Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
ca două picioare). Definiţia cere numai ca un termen să fie întrebuinţat explicit (adică în ^iniţie) numai o dată. Numai dacă „biped" ar fi aplicat „animalului pedestru", el ar fi P îcat e două ori, căci el este dat şi la „om" şi la „animal pedestru". Aceeaşi constatare e>>te valabil la „poftă". plăcut" N U deSpre "dorin$" este exprimat „ceea ce este plăcut", ci despre „dorinţa după ci renpt " repetarea aceluiaşi cuvânt este vicioasă, o dată implicit si altă dată explicit, «repetoea explicită a aceluiaşi cuvânt. N deci abu f'"1^ ^ de Xenocrate prudenţei este un exemplu de definiţie tautologică Termenul grec: frumos (tcaXdc) are aici sensul de „bine". 451
UU.IQTSCA C6NTHALA
ONIVSSSITAM J ARISTOTEL Dacă definiţia este corectă sau incorectă, vom aprecia după aceste puncte de vedere şi altele asemănătoare. — Dacă am arătat şi definit corect esenţa lucrului, vom aprecia după următoarele puncte de vedere643. în primul rând, trebuie să observăm dacă întrebătorul nu a formulat definiţia cu ajutorul unor noţiuni anterioare şi mai bine cunoscute. Căci definim pentru a cunoaşte obiectul dat, iar cunoaştem nu prin orice factori, ci numai prin aceia daţi înainte şi mai bine cunoscuţi644, întocmai ca la demonstraţii (căci aceasta este calea oricărei învăţături predate sau însuşite)645. Este deci evident că, dacă nu întrebuinţăm pentru definiţie astfel de factori, nu am definit deloc. Altminteri, unul şi acelaşi lucru ar avea mai multe definiţii. în adevăr, dacă întrebuinţăm pentru definiţie factori antecedenţi şi mai cunoscuţi, evident că am definit mai bine, aşa încât amândouă definiţiile s-ar raporta la unul şi acelaşi lucru. Dar aceasta nu are nici o îndreptăţire646, căci orice lucru nu are decât o esenţă. De aceea, dacă ar trebui să existe mai multe definiţii ale aceluiaşi lucru, ar urma ca esenţa celor două definiţii să fie aceeaşi ca esenţa lucrului definit. Dar esenţa celor două definiţii nu este aceeaşi, fiindcă 14] b definiţiile sunt diferite64'. Prin urmare, este evident că nu am dat o definiţie dacă nu am dat o definiţie prin factori antecedenţi şi mai cunoscuţi. 643 Capitolele 2 şi 3 au cercetat cea din urmă din cele cinci reguli ale definiţiei: o corectă exprimare a ei. Al patrulea capitol va cerceta a patra regulă, care este regula principală: definiţia exprimă quidditatea (to tî îjv Avai), esenţa lucrului. 644 Aristotel întrebuinţează adeseori termenii „mai înainte" şi „mai bine cunoscuţi ■ care uneori sunt sinonimi: ceea ce este mai înainte este şi mai bine cunoscut. 645 în „demonstraţii", axiomele sunt mai întâi şi mai bine cunoscute, fie că este vorba de ştiinţa predată (SiSaoKaXt'a) sau de ştiinţa însuşită (ua'Oîioic) (Vezi Anali"* secundai, 1). 646 Adică a avea două definiţii chiar prin factori antecedenţi şi mai bine cunoscuţi- 647 Dacă definiţia exprimă esenţa lucrului şi dacă un lucru are numai o esenţa> n putem obţine decât o singură definiţie despre unul şi acelaşi lucru. 452 TOPICA VI, 4, 141 b 9 feluri se poate constata că o definiţie nu s-a folosit de *" ° noscuti648: factorii sunt mai puţin cunoscuţi sau în sine faeton in Amândouă cazurile sunt posibile. în sine mai cunoscut sau faţa e ' ^ posterior, de exemplu, punctul faţă de linie, linia est?