Analitica secunda topica respingerile sofistice

39H Aristotel continuă să cerceteze raportul de proporţie: dacă a clădi

a fi clădit este a fi acţionat etc.

-199 Creaţie, producere = voir\ou;, deosebit de naştere, devenire

400 Capacitate = Stivauiţ (plural = Suvdueic) este o dispoziţie

401 în ce priveşte genul speciei.

^

- >

= 6l(!

392

TOPICA IV, 4,124 a,

■ apropiat402- Dacă, de exemplu, genul proxim i în gen"1 ce^^ mnd orbirea nu va fi o senzaţie. Al doilea, te se ' i i d rii ă

vedere este sen^ată opusă genului şi speciei, dar privaţia opusă 124 b | pnvapa este tot ^ ^^^ ^^ ^ speda desemnată nu

.peciei nu se: ai:» ^«^„ar403. Cine, în discuţie, respinge o teză, poate să se afleir e mun în felul arătat acum. Dar cine vrea să o [jebuie să aplice aplice într-un singur fel: dacă specia opusă se

stabilească, tn "^^ ceajaită specie trebuie să se afle în celălalt gen. află în genul op . orbirea este o lipsă de senzaţie, vederea este o Oe exemplu, daca

■ 41)4

' emenea, la negaţii trebuie să procedăm inversând termenii,

m am arătat la accident405. Astfel, de exemplu, dacă plăcutul este

al un bine, ceea ce nu este un bine este neplăcut. Altminteri, s-ar

■a ca ceva care nu este un bine să fie plăcut. Dar este imposibil, dacă

iele este genul plăcutului, ca ceva care nu este un bine să fie plăcut.

Căci termenului căruia nu-i aparţine genul nu-i aparţine nici vreuna din

speciile lui. Şi acela care vrea să stabilească o teză trebuie să respecte

acelaşi procedeu. Căci,'dacă ceea ce nu este un bine nu este nici plăcut,

ceea ce este plăcut este un bine, aşa încât binele este genul plăcutului.

Dacă specia este un relativ, trebuie să cercetăm dacă şi genul este

la fel. Căci, dacă specia aparţine relativului, şi genul aparţine de

asemenea, ca, de exemplu, dublul şi multiplul care aparţin amândoi

Privaţia şi posesia nu se află în acelaşi gen, sau în genuri apropiate, ci în genuri >ue. De aceea orbirea nu va fi niciodată o specie a senzaţiei, cum este vederea, ci "insensibilitate.

403 Al doil

^P«ie Vom "^ """ complicat' caci Privaţia şi posesia se aplică la gen şi

"esenzatie (s T" Pa'm termeni' formând două grupe de posesie-privaţie: senzaţie-Je-al treilea ft*]' ?"lnţa"ignoran!a- A' doilea se opune primului şi al patrulea - celui deci ignoranţa nuTste ^ ^^ ('gnoranţa) nu se afla în °Pusa genului (nesenzaţie), dacă Ceasta în ce nm".' ° ''PSa de senzatie' atunci nici ştiinţa nu este o specie de senzaţie, «x Pe F"ve?le respingerea tezei.

poses'e-privaţie, numai > T'&^ ^ asemenea o proporţie între două grupe de opoziţie vederea este o snerm Y e data aceasta, dacă orbirea este o specie de lipsă de senzaţie, ■tos r senzaţie

'•-«irtca a II *

tul (■*.,> o specieP .! .b' reteritoare la negaţie prin conversiunea termenilor.

■ J» a binelu' ^ C£ea °C "" 6Ste b'ne ^neSaţ'a genului) nu poate primi "' **«* a neplăcutului ' " a placutulu', ci a unei specii a genului contrar, a non-

393

ARISTOTEL

relativului406. Dar, dacă genul este un relativ, nu este i să fie un relativ: astfel, ştiinţa este un relativ, dar gramatic ^ ■ poate că cele spuse înainte nu sunt aşa. în adevăr, virtutea ^ frumoasă şi bună, dar, în timp ce ea este un relativ41'7, binele ^ ^ nu sunt relative, ci calităţi. ^

De asemenea, trebuie cercetat dacă specia nu se raporr i termen, fie că este luată în sine, fie că este luată subordonat" Dacă, de exemplu, dublul este denumit dublul jumătăţii, trebu şi multiplul un multiplu al jumătăţii. Altminteri multiplul nu arf dublului408.

