Analiza potențialului comunei ghizela

ASPECTE PRIVIND POTENȚIALUL SOCIO-ECONOMIC AL COMUNEI GHIZELA

Cosmina-Simona TOADER

Situată în partea nord-est a judeţului Timiş comuna Ghizela are următoarele coordonate geografice: 45⁰82’ latitudine și 21⁰75’ longitudine, învecinându-se cu următoarele localități: Secaş (N-E), Topolovăţu Mare (V), Belinţ (S) și Balinţ (E). Comuna este străbătută de DJ nr. 609A care face legătura cu E 70, aceasta aflându-se la o distanţă de 30 km faţă de municipiul Lugoj şi la 60 km faţă de municipiul Timişoara. Cea mai apropiată staţie CFR se află la o distanţă de 12 km faţă de centrul de comună. Din punct de vedere administrativ-teritorial în componența comunei intră patru sate: Ghizela, care este şi centrul administrativ, Hisiaş, Paniova şi Şanoviţa, actuala organizare fiind stabilită în anul 1968.

1. SCURT ISTORIC
Ghizela a fost întemeiată între anii 1880-1882 de către statul austro-ungar din colonişti germani. La acea vreme în localitate existau 289 de case și 1.489 din care 1.089 erau germani și 400 unguri. Povestea acestor locuitori începe cu mulți ani înainte când regimul austro-ungar a colonizat 215 familii din Alsacia și Lorena pe malurile Tisei, unde aceștia și-au întemeiat un sat cu numele Ghizela Heim, după numele împăratului din acele vremuri ale imperiului. Locul pe care a fost întemeiat însă acest sat era jos și astfel era supus deselor inundații ale Tisei, aceștia având foarte mult de suferit din cauza acestor inundații. În urma inundațiilor din anul 1882 care le-au distrus ogoarele și casele locuitorii acestui sat au fost nevoiți să se mute, în aceste condiții statul austro-ungar le-a propus să colonizeze locul numit astăzi Ghizela. În acest fel în anul 1882 s-a întemeiat satul Ghizela pe locul unor pădurilor care au fost tăiate. Cele 215 familii au primit 2.150 jugăre teren viran care a fost obținut prin defrișare, cu drept de răscumpărare în termen de 50 de ani. Guvernul austro - ungar voia cu orice preţ să colonizeze alături de germani şi unguri, multă vreme populaţia germană s-a opus. Atunci guvernul le-a promis că le va construi o biserică, iar conducătorilor comunei le-a promis câte 20 iugăre de pământ. Astfel au fost colonizate şi 45 familii de maghiare în anul 1906 în partea de N-E a satului, formând colonia maghiară. În anul 1907 a început construirea bisericii, care a fost terminată în anul 1908. Tot în acest an se construiesc două corpuri de clădire pentru şcoli şi unul pentru grădiniţă.

Paniova este menționată ca și așezare încă din secolul XVII. Vatra satului a fost așezată în partea de nord a vatrei actuale a satului, pe Dealul Mare. Actuala vatră a satului s-a stabilit abia la începutul secolului al XIX - lea. Marea parte a terenurilor erau ocupate de păduri, în prezent a mai rămas doar pădurea care se întinde din partea de vest a satului până la Mureș. Denumirea satului este de origine slavă. Din relatările bătrânilor din sat reiese că pe vremuri în sat a trăit un boier numit Iova căruia țăranii i se adresau cu titlul Pan, adică boier, domn, de aici venind denumirea Paniova.

Hisiaş îşi are denumirea din trecut de Hăsiaş şi este menţionat în unele documente încă din anul 1596, având o aşezare total diferită faţă de cea actuală, la cca 3 km spre N, într-o poiană, în hățiș, de unde se presupune că derivă numele de Hăsiaș. În jurul anului 1910 este cunoscut sub numele de Hossiaș, denumire care se presupune că ar veni de la numele maghiar Hosszu ag, care se traduce prin creangă lungă. Localitatea mai este cunoscută și sub numele de Isiegi, această denumire provenind de la numele familiei Isac, familie care s-a impus în localitatea prin puterea economică și autoritatea morală. Astfel consătenilor lui Isac li s-a spus isacgeni, isăgeni, nume transmis din generație în generație.