^nC prafaţă, suprafaţa faţă de corp. Tot aşa, unitatea este mai *a-a ■„ jgcât numărul649, căci unitatea este anterioară numărului şi CUI10S ' lui lui650- La fel, litera este mai cunoscută decât silaba. Dar, ^ntl ™ mai cunoscutul este adeseori invers. Corpul cade sub simţuri ncntru noi. nu*-* ■ "nainte de orice, suprafaţa — mai înainte decât linia şi linia — mai - ■ te decât punctul. Căci cei mai mulţi cunosc aceste lucruri, fiindcă oricine le poate înţelege, în timp ce celelalte cer o inteligenţă mai pătrunzătoare şi mai deosebită. Este mai bine, în chip absolut, să căutăm a cunoaşte posteriorul prin anterior, căci acest procedeu corespunde mai bine ştiinţei. Pentru acei care nu sunt în stare să cunoască pe această cale este poate necesar să formeze definiţia prin factori mai bine cunoscuţi lor. Aşa sunt, de exemplu, definiţiile punctului, liniei şi suprafeţei. In adevăr, toate aceste definiţii explică anteriorul prin posterior, fiindcă ni se spune că punctul este limita liniei, linia este limita suprafeţei şi suprafaţa este limita corpului651. Dar să nu pierdem din vedere că astfel de definiţii nu pot exprima esenţa definitului (afară numai dacă acelaşi lucru nu este mai bine cunoscut totodată în sine şi pentru noi). Căci o bună definiţie trebuie să se constituie prin gen şi diferenţă. Aceste două sunt mai bine cunoscute în sine şi anterioare speciei. în adevăr, dacă suprimăm genul şi diferenţa, se suprimă şi specia652. De aceea ele sunt anterioare speciei. Ele sunt totodată şi mai cunoscute, căci dacă cunoaştem specia, cunoaştem necesar şi genul şi diferenţa (cine cunoaşte omul cunoaşte totodată animalul şi pedestrul). Dar dacă cunoaştem genul sau diferenţa, el analizează întâi expresia „mai cunoscut". puncte Aceasta este- duPă Aristotel, şi ordinea compoziţiei: linia este compusă din 651 entru A"stotel, unitatea nu este număr, ci principiul oricărui număr. CEStea SUnt defini?ii vulgare, fiindcă explică anteriorul prin posterior: linia ulmai târziu! ca limita liniei. PorPhyrios 1nStOtel înŞ'ră aki e!ementele definiţiei: gen, diferenţă şi specie, pe care e consideră ca predicabili alături de propriu şi accident.' 453
ARISTOTEL nu cunoaştem prin aceasta şi specia. Deci specia este mai pur cunoscută653. Mai departe, acei care pretind că definiţiile adevărate sunt acel care rezultă din ceea ce fiecare individ cunoaşte mai bine654 trebuie s* declare, în chip consecvent, că unul şi acelaşi lucru poate avea mai muta definiţii. Căci unuia îi sunt mai cunoscute cutare lucruri, altuia — cutare lucruri, deci aceleaşi lucruri nu sunt cunoscute tututor şi atunci arf 142 a necesar ca fiecare să dea altă definiţie, din moment ce definiţia trebuie să fie constituită din factori mai cunoscuţi fiecărui individ. Dar, şi mai mult, pentru aceiaşi indivizi, într-un timp dat. este mai cunoscut un lucru, în alt timp, un alt lucru; anume la început este mai cunoscut sensibilul, mai târziu, pe măsură ce sporeşte ascuţimea mintii contrarul, aşa încât nici măcar pentru acelaşi individ definiţia nu se va constitui identică, dacă trebuie ca definiţia să se constituie din factorii mai cunoscuţi de fiecare individ. Este deci evident că definiţia nu trebuie să se constituie din astfel de factori, ci din aceia mai cunoscuţi în sine. Numai aşa dobândim totdeauna una şi aceeaşi definiţie. Dar poate şi ceea ce este mai cunoscut în sine nu este totuşi cunoscut de toţi oamenii, ci numai de cei care posedă o inteligenţă bine organizată, întocmai cum sănătos în sine este ceea ce este sănătos pentru cei ce posedă un corp în bună stare. Se cuvine deci ca toate aceste puncte să fie bine cunoscute şi să fie cât mai bine aplicate în interesul discuţiei. — Mai presus de orice este adevărat că o definiţie poate fi foarte uşor respinsă, dacă întrebătorul nu a constituit definiţia nici din ceea ce este mai cunoscut în sine, nici din ceea ce este mai cunoscut pentru noi. Astfel, un prim loc comun de a nu defini prin factori mai cunoscuţi constă, cum am arătat, îm faptul că anteriorul este definit prin posterior. Un altul constă în a defini ceea ce este în repaus şi determinat, pnn nedeterminat şi în mişcare. Căci ceea ce persistă şi este determinat este anterior faţă de ceea ce este nedeterminat şi se află în mişcare. Eroarea de a nu defini prin factori anteriori655 poate fi săvârşi'3 prin trei locuri comune. întâi, când opusul este definit prin opus, o 653 Specia este mai puţin cunoscută decât genul şi diferenţa. 654 Aristotel critică idealismul platonic, după care indivizii cunosc mai bine înnăscute. 655 Se cercetează acum expresia „mai înainte", „anterior". Ide* 454