Mai departe, trebuie cercetat dacă specia nu a primit < prin raportare la acelaşi termen, adică totodată la gen şi la toate ge acestui gen409. în adevăr, dacă dublul este multiplul jumătăţii atu şi „mai mult"410 va fi enunţat de asemenea despre jumătate, asa for dublul va primi în genere denumirile genurilor superioare prin raport la jumătate. Se ridică obiecţia că nu este nevoie să raportăm un te la acelaşi termen, când este luat în sine şi când este luat subordonat iac gen. Aşa, de exemplu, ştiinţa este denumită în raport cu obiectul ştiu în timp ce starea şi dispoziţia411 sunt denumite nu în raport cu obiect ştiut, ci în raport cu sufletul.

De asemenea, este de văzut dacă genul şi specia sunt întrebuinţa la acelaşi caz, la genitiv, dativ sau în orice alt fel. Genul trebuie săfk aici de acord cu specia, cum am constatat la dublu şi la genurile sat

406 Multiplul este genul, dubiul este specia.

407 Virtutea este un relativ, fiindcă se raportă la bunuri, de exemplu, caaf ^ anumite acte. Nu înţelegem însă de ce binele şi frumosul, care şi ele se raporta i

şi exprimă o relaţie, sînt calităţi. Deosebirea dintre calităţi şi relative este, în căzu arbitrară. .u <;

408 Acest loc comun este elementar. Se înţelege că dacă specia, adică raportă la jumătate, şi multiplul, care este genul dublului, se raportă la juma a ■ ^ dublul, fie că e luat în sine ca specie, fie că este luat ca specie subordonata ge acelaşi sens: raportarea la jumătate. , ,,s-.

409 Ceea ce este valabil pentru genul speciei este valabil şi pentru v» genului.

410 „Ceea ce este încă mai mult", surplusul, este genul multiplu'111

411 „Ştiinţa" este specia, „starea" şi „dispoziţia" sînt genul ştiinţe'- " raportată la obiect, „starea" şi „dispoziţia" se raportă la subiect. Aristo caz este o excepţie.

394

roPICAlV,4, 124 b, 125 a

a ceva.

„cenurileei,

Jă'uneonnu^

unui lucru"'1"'" decât" ceva. In Tot aşa, e

dacă şi dublul şi

■ m că dublul, ca şi multiplul, sunt dublu a ceva iperioare- Căci n01^J"aşi lucru este valabil pentru ştiinţă: ştiinţa, ca 125 a llu a ceva. ^^ este ştiinţa a ceva. Se ridica obiecţia . spunem diferit de un lucru" şi „contrar ^ ^^ genul acestoraj se spune >ajtu]

„oi spUnem altul decât cutare sau cutare412. - ^ termeni relativi care sunt în acelaşi caz, u lor413 cazul rămâne acelaşi, ca, de exemplu, . Căci amândoi termenii relativi cer genitivul, atât ^ ^ convertiţi. în adevăr, noi spunem dublul cutărui ^/partea cutărui lucru414. Aceeaşi situaţie la ştiinţă şi concepţie; it ştiinţa şi concepţia cutărui lucru, iar prin conversiune obţinem lucrul ce aparţine cutărei ştiinţe şi concepţii415. Dacă prin conversiune cazul nu este acelaşi, este evident că un termen nu poate fi genul

celuilalt.