Şanoviţa este cel mai vechi sat din comună, cu toate că nu există prea multe informații despre existenţa lui. Nu se cunoaște data exactă când a luat naștere satul, se deduce însă că acest lucru s-a întâmplat în a doua jumătate a sec. XVIII, după unele însemnări care se păstrează la biserica din sat. Satul vechi avea o poziție strategică, fiind așezat pe locul care în prezent poartă denumirea de Satul bătrân și care se află la S-E de satul actual la o depărtare de cca. 3 km. Vechiul sat era așezat la confluența râului Bega, pe malul drept al râului, și pârâul Chizdia. Cauza principală care a dus la mutarea locuitorilor a fost revărsările dese ale râului care inundau satul. După spusele bătrânilor în locul actual al satului se aflau livezi de pruni. Numele satului este legat de aceste livezi, mai precis de șoproanele în care erau uscate prunele care se numeau „șușîlă”. Fiind multe șoproane de acest fel, de la numelele acestora satului i s-a spus „Șușanovița”, etnicii sârbi i-au spus Șușanovăț, iar cei maghiari Sziklas. Însă de foarte multe ori satul era confundat cu Șiștarovăț, localitate aflată în împrejurimi, în prezent este aflată în componența administrativă a județului Arad. Din acest motiv s-a propus schimbarea numelui satului în Șanovița, nume care apare în registrele bisericii din localiatate încă din anul 1855. În documentele vremii este consemnată existenţa acestui sat încă din timpul ocupaţiei turceşti, pe atunci fiind un sat puţin populat. În anul 1717 acest sat aparţinea judeţului Caraş-Severin, plasa Făget sub numele de Scheşenovăţ cu 40 de case, pe malul drept al Begheiului. Pe harta Mercy din 1723 figurează cu numele de Suşanovăţ. În anul 1879 a fost trecut în componența județului Timiş, denumirea actuală apărând în documentele vremii încă din anul 1855.

2. PREZENTARE FIZICO-GEOGRAFICĂ
Studierea reliefului zonei este necesară ca urmare a influenţei acestuia atât asupra individului cât şi asupra potenţialului economic în general şi asupra potenţialului turistic şi agricol în particular. Din punct de vedere geomorfologic comuna face parte din Câmpia de Vest, fiind situată în zona de deal piemontan pe ultimele prelungiri ale piemontului Lipovei (în sudul acestuia) care se continuă cu o câmpie înaltă (Câmpia Vingăi) şi Câmpia Timişului. În general terenul se prezintă sub formă de coline piemontane, rezultate din fragmentarea puternică a platformei piemontane. Datorită fundamentului geologic pe care se găseşte, apele au reuşit să sape văi lungi orientate în general pe direcţia N - S cu un oarecare caracter de paralelism. Cu privire la geneza piemonturilor vestice există mai multe ipoteze dintre care cea a lui V. Mihăilescu care afirma că sunt piemonturi de eroziune - este cea mai plauzibilă. În general terenul se prezintă sub formă de colonie piemontane rezultate din fragmentarea puternică a platformei piemontane. Colinele au aspect cupolar, cu orientare generală N-S şi cu o uşoară înclinaţie în această direcţie. Altitudinea medie a acestor coline este de 160-200 m. În partea de est a satului Paniova se întinde dealul Coasta cu podişul care se continuă până la satele vecine, Tîrgovişte, Fădimac şi Bara. În partea de nord se întinde Dealu Mare cu podişul ce se continuă spre satul Checheş. În partea de N-V se află dealul Zăbrani. Între aceste dealuri este lunca pârâului Zăbran care vine dinspre nord şi taie satul Paniova în două părţi. În partea de nord a satului Hisiaş se continuă Dealul Mare al Paniovei. Tot spre nord se întinde şi dealul Târşelilor. Între satele Ghizela şi Hisiaş se află Dealul Viilor. În sud - vestul Ghizelei, spre Babşa, se întinde câmpia Cleicard și Bocşeniţa. În vestul comunei se întinde regiunea deluroasă Steimbruch. Între Sanoviţa şi Ghizela se întinde o regiune joasă numită Izlaz, care de obicei este inundabilă.

