131. Astfel, când la un tunel, stingerea focului în nori produce o şuierătură şi un zgomot, totodată, cum spun pitagoreicii, tunetul are ca scop să ameninţe pe osânciiţii din Tartar pentru ca să-i înspăimânte. Se întâlnesc unele exemple de felul acesta mai ales în tot ceea 95 a ce natura produce şi menţine. Căci natura lucrează când în vederea unui scop, când din necesitate1'2. Necesitatea are însă două sensuri: necesitatea este sau naturală, dacă ascultă de impulsul intern al lucrului, sau violentă, dacă se opune impulsului intern. Astfei, de exemplu, o piatră se mişcă cu necesitate în sus şi în jos, dar nu este aceeaşi necesitate în amândouă cazurile133. lz9Cum întreg capitolul, afară de început, unde vorbeşte de cele patru cauze, este o înşiruire de exemple pentru diferite cauze, Aristotel se ocupă acum de producerea aceluiaşi efect, totodată de o cauză „necesară" (materială) şi de una finală, in exemplul precedent, cau/.a finală era iuată din domeniul vieţii umane, în exemplul de faţă, este luat din natură, deoarece cauza finală este, pentru Aristotel, pretutindeni în lumea fizică. 1 i0 Formula: ,,Dacă este adevărat că lumina este o emisiune de părţi mici" ne arata că aceasta nu este opinia lui Aristotel despre natura luminii. Pentru el, lumina nu este o substanţă foarte fină, ci o calitate: actualizarea transparentului (De Anima, 2,7,41» )■ 131 Dacă cele două cauze conlucrează la existenţă, adică la ceea ce persista, ele conlucrează şi la devenire. Exemplul ce urmează despre tunet, folosit şi înainte, p că exprimă, de asemenea, opinia obişnuită, nu opinia lui Aristotel. n2 Acţiunea finală a naturii este determinată de forma (tlSoc), ac(J necesară de materie (uVn). - 'iJ Mişcarea corpurilor este totdeauna necesară, fie că mişcarea este natu • _ , artificială. Deosebirea celor două mişcări stă în legătură cu teoria» ^ _. turale". Orice fel de materie are un „loc natural", pământul ia centru i ^ al lumii, focul la periferia lumii sublunare, iar între ele, apa şi aerul. Dacă unuia ^ ^ i se imprimă o mişcare violentă, străină naturii sale, el menţine impulsul de a ■ că este violentă, a „lucrurilor natural 206 k^«
ANALITICA SECUNDA II, 12, 95 a La ceea ce ia naştere prin inteligenţă b4, unele, ca, de exemplu, i unei case sau a unei statui, nu se produc la întâmplare şi nici cu e. ci în vederea unui scop, altele, ca sănătatea şi siguranţa vieţii, „nrt un rezultat al norocului133. Aceasta este valabil mai ales la lucrurile aiC pot fi într-un fel sau altul, sub condiţia însă ca producerea lor să „o se facă la noroc, ci în vederea unui anumit scop şi a unui bine, fie -fin natură, fie prin artă136. Nici un scop nu se realizează prin jocul norocului137. 12138
Ceea ce este în curs de devenire, ceea ce a devenit şi ceea ce va deveni au aceeaşi cauză ca şi ceea ce există, căci termenul mediu la locul natural. Dacă arunc în sus o piatră, ea tinde să cadă. Necesitate există în amândouă cuurile, dar nu este aceeaşi necesitate. "4 Termenul grec corespunzător este Sidvoia gândire discursivă, ca principiu al artei. 135 Aristotel admite, alături de cele patru cauze, şi hazardul, întâmplarea, norocul. Bface deosebire între hazard sau întâmplare şi noroc. Pentru hazard, termenul întrebuinţat "leacela de to auro'naTov, pe care îl putem traduce prin „spontaneitate" (tou duo "•TonaTou); pentru noroc, aplicat mai ales la viaţa omului, termenul este Tu'xii (Tiţs duo '•XI?). Dacă păstrăm pentru aulomaion echivalentul de „spontaneitate", întâmplarea va «senina pe tyche. în domeniul construcţiei artei nu este loc pentru hazard şi necesitate, Cl stăpâneşte cauza finală. Totuşi, cauza necesară sau materială nu este străină produselor «isice. Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|