Mai departe, este de văzut dacă specia şi genul au acelaşi număr de cazuri, ca în exemplul donaţiei şi darului. Noi spunem donaţia unui lucru şi donaţia făcută unei persoane, şi darul unui lucru şi darul făcut unei persoane. Darul este genul donaţiei, căci donaţia este un dar pe care nu este nevoie să-1 restitui. Totuşi, la multe lucruri nu se constată acelaşi număr de cazuri. Aşa, de exemplu, dublul este dublul cutărui lucru, în timp ce mai mult şi mai mare are două cazuri: mai mult şi mai mare prin ceva şi faţade ceva. Căci tot ce este mai mult şi mai mare este mai mult ai mare prin ceva şi faţade ceva416. De aceea termenii în chestiune

M genurile dublului, căci ele nu au acelaşi număr de cazuri ca şi

(T"i); alhU"^-" (6l&t>Opo';:) şi "contrar" (cvglvtioc) se construiesc în greceşte cu dativul greceşte cu E,Tepoc)'care este genul „diferitului" şi „contrarului", se construieşte în

'■'vf,?? (TlV0C ="^ w Tl"^)- '

414 Partea"^ C°nVersiunea relativilor în Categorii 7,6 b.

415 P 'reimea Pătrimea cincimea etc lli

sle

rtea g

415 Prin conve 'reimea' Pătrimea. cincimea etc. a lucrului.

. Exemplu?81"116 ^ formulează la dativ în loc de genitivul expresiei Hhc). Traducerea^referă ^ termenii; ştiin*ă (^tiotti'uti) şi concepţie sau credinţă genul ştiintei Ea î yp°leps'ei Prin credinţă nu este cea mai potrivită. Hypolepsia ■"* general'. Speciile**"1"* ^ fel de Credinţă' de concepţie, este opinia în sensul

7 " Mai m"lt" su SUm: Şt"nţa Ş' °P'nia în sensul sPeeial (5o^a)-t4"'Xcomparati .' penor- ceea ce depăşeşte excesul (OnepoxTl), „mai mare" vul'Ui(Uya<

395

ARISTOTEL

specia. Se prea poate ca să nu fie adevărat fără exce specia au acelaşi număr de cazuri417. ca

Este de văzut, de asemenea, dacă opusul relativ al gen opusul genului; de exemplu, dacă multiplul este o iar submultiplul este genul jumătăţii, căci opusul genului tr h totdeauna genul speciei opuse. Dacă susţinem ca ştiinţa est ° senzaţie418, va trebui să susţinem că obiectul ştiinţei este obie Nu este însă aşa. Nu orice obiect de ştiinţă este sensibil, căci K ştiinţă sunt şi anumite obiecte inteligibile. Prin urmare, sensibilul genul obiectului de ştiinţă, iar dacă este, nici senzaţia nu est ' ştiinţei.

Unii termeni relativi sunt cu necesitate în lucrurile şi prin lucnirjL la care se raportă (aşa, de exemplu, dispoziţie, stare, simetrie. Aceste nu pot să se găsească decât în lucrurile la care ele se raportă)419 Aii termeni relativi nu sunt cu necesitate în lucrurile la care se raportă® dar pot să fie (aşa, de exemplu, sufletul poate fi obiect de cunoaştere căci nimic nu opreşte sufletul să aibă o cunoaştere de sine, dar cunoaşterea nu este cu necesitate în suflet. Căci este posibil ca aceasta cunoaştere să fie în alt lucru)421. în sfârşit, alţi termeni relativi, în chip absolut, pot să nu fie în lucrurile la care se raportă (cum, de exemplu 125 b contrarul nu este în contrar sau cunoaşterea în obiectul cunoscut, afari

417 Aristotel înregisterază din nou excepţia.

418 Acest pasaj a fost exploatat de către idealişti pentru a face din Aristotel»' adversar al senzaţiei şi al sensibilului, perceptivului. Pentru Aristotel, senzaţiaes fundamentul ştiinţei, nu însă genul ştiinţei, care devine astfel o senzaţie. Ştiinţa poflieş* de la senzaţie, dar se serveşte de gândire pentru a ajunge la universal şi cauze, a „inteligibil". j,

419 Prima clasă de relativi este aceea a relaţiilor care se află în termenii ^ relaţie, de exemplu, simetria se află în termenii simetrici. „Starea" şi „drep chiar pentru Aristotel, nu numai relativi, ci şi calităţi. . ...