Structura geologică şi rocile mamă ale piemonturilor din teritoriu aparţin diferitelor ere geologice ultimele fiind depozitele lacustre ale ponţianului şi levantinului. Aceste depozite au suferit ultimele modelări de către eroziunea cuaternară. Rocile mamă pe care s-au format solurile sunt diferite în cadrul teritoriului, dar aproape uniforme în cadrul unităţilor geomorfologice. Astfel în zona colinară se găsesc argile gălbui slabe, necarbonatate, pe care s-au format majoritatea solurilor. În porţiunea ocupată cu solul brun lăcoviştit, roca mamă este o argilă vineţie carbonatată, iar solul brun humificat s-a format pe argile cu un conţinut scăzut de carbonat de calciu. De asemenea, se găsesc în petece însă, ca rocă mamă material diluvial cu mai mult sau mai puţin pietriş şi nisip. Pe acest material s-au format solurile brune cu schelet. În cadrul terasei de constituţie se întâlnește ca rocă mamă material diluvial, argile slab gălbui pe care s-a format solul brun gleizat, peste care s-au depus în unele locuri material ciluvial, formându-se solul coluvionar brun. În cadrul luncii, materialul pe care s-au format solurile este de natură aluvionară. Pe materialele aluviale cu textură medie, s-a format solul brun aluvionar, iar pe materialele grele s-au format lăcoviştile.

Din punct de vedere hidrografic teritoriul comunei face parte din bazinul râului Bega. Teritoriul comunei este străbătut de pârâul Chizdia care nu are apă în permanenţă, debitul fiind în general redus, direcţia de curgere este N-S. În partea de răsărit a comunei curge pârâul Miniş pe care locuitorii satului Paniova îl numesc Erugă, care vine dinspre Făget şi se varsă ca şi Chizdia în râul Bega.

După cum s-a mai spus pe teritoriul comunei se găsesc văi de eroziune cele mai mari fiind: Valea Gurgugii şi Valea Osnoş care se deschid în lunca Chizdiei. Valea Bucorovăţului, Valea Jejova, Sodolii, Suşag, Timoştii, Coşarnic, Bolet, sunt seci în marea majoritate a anului, excepţie perioadele ploioase ale anului când se formează şuvoaie de apă.

Apa freatică se găsește la diferite adâncimi, în funcţie de forma de relief în cadrul căreia se găseşte. Astfel în zona colinară o găsim la adâncimi mari de 20 m. În această zonă nu se găseşte nici o fântână. Totuşi sunt unele porţiuni care au un strat aquifer, la adâncimi mai mici de 3 m. Pe terasele de constituţie găsim apă freatică la 3-6 m. În luncă, pânza de apă freatică se găseşte la o adâncime mai mică de 3 m, iar unele puncte, în microdepresiuni, chiar mai mică de 1 m. Primăvara, sau în perioadele ploioase, se găsește apă freatică mai la suprafaţă care în perioada secetoasă scade. Influenţa apei freatice se observă în evoluţia solurilor, după cum este mai mult sau mai puţin adâncă. Astfel în luncă, datorită adâncimii ei mici s-au produs puternice procese de lăcovişte şi o slabă salinizare.

În ceea ce priveşte calitatea apei, se poate spune că în cadrul terasei de constituţie şi a luncii este mineralizată. Este o apă dură în care predomină sulfaţii. Datorită faptului că majoritatea fântânilor din prezintă acest caracter de mineralizare, localnicii folosesc apa celor câteva fântâni arteziene ce se găsesc pe teritoriul localităților (cu o adâncime de 80-100 m şi au un debit ridicat şi constant) pe lângă apa provenită de la rețeaua localității, acolo unde există (Ghizela și Șanovița).

Solurile cele mai întâlnite sunt solurile brun roşcate. În general aceste soluri sunt sărace, trebuie să se găsească momentul cel mai potrivit de a se lucra, orice întârziere a lucrărilor îngreunează executarea lor, astfel pentru a obţine producţii satisfăcătoare este necesară aplicarea îngrăşămintelor.

În subsolul din partea de S-V se află granit şi bazalt, existând o carieră de piatră pentru exploatarea și valorificarea acestor materiale.