TOPICA VI, 4, 142 a, b exp
Mai prin rău656- în adevăr, opuşii sunt simultani de la natură, •ere de asemenea, că ştiinţa celor doi opuşi este una şi *6tf" ' ^ă de aceea un opus nu este mai bine cunoscut decât altul. ie să ţinem seama că unele lucruri se poate că nici nu pot fi ltfel cum, de exemplu, dublul nu poate fi definit fără jumătate, la tot ce este relativ. Căci pentru toţi termenii de felul acesta, Ş1 • ta lor se confundă cu o anumită relaţie între termeni, aşa încât • mposibil să cunoaştem pe unul fără altul. De aceea, în definiţia unuia trebuie cu necesitate să se cuprindă şi celălalt658. Prin urmare, trebuie să cunoaştem toate aceste aspecte şi să le aplicăm oriunde ne pare de folos. A doua formă a acestei erori constă în întrebuinţarea definitului însuşi în constituirea definiţiei. Această eroare poate rămâne ascunsă, dacă nu întrebuinţăm numele însuşi al definitului. Aşa, de exemplu, soarele este definit „astrul care luminează ziua". Dar în cuvântul „ziua" se cuprinde „soarele"659. Pentru a descoperi o astfel de eroare, trebuie să înlocuim numele cu definiţia, de exemplu, în locul zilei vom pune definiţia ei: „mişcarea soarelui deasupra pământului"660. Este evident că vorbim despre soare când spunem: „mişcarea soarelui deasupra pământului", şi în chipul acesta am vorbit despre soare atunci când am vorbit despre zi. în al treilea rând, săvârşim o eroare dacă din cei doi termeni coordonaţi ai unei diviziuni definim pe unul prin celălalt; de exemplu, dacă definim neperechea „ceea ce este mai mare decât perechea cu o unitate". Termenii coordonaţi ai unui gen sunt de la natură simultani. 142 b
Opuşii sunt simultani şi de aceea unul nu este anterior şi deci mai cunoscut decât celălalt. Opuşii nu se definesc reciproc. Printre acei care susţin că ştiinţa opuşilor este una şi aceeaşi se numără şi s '> e . Dacă relativii sunt o specie a opuşilor, definirea lor face excepţie, căci raportarea "Ul rel« V 'a °PUSUl Său'la coreIat'v. stă în structura relaţiei. te .. numai relaţia presupune necesar doi termeni simultani, dar şi relativii, adică rmei u relaţiei, se presupun reciproc, sunt corelativi si se definesc unul prin altul, deşi sunt „opuşi". ' 1 mtroducerea termenului „ziua" în definirea „soarelui", definiţia devine concemi LnstOtel acceptă ca sigură mişcarea soarelui „deasupra" pământului şi în genere Vi'* geocentrică. 455
ARISTOTEL Nepereche şi pereche sunt astfel de termeni: amândoi sunt diferenţe ai numărului. Tot aşa, este o eroare dacă definim un termen supraordonat printr-unul subordonat, de exemplu, dacă spunem că perechea este u„ număr care poate fi tăiat în jumătăţi, sau că binele este starea virtuoasă661. în adevăr, jumătatea este derivată din „doi", care este un număr pereche, iar virtutea este un bine, şi astfel termenii întrebuinţaţi în definiţie sunt subordonaţi definitului. Deci cine se serveşte de termenul subordonat trebuie să se servească şi de acel căruia îi este subordonat: cine vorbeşte de virtute vorbeşte şi de bine, deoarece virtutea este un bine. Tot aşa.cine vorbeşte de „jumătate" vorbeşte şi de „pereche", deoarece „a divide în jumătăţi" înseamnă „a divide în două părţi" şi „două" este „o pereche". p