420 A doua clasă este aceea a relativilor care nu se află în termenii ce s jj dar pot să fie în ei. Nici până astăzi nu este admis, ca fapt fundamental, ca te ,

în relativi, adică în termenii ce stau în relaţie.

421 Cunoaşterea se află în suflet, care se poate cunoaşte pe sine şi atunci se află în cel ce se cunoaşte pe sine, dar sufletul poate să nu se cunoască pe _ cunoaşterea nu este în cel ce se cunoaşte pe sine. Alexandros interprete - ^ţa|ti# în alt fel: cunoaşterea nu se raportă numai la suflet, ci şi la altceva, in dinainte, dată de un filolog modern, Th. Waitz, este mai verosimilă.

396
TOPICA IV, 5, 125 b

cunoscut este sufletul sau omul)422. Mai este de 'ObieCW respondentul a aşezat un termen relativ423 într-un nU cumva ^^^^ de exempiu? memoria este înfăţişată drept unoaşteni. Dar orice persistenţă este în lucrul care o persistenţă a cuno ^ cunoaşterii este în cunoaştere. Urmează deci persistă,deci ppers ^^^ fiindcă este persistenţa cunoaşterii. I memoria este 1^ .^^j^^ fjindcă orice memorie se află în omun cercetat se aplică tot aşa de bine la accident. Căci ■ ■ o deosebire425 dacă spunem că persistenţa este genul rieTwB spunem că este accidentul ei. în adevăr, în orice fel am "e°pTrnemona ca o persistenţă, argumentarea arătată i se va aplica în orice caz.

Mai departe, este de văzut dacă respondentul a subordonat starea, actului sau actul, stării426; de exemplu, dacă a definit senzaţia ca o mişcare comunicată prin corp. Căci senzaţia este o stare, iar mişcarea este un act. Tot aşa, dacă se susţine că memoria este o stare prin care se Păstrează o concepţie. Memoria însă nu este o stare, ci un act427.

aportul deNU eX1Stă relaţ'e °are S* f'e CU tOtuI (absolut) străină de termenii în relaţie; considerăm '°n.traneiate se află în termenii contrari, iar cunoaşterea se află, dacă o

«a n " lţle'în termenii ei, adică si în obiect ca si în subiect.

424O specie de relativi.

^finiţie nepotrivităT'^' '!eflnirea memor'ei (u^uti) ca persistenţa cunoaşterii este o * afli în sunet

425 în ce PE! ^ "U f'e înS°ţită de cunoa?te--p U ^«dent. resPingerea tezei, locul acesta comun se aplică deopotrivă la gen

* sta^a, iar acţiUn^ ™^3'le avea ca Sen actul (cve'pycia) şi invers, ci starea are ca

27 Memoria nu este'1"163 A?*'de exemPlu' senzaţia nu este un act, ci o stare. **■ ^tul ^ a şi a^^ ° s£are, o simplă conservare a impresiilor şi gândurilor, ci este

397

ARISTOTEL

De asemenea, se înşală acei care subordonează starea care este legată de ea, acei care, de exemplu, definesc bU

stăpânirea mâniei, iar curajul şi dreptatea ca stăpânirea frici' ■ ^aC) de câştig. Căci curajos şi blând se cheamă acel care este lipsit d * ^ dar stăpân pe sine, acel care are o pasiune, dar nu se iasă condu ^'^ Se prea poate ca fiecare din cele două stări să fie leaată cu ^ capacitate, aşa încât, dacă am fi cuprinşi de pasiune, să nu ** conduşi de ea, ci să o stăpânim. Dar nu în aceasta constă esenţa ' pe de o parte, a blândeţii, pe de altă parte, ci în faptul de a nu fi de astfel de pasiuni430.