Clima teritoriului este continental temperată, cu o uşoară influenţă mediteraneeană, cu ierni blânde, veri călduroase, toamne lungi şi treceri bruşte de la iarnă la vară (primăveri scurte). Temperatura medie anuală din această zonă este de 8-10⁰C. Suma precipitaţiilor medii anuale variază între 500 şi 700 mm. Analizând repartiţia precipitaţiilor pe luni se constată că lunile cele mai bogate în precipitaţii sunt mai și iunie, iar cele mai sărace în precipitaţii sunt martie și septembrie

Vânturile sunt puţin frecvente şi de intensitate mică. Frecvenţa şi intensitatea cea mai mare o prezintă vânturile din sectorul S-E, vântul dinspre N-V poartă denumirea locală de “seninul” şi aduce seceta, iar cel dinspre S este numit “vântul de ploaie“.

Vegetaţia este foarte diferită de la arbori înalţi la plante mici ierboase. Caracteristică zonei este vegetaţia ierboasă mezoxerofilă şi vegetaţia hidrofilă în alternanţă cu grupări mezofile, în luncă. Speciile lemnoase întâlnite sunt: gorunul (Quercus petraea), stejarul (Quercus robur), cerul (Quercus cerris) și gârniţa (Quercus frainetto), pe lângă acestea se mai întâlnesc: frasinul (Fraxinus excelsior), cornul, păducelul (Crataegus pentagyna), salcâmul (Robinia pseudacacia), teiul (Tilia tomentosa), carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus foliacea), mărul pădureț (Malus silvestris), părul pădureț (Pirus piraster) şi sporadic fagul (Fagus sylvatica) și arbuști sălbatici (măceș - Rosa canina, porumbar - Prunus spinosa, soc - Sambucus nigra, zmeur - Rubus ideus, răchita albă – Salix alba etc.). În zona de luncă se întâlnesc specii lemnoase de esenţă moale, cum ar fi: salcia (Salix trianda), plopul (Populus populus) și alunul (Corylus avellana) [7].

Vegetaţia ierboasă este alcătuită din: iarbă grasă (Sedum maximum), golomăț (Dactylis glomerata), obsigă (Brachypodium silvaticum), păiuș (Festuca sulcata), zânzanie (Lolium perenne), coada vulpii (Alopecurus pratensis), ghizdei (Lotus corniculatus), trifoi târâtor (Trifolium repens), trifoi roșu (Trifolium pratense), lucerna (Medicago sativa), troscot (Polygonum aviculare), pătlagină (Plantago lanceolata), coada șoricelului (Achillea millefolium), cicoare (Cichorium intybus), dragavei (Rumex crispus), păpădie (Cirsium eriophorum), timoftica (Phleum pratense), rogoz (Carex contigua), piciorul cocoșului (Ranunculus repens), menta sălbatică (Mentha pulegium), firuța (Poa pratensis), pir (Agropyron repens), măcriș (Rumex acetossa), tătăneasă (Symphytum officinale), mohor (Selaria glauca), măzăriche (Vicia cracca), pirul gros (Cynodon dactylon), busuioc sălbatic (Prunella laciniata), șuvar (Poa trivialis), stuf/trestie (Phragmites communis), volbură (convolvus arvensis), coada calului (Equisetum arvense), mărul lupului (Aristolochia clematitis), urzica (Urtica dioica), mac de câmp (Papaver dubium), sânzine (Galium rubioides) etc. [7].

Fauna spontană este reprezentată de o varietate de animale sălbatice aflate atât pe lângă ape, pe lângă câmpii, cât şi pe lângă casa omului. Fauna este reprezentată de șoarecele de câmp (Sorex araneus), cârtița (Talpa europaea), ariciul (Erinaceus europaeus), liliacul (Nyctalus noctula), iepurele de câmp (Lepus europaeus), hârciogul (Cricetus cricetus), popândăul (Spermophilus citellus), dihor (Mustela putorius), nevăstuica (Mustela nivalis), vulpea (Canis vulpaes), mistreț (Sus scrofa), căprioara (Capreolus capreolus), viezure (Meles meles), jder (Martes martes), lup (Canis lupus), cerb (Cervus Elaphus). Alături de acestea se mai întâlnesc o serie de păsări de semănături, de apă, răpitoare și păsărele care-ți încântă auzul cu ciripitul și cântecul lor melodios. Dintre acestea pot fi amintite: cioara, corbul, uliul găinilor, șorecarul, coțofana, bufnița, cucveaua, barza, fazanul, ciocârlia, vrabia, sticletele, graurul, stâncuța, rândunica, pițigoiul, cinteza, mierla, potârnichea, prepelița, nagâțul, porumbelul, cucul, ciocănitoarea. În ape şi de-a lungul apelor apar pești, reptile (șopârle, șerpi) şi numeroase broaşte [7].
3. SITUAȚIA DEMOGRAFICĂ
Criteriul demografic este un factor esențial în analiza unui teritoriu întrucât reflectă în mod sintetic condițiile de viață ale populației și gradul acesteia de dezvoltare economico-socială. Populația este considerată un factor de acțiune, dar în același timp și factor de consum. Din această perspectivă, a dublului rol deținut de populație, analiza criteriului demografic trebuie structurată în așa fel încât să pună în evidență potențialul demografic.

Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică la 1 ianuarie 2010 populația comunei Ghizela număra 1.179 locuitori, repartizați după cum urmează: Ghizela - 336 locuitori, Hisiaș - 89 locuitori, Paniova - 272 locuitori, Șanovița - 482 locuitori. Densitatea populației este foarte scăzută, la începutul anului 2010 aceasta fiind de 13,1 loc/km², comparativ cu situația înregistrată la nivelul întreg spațiului rural românesc (45,3 loc/ km²).

Din tabelul 1 se poate observa că după anul 1960, populaţia a înregistrat o evoluţie descendentă, datorată în mare parte migraţiei spre mediul urban, emigrării categoriilor etnice și natalităţii reduse. Fenomenul migrator este mai des întâlnit în grupa tinerilor adulți, inclusiv femei datorită dificultăţilor legate de accesul redus la educaţie și a lipsei locurilor de muncă.
Evoluția populației în perioada 1960-2010

Tabelul 1

Nr. crt.	Anul	Total	Femei		Bărbați
			total	%	total	%
1	1960	2.520	1.285	50,99	1.235	49,01
2	1969	2.408	1.228	50,99	1.180	49,01
3	1980	1.460	756	51,78	704	48,22
4	1990	1.378	699	50,72	679	49,28
5	1992	1.311	652	49,73	659	50,27
6	1995	1.336	674	50,44	662	49,56
7	1999	1.293	652	50,42	641	49,58
8	2000	1.270	639	50,31	631	49,69
9	2001	1.301	655	50,35	646	49,65
10	2002	1.304	654	50,15	650	49,85
11	2003	1.251	633	50,60	618	49,40
12	2004	1.247	634	50,84	613	49,16
13	2005	1.226	628	51,22	598	48,78
14	2006	1.219	617	50,61	602	49,39
15	2007	1.221	606	49,63	615	50,37
16	2008	1.222	605	49,50	617	50,50
17	2009	1.201	601	50,00	600	50,00
18	2010	1.179	594	50,38	585	49,62

Sursa: Breviarul statistic al județului Timiș 2000-2009, www.cjt.ro, Populația României pe localități la 1 ianuarie 2010

Începând însă cu anul 1990, datorită modificărilor survenite după 1989 în sistemul politico-social românesc, evoluția populației în perioada 1990-2010 se caracterizează printr-o succesiune alternantă de creșteri și descreșteri. Privită în evoluție după anul 1990 populația comunei se află într-o ușoară, dar continuă scădere, astfel de la 1.378 locuitori în anul 1990 populația a ajuns să numere în anul 2010 1.179 locuitori. Cauzele care stau la baza acestui declin demografic al comunei sunt sporul natural negativ, migrația forței de muncă în străinătate și îmbătrânirea populației. În anul 1995 se observă o ușoară creștere a numărului locuitorilor comunei, această creștere se explică prin restructurarea industriei, în acea perioadă agricultura reușind să absoarbă o mare parte a șomerilor din industrie, fenomen care se poate repeta și în perioada actuală, când datorită crizei economice o mare parte din locuitorii orașelor care își au obârșia în comună și care mai dețin încă casele părintești se pot întoarce la acestea. Acest fenomen poate avea un efect atât favorabil, cât și nefavorabil asupra situației demografice a comunei, și asta deoarece poate crește numărul locuitorilor, dar nu înseamnă neapărat că va scădea și media de vârstă a locuitorilor, deoarece majoritatea celor care revin în comună pot fi pensionari sau persoane aflate în pragul pensionării.