Eroarea de a nu constitui definiţia prin factori anteriori şi mai cunoscuţi formează un singur loc comun, ale cărui părţi le-am enumerat înainte662. Un al doilea loc comun constă în aceea că un lucru, deşi se află într-un gen, nu a fost aşezat de întrebător într-un gen663. Această eroare o săvârşesc toate definiţiile care nu exprimă esenţa lucrului, ca, de exemplu, definiţia corpului: „ceea ce are trei dimensiuni", sau definiţia omului: „ceea ce ştie să socotească". Eroarea constă aici în faptul că nu s-a arătat de ce corpul are trei dimensiuni şi de ce omul ştie să socotească. Care este esenţa unui lucru ne-o arată genul; el este cel dintâi element cerut de definiţie664. s61 „Perechea" este definită printr-una din perechi, prin „doi", presupus de „jumătate", iar „binele", prin „virtute", care este unul din „bine", şi ca atare este subordonată. 662 Un singur loc cu mai multe „părţi" sau aspecte. 661 în constituirea definiţiei intră, în primul rând, genul corespunzător. Este o eroare dacă nu se arată genul corespunzător sau cel just. 664 Pentru definiţia „genului", să se vadă aici cartea I, 5. 456 _
rte trebuie să luăm seama dacă, ori de câte ori definitul ^M- tru'mai multe lucruri, ara săvârşit eroarea de a nu-1 aplica este valaDi \*> ^ac~ am definit gramatica: ştiinţa de a scrie sub la toate, , grarnaţjcă si ştiinţa de a citi. De aceea nu . ^ jp vreme i-c v«iv u~ o .. ' matica dacă spunem că este ştiinţa de a scrie şi nici dacă defini g^ stjinţa de a citi, căci definiţia ei nu este numai una sau spunem • andoua deodată. Căci nu este posibil de a da mai numai ceaiaiw, »-i d finiţii pentru acelaşi lucru. Dar numai uneori este aşa cum am m" t alteori însă nu este aşa, cum se întâmplă când o determinare nu 143 a Tapl'ică la amândoi termenii, de exemplu, dacă spunem că medicina ştiinţa care produce sănătatea şi boala. în adevăr, medicina produce ănătatea în sine, fiind arta de a vindeca, iar boala — accidental, căci este absolut străină medicinii producerea bolii. De aceea, în cazul de fată nu dăm medicinii, dacă o raportăm la cele două activităţi, o definiţie mai bună decât aceea care ţine seama de o activitate, ci poate este chiar o definiţie mai rea, fiindcă oricine care nu este medic poate produce boala. Mai departe, trebuie să luăm seama atunci când definitul este valabil pentru mai multe lucruri, dacă l-am raportat la latura cea mai bună sau la cea mai rea. în adevăr, orice ştiinţă şi orice capacitate665 par să se aplice la ceea ce este cât mai bine666. Pe de altă parte, lucrul de definit nu este aşezat în genul propriu, trebuie să procedăm după regulile fundamentale valabile pentru gen, aşa cum au fost rezolvate mai sus667. Mai departe, trebuie să luăm seama dacă nu cumva, la definire, am sărit un gen668; de exemplu, dacă definim dreptatea ca „starea"669 care produce şi distribuie ceea ce este egal. O astfel de definiţie trece cu vederea „virtutea"670, şi astfel, nesocotind genul virtuţii, nu ne arată esenţa lucrului, căci esenţa este, la orice lucru, legată de gen. Această în text: Biivauic. ura cea mai bună a medicinii este întreţinerea si refacerea sănătăţii, nu , bolii care este un accident rar. m AUlcă în această carte, cap. 1, 139 b. 6691 "nirea se face printr-un anumit gen, prin genul proxim. 670 yteXt: *?lc' stare sau dispoziţie constantă. •.virtute" " lrtulea" este genul proxim, nu „starea", care se aplică, după Aristotel, la •ca Şi Ia „ştiinţă". 457
ARISTOTEL eroare este la fel cu aceea care nu a aşezat lucrul în genul O definiţie care aşază obiectul în genul propriu cuprinde totodată t genurile supraordonate, deoarece toate acestea sunt enunţate tfp genurile subordonate. Prin urmare, din două una: sau aşezăm lucrul-genul propriu, sau adăugăm genului supraordonat toate diferenţele n i care este definit genul proxim672. în chipul acesta, nimic nu este la. la o parte, ci, în loc de nume, genul subordonat673 este arătat printr definiţie. Dar, dacă desemnăm numai genul supraordonat, nu ani num prin aceasta genul subordonat; de exemplu, cine spune „veseta!"