Tot aşa, uneori tot ce este legat de specie este considerat c ei; de exemplu, neplăcerea, ca genul mâniei şi concepţia ca * credinţei431. Cei doi termeni sunt, de bună seamă, legaţi cu numj specii, dar nici unul nu este gen. Căci omul mânios are, ce e drept sentiment de neplăcere, dar neplăcerea a precedat mânia. în adevăr'» mânia este cauza neplăcerii, ci neplăcerea este cauza mâniei. Prii urmare, mânia nu este în chip absolut o neplăcere. Pe temeiul aceleiaşi consideraţii, nici concepţia nu este o credinţă. Căci este posibil să avei aceeaşi concepţie fără să avem şi credinţa corespunzătoare, ceea cei se poate dacă concepţia este o specie a credinţei. Un lucru nu maipoatr să rămână acelaşi dacă nu mai face parte dintr-o specie, întocmai cm acelaşi animal nu poate când să fie, când să nu fie om Dacă am susţin; 126 a că cine are o credinţă trebuie să aibă o concepţie, atunci credinţa a concepţia ar avea aceeaşi sferă. Şi în acest caz, credinţa nu ar fi gemii concepţiei, căci genul trebuie să aibă o sferă mai largă.

Mai este de văzut şi dacă amândouă, genul şi specia,pot»* de la natură în acelaşi subiect. Căci unde se află specia, se afla şi g*

428 Capacitate = Swauie. în acest Ioc comun se arată că orice capaci iegată de stare nu este genul ei.

429 Efectele diferitelor virtuţi nu constituie genul lor, care este st dynanus, capacitatea. în curaj şi blândeţe nu ne stăpânăm pe noi înşine ca in ,

430 Blândeţea şi curajul nu sunt pasiuni care ne turbură şi care, de aceea, dominate (vezi Etica Nicomahică VI). n^'f

431 Durerea (Xiitrn) nu este genul mâniei (opyrj), cum credinţa c (■nume), nu este genul concepţiei, credinţei, opiniei (OttoXt)<|hc). c' slin . $ strâns: orice concepţie este însoţită de convingere, dar legătura nu e* e ^ Credinţa nu este genul concepţiei, cum durerea nu este genul mâniei.

dveiv) fără să credem, să fim convinşi (irwreueiv).

398

TOPICA IV, 5, 126 a

flă acolo unde se află şi albul, iar ştiinţa - acolo De aceea, dacă numim ruşinea o teamă sau mânia jg se află grama ' specja şi genul pot să nu se afle în acelaşi ! neplăcere' UTToe J ■ a se află în partea raţională a sufletului, iar

..ubiect- î" ade ^Ijbiiă, şi pe de alta parte' nePlacerea se afla în P^ea eama 'n P^ fn această parte se află şi plăcerea), în timp ce mânia peutivă (ni11 - ujj2432 p^n urmare, genurile arătate nu sunt cele nu pot să se afle prin natura lor în aceleaşi părţi ale >eciile. Tot aşa, iubirea433, dacă se află în partea să fie un act de voinţă, căci orice voinţă se află în

a

se adevărate

apetitivă, nu

p nartea raţională.

Acest loc comun este aplicabil şi la accident. In adevăr, accidentul ceea ce este legat de el se află în acelaşi subiect434, aşa încât, dacă ele nu apar în acelaşi subiect, este evident că nu este vorba de un accident.

De asemenea, este de văzut dacă o specie participă la genul dat numai parţial435. Se ştie însă că o specie nu participă numai parţial la un gen; de exemplu, omul nu este numai parţial un animal, nici gramatica numai parţial o ştiinţă, şi tot aşa în celelalte cazuri. Trebuie deci să vedem dacă anumite specii participă la un gen numai parţial; dacă. de exemplu, animalul trebuie să fie considerat ca fiind prin esenţă sensibil sau vizibil. Căci numai parţial animalul este un lucru sensibil şi vizibil; anume este sensibil şi vizibil numai ca corp, nu şi ca suflet436. De aceea sensibil şi vizibil nu pot fi genul animalului.