*« spune prin aceasta şi „arbore". Mai trebuie să luăm seama dacă diferenţa arătată are vreun opus 143 b în cadrul aceleiaşi diviziuni. Dacă nu are, este evident că diferenţa arătată nu este diferenţa genului676. în adevăr, oricare gen este divizat în diferenţe opuse, de exemplu, genul animal, în diferenţele: pedestru, înaripat, acvatic şi biped. — Sau, poate exista şi o diferenţă opusă celei date, dar care nu este valabilă despre gen. în acest caz, este evident ca 671 în text: to ^yyuTdrui yci/oc = „genul cel mai apropiat, cel mai vecin' ■ 672 Adăugând unui gen mai îndepărtat „diferenţele", în realitate definim g«nU proxim, în loc să ne servim de el pentru a defini speciile lui. 673 Adică genul proxim. j 674 După cercetarea genului, se trece la cercetarea diferenţei (Sia 675 Acestea sunt numai genuri, şi deci nu pot fi diferenţe ale genului. 676 Genul are cel puţin două diferenţe „opuse", adică corelative. 458
TOPICA VI, 6, 143 b 1 nu poate fi diferenţa genului, fiindcă toate diferenţele nici una din e ^ ^^ propriu. — Tot aşa, e de constatat dacă sunt adevăr ^ este acievărată, dar nu constituie o specie, dacă se diferenţa ^^ evident atunci că ea nu constituie o diferenţă adaugă gen^ lui ^jd orice diferenţă specifică constituie împreună speci ic -678 r)acă ea nu este o diferenţă, atunci nici diferenţa cu genul o speuc ■ fătată nu este, deoarece este opusa ei in diviziune. Mai departe, trebuie să luăm seama dacă genul a fost divizat tr-o negaţie, aşa cum fac acei care definesc linia ca o lungime fără [-""inie679- Aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că linia nu are lărgime. Ar trebui să rezulte de aici că genul participă la specie. Căci rice lungime trebuie sau să nu aibă, sau să aibă lărgime, deoarece, la orice lucru, este adevărată afirmaţia sau negaţia. în chipul acesta, şi genul liniei, fiind lungimea, va avea sau nu va avea lărgime680. Acum, lungimea fără lărgime este definiţia unei specii, cum de asemenea este lungimea cu lărgime. Căci „cu lărgime" şi„ fără lărgime" sunt diferenţe, iar orice specie constă din gen şi diferenţă. în chipul acesta, genul ar primi definiţia speciei681; tot aşa, el ar primi şi definiţia diferenţei, căci una sau alta din diferenţe este enunţată cu necesitate despre gen. De altminteri, acest loc comun poate fi folosit şi împotriva celor care afirmă existenţa Ideilor682. în adevăr, dacă există o Lungime în sine, cum s-ar putea susţine că genul are şi nu are o lărgime?683 Căci despre orice lungime este adevărat unul sau altul dintre predicate, dacă el trebuie să fie valabil despre gen. Sau aceasta nu este adevărat, deoarece există lungimi cu lărgime şi lungimi fără lărgime. Deci acest loc comun este aplicabil numai împotriva celor care susţin că genul este numeric In text: cISoitoioc Sia4>opd. 679 Se arată aici lămurit raporturile dintre gen, diferenţă şi specie, ex ri Anstotel fixează aici o regulă însemnată: diferenţele specifice nu pot fi aceea""816 nega"V' ° asemenea diferenţă negativă nu este propriu-zis o diferenţă şi de s« parte?"' ^ C°nfUnda cu diferenţa pozitivă, el „participă" la specie, în loc ca specia printr-o af §a ^ *' deC' °a spec'iie genului să nu fie exprimate contradictoriu, adică 681 '™^e Şi neS^e, care cuprind toate lucrurile din lume. 2 enul urmează să fie subordonat speciei, ceea ce este absurd. Sf li Platon şi adeptilor săi- M2 683 opuse. „Ideilor în sine" exclude ca aceeaşi Idee să aibă atribute 459 ARISTOTEL unul684, cum procedează adepţii Ideilor, care fac un gen din Lungirn în sine şi Animal în sine. La unele lucruri, suntem poate nevoiţi să întrebuinţăm la definit-şi negaţia, de exemplu, la privaţii. Căci „a fi orb" înseamnă „a nu avea vedere" atunci când de la natură ar trebui să o aibă. Nu este în fond nici o deosebire dacă genul este divizat printr-o negaţie sau printr-o afirmaţie 144 a al cărei contrar este o negaţie, dacă, de exemplu, definim un lucru ca