leori nu s-a observat că întregul a fost subordonat părţii437; de

plu, s-a spus că animalul este un corp însufleţit. Dar partea nu poate

432 a •

SuPerior este'^nnc SUSţlnecă sufle!ul are trei părţi localizate diferit şi aşezate ierarhic. curajUiui (ewno""soUl ^^ ^"Y101"1™"), la mijloc, principiul irascibil, al dorinţei, Acea*« separarea f '■'• 'nfenor este Principiul apetitiv (*Tri8uuT)TiKriv) al afectelor. 413 Iubirea prieten SUfleteŞti este străină faP(elor şi metodei dialectice.

subi '' JCCldem *• Ai

ea f 3 Iubirea prieten SUfleteŞt este străină faP(elor şi metodei dialectice.

subi«t (suflet) '' JCCldem- *• Acuitatea irascibilă de care ea este legată se află în acelaşi

435 a..

436 '«Şir"** PriVinţăl SUb Un anumit ««port.

SUfletUlui este o doctrină platonică, pe care Aristotel o primeşte

ste arătată
este arătată ca genu. întregului.

ARISTOTEL

fi enunţată despre întreg sub nici un chip438, de aceea

fi genul animalului, căci el este o partea a animalului4^ .

Este de văzut, mai departe, dacă respondentul are ce ^^ sau de evitat ca fiind o capacitate sau o posibilitate440; de e e % consideră pe sofist, pe intrigant şi pe hoţ drept acei care sunt ^ pună stăpânire în ascuns pe bunul altuia. Nici unul dintre a ■ * fost numit aşa, fiindcă este capabil să săvârşească una din a ' "*' în adevăr, şi Zeul şi omul virtuos au capacitatea de a face 8 441^ ei nu sunt răi. Răi se cheamă numai acei care fac rău printr r alegere a voinţei. Apoi, orice capacitate este ceva de dorit w capacitatea de a face răul; de aceea le-o atribuim chiar Zeului si 126 b virtuos. De aceea, capacitatea nu poate fi genul lucrurilor de h4am Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să urmeze că ceva blamabil este de don deci că o capacitate merită să fie blamată.

Mai este de văzut dacă ceva valoros sau demn de a fi ales în sa şi pentru sine însuşi a fost considerat drept o capacitate, un posibila un factor activ. Căci orice capacitate şi orice posibil sau orice fa* activ este ales pentru altul442.

Sau mai este de văzut dacă un lucru care se află în două sau or multe genuri a fost aşezat numai într-unui. Căci unele lucruri nu pot: aşezate într-un singur gen, ca, de exemplu, înşelător şi intriganţi adevăr, nici cine vrea să fie, dar nu are capacitatea, nici cine are cap citatea, dar nu vrea să fie, nu este un intrigant şi un înşelător, ci w®

438 Partea nu poate fi enunţată despre întreg, dar întregul poate fi enunţa1 parte. ^

439 Dacă nu putem enunţa corpul ca genul animalului, încă mai puţin P"e sufletul ca genul sau esenţa animalului.

440 Această lungă expunere a locului comun urmăreşte să ne ara ^ capacitate de a face ceva, chiar rău, nu este ceva de evitat sau de blamat. ~ întotdeauna un bine ce trebuie să fie dorit. t ^e*

441 Afirmaţia că şi Dumnezeu este capabil de a face rău i-a tur u^ teologi, deşi ea este o consecinţă logică a convingerii lui Aristotel ca^

sau posibilitate ca atare este bună. Bună sau rea este numai voinţa libera. ^ a face rău, ca simplă posibilitate presupune capacitatea de a face bine. capabil de a face rău, alege liber binele.

442 Orice posibilitate sau activitate sunt alese în vederea altui Iuc sau a răului, nu pentru sine.

400

TOPICA IV, 5, 126 b, 127 a

amândouă. Urmează că numiţii termeni trebuie are le ^"'f „Singur gen, ci în amândouă.

uneori prezentăm genul drept diferenţă specifică, şi

. considerată, de conceppedegrad excesul şi

să fie aşezai

Mai departe- u"~" ^ drept gen443, dacă, de exemplu, definim invers, diferenţa spe^ mirare444 şj credinţa ca un grad de concepţie, ^gradul înalt nu sunt genuri, ci diferenţe. Căci uimirea de obicei, ca o mirare excesivă, şi credinţa, ca o d înalt; prin urmare, mirarea şi credinţa sunt genuri, iar diferenţe. Dacă considerăm excesul şi gradul înalt „j si lucrurile neînsufleţite să aibă credinţă şi uimire. 'A lt si exces a ceva se întâlnesc totdeauna la lucrurile cărora "apaŞn grad înalt şi exces. Aşadar, dacă uimirea este un exces de mirare, uimirea trebuie să se afle în mirare, şi, prin urmare, trebuie ca mirarea să fie uimită. Tot aşa, credinţa, dacă este un grad înalt al concepţiei, trebuie să se afle în aceasta, şi, prin urmare, concepţia va crede. Ca o consecinţă a acestui răspuns ar trebui să numim gradul înalt ca fiind de un grad înalt şi excesul ca fiind excesiv445. în adevăr, există o credinţă de grad înalt şi o uimire excesivă. Dar dacă credinţa este de grad înalt, atunci va exista un grad înalt de grad înalt. Tot aşa, dacă există o uimire excesivă, atunci va exista un exces excesiv. Nici unul dintre aceste lucruri nu poate fi primit ca adevărat, cum nu poate fi primit ca adevărat nici că ştiinţa este un lucru ştiut, nici că mişcarea este ea însăşi un lucru mobil.

Uneori, de asemenea, se face greşeala de a aşeza o afecţiune446 în

ui afectat, considerat ca gen, cum, de exemplu, se spune că

emunrea este o viaţă eternă. în adevăr, nemurirea pare a fi o afecţiune

şi un accident al v' t" r^^

se admite aceasta este adevărat, se poate vedea dacă

sPune îi ,°ă C!,neVa devine din murit°r. nemuritor. Nimeni nu va

Primit un nou ^ ^ ^^ * dobândit ° altă viafă' ci numai ca viata a nemuririi«7" accident sau o nouă afecţiune. Deci viaţa nu este genul 127 a

443

«4

sau substratul nemuririi, nu genul ei. 401

AR1STOTEL

Tot aşa, este de văzut dacă cumva s-a făcut din sulv afecţiuni genul acesteia448; de exemplu, când se defineşte ' ^ în mişcare. Mai degrabă vântul este o mişcare a aerului. Căc iă âd iă i âd ă î Pi

persistă când se mişcă şi când stă în repaus. Prin urmare

vân

n nicidecum aer, căci atunci ar trebui să existe vânt, chiar câ h

se mişcă, deoarece persistă acelaşi aer care a format vântul44? r^* cazuri asemănătoare se prezintă la fel. Chiar dacă am h exemplul dat, că vântul este aer în mişcare450, această conces' **' * valabilă pentru toate cazurile la care genul nu este cel adevăr valabilă numai pentru cazurile la care un anumit gen se potri '* adevărat. Căci în unele cazuri, cum sunt noroiul şi zăpada potriveşte. Se determină zăpada ca apă condensată şi noroiul ca n* l umezit451. Dar nici zăpada nu este apă, după cum nici noroiul nu pământ, de aceea nici unul din cei doi termeni nu va fi gen, căci gem trebuie să fie enunţat ca adevărat despre toate speciile lui. Tot asavim nu este apă fermentată, cum spune Empedocle: „apă fermentata ii lemn"452, căci vinul nu este în nici un chip apă453.

Mai departe, este de văzut dacă genul dat nu este genul absofc-al nici unui lucru. în acest caz, este evident că el nu poate fi al spe*

448 Aristotel continuă să cerceteze locul comun precedent.

449 Argumentarea este discutabilă. Aristotel vrea să arate că vântul are^ mişcarea aerului, nu aerul în mişcare. Se pare că Aristotel respinge o detmi. vântului. ^Kj^

450 Chiar dacă am recunoaşte, într-un caz oarecare, că subiectul ate afecţiunii, nu putem generaliza cazul.