o lungime care are lărgime. Căci contrarul a „ceea ce are lărgime" este „ceea ce nu are lărgime" şi nimic altceva, aşa încât aici genul este divizat tot prin negaţie685. Mai departe, trebuie să luăm seama dacă nu cumva specia a fost dată ca o diferenţă, cum fac acei care definesc insulta ca o obrăznicie însoţită de batjocură. Dar batjocura este o anumită obrăznicie, deci nu este o diferenţă, ci o specie686. Mai departe, trebuie să luăm seama dacă nu cumva genul a fost dat ca o diferenţă, cum fac acei care definesc virtutea ca o stare bună sau cinstită. în adevăr, binele este genul virtuţii687. Dar poate binele nu este genul, ci diferenţa, întrucât este adevărat că acelaşi lucru nu poate fi în două genuri care nu se cuprind unul în altul. în adevăr, binele nu se cuprinde în stare şi nici starea în bine, fiindcă nu orice stare este un bine şi nici orice bine, o stare688. Prin urmare, aceşti doi termeni nu sunt 684 Platonismul presupune că Ideea este numeric una, ceea ce exclude ca Ideea să cuprindă în sine note pozitive şi negative. Ideea este sau afirmaţie sau negaţie, nu însă şi una şi alta, cum admite Aristotel. Dacă Lungimea este „în sine", ea este totodaiă numeric una, şi ca atare nu poate fi şi „cu lărgime" şi „fără lărgime". Prin această obiecţie, Aristotel ruinează teoria Ideilor. Ideea nu este ceva concret, de sine stătător. 685 Uneori este permisă definiţia prin negaţie, dacă diferenţa negativă este extrema celeilalte, deci dacă negaţia este un contrar, cu alte cuvinte, dacă contrarii sunt cei doi termeni extremi, cum a arătat Aristotel în Despre interpretare, capitolul 14. Astfel, negaţia dobândeşte un sens pozitiv, este o simplă privaţie a ceea ce ar trebui să aparţină „de 1* natură". 686 „Diferenţa" însăşi nu este „specie", dar ea face „specia" în cadrul genului- 687 Nu însă diferenţa. 688 Confundarea genului cu diferenţa este o eroare mai mare, dar ea este posibila-într-un prim caz, anume când acelaşi lucru, virtutea, este subordonat şi genului „stare (e£ie) şi genului „bine" (âyaOdv). Nimic nu poate fi subordonat la două genuri diferi Deci unul din genuri este în realitate diferenţă, dacă celălalt este adevăratul gen nu este gen, ci o diferenţă, o calitate. Acesta este al doilea caz de confundare a şi a diferenţei. Binele renului 460
nu ,ândoi genuri este gen,« mai • deci dacă starea este genul virtuţii, evident că binele degrabă diferenţă. Pe lângă aceasta, starea ne arată ii- dimpotrivă, binele nu ne arată esenţa, ci o calitate. Şi esenţa v ^.^ care este exprimată printr-o diferenţă, tocmai kme sg ]uăm seama dacă diferenţa dată nu înseamnă o - ltate ci un individ, căci orice diferenţă, se crede că, desemnă o anumită calitate. Trebuie, de asemenea, sa cercetam daca diferenţa nu aparţine 'dental definitului. Căci niciodată diferenţa, precum nici genul, nu f c parte din accidente, deoarece nu este posibil ca o diferenţă totodată să aparţină şi să nu aparţină unui lucru689. Mai departe, dacă diferenţa, sau specia, sau altceva subordonat speciei690 este enunţat despre gen, nu s-a constituit o definiţie. Nimic din acestea nu poate fi atribuit genului, deoarece el are o sferă mai mare dect toate acestea691. Tot aşa, trebuie să luăm seama dacă genul, în realitate, a fost enunţat despre diferenţă. Căci, după cât se pare, genul este enunţat nu despre diferenţă, ci despre acele lucruri cărora li se atribuie diferenţa692. Aşa, bunăoară, „animal" este enunţat despre om, bou şi alte animale pedestre, nu despre însăşi diferenţa care este enunţată numai despre specie693. Căci dacă s-ar enunţa „animal" despre oricare din diferenţe, atunci „animal" ar fi enunţat de mai multe ori despre specie, fiindcă diferenţele sunt enunţate despre specie. în acest caz, toate diferenţele ar 144 b Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|