Angela Furtuna



Yüklə 1.39 Mb.
səhifə9/36
tarix17.01.2019
ölçüsü1.39 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   36

David Kahan a remis, la începutul lui octombrie trecut, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o plângere penală prealabilă prin care solicită începerea urmăririi penale „in rem” faţă de „toate persoanele ce se fac vinovate de distrugerea şi profanarea cimitirelor evreieşti în formă continuată, inclusiv F. C. E. R. şi statul român. Potrivit lui David Kahan, F. C. E. R. nu respectă nici religia şi nici bunul-simţ, fiind interesată doar de un câştig financiar imediat, iar statul refuză să îşi asume vreo responsabilitate”.

Adevărul trebuie să fie, de bună seamă, la rabin, în logica tipic iudaică a păcii: şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Deşi minciunile cele mai detestabile sunt acelea care aproximează cel mai bine adevărul nedemonstrabil, creând iluzii şi manipulări.

Se iartă totul celui ce nu-şi iartă nimic?

Totul este iertare.

Pe de altă parte, există un miez incomod pentru toţi: problemele care se nasc după marile valuri de migraţii, în ceea ce priveşte moştenirile şi responsabilitatea faţă de locaşuri şi cimitire, sunt infinite.

Nici o problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel de cunoştinţe la care a fost creată. Istoria scrisă de învingători. Întemeierea păcii (II)

Până aici, nu am făcut decât să rememorez şi să structurez o bază de date primare despre un subiect delicat. Toate acele extrapolări acuzatoare care defineau în primul rând o pretinsă stare generalizată de fapte din România şi care plasează dintr-un foc şi românismul şi iudaismul civic active din România în corzile anatemei antisemite, mi-au amintit de un alt caz, de o factură asemănătoare, însă lansat în ziarul România Mare (ziar de extrema dreaptă, slujind partidului guvernator omonim), şi tot anul trecut: era vorba despre o acuză halucinantă conform căreia evreii, mai ales cei cu dublă cetăţenie, ar plănui o veritabilă „depopulare” a României, tiens! Deoarece ei s-ar afla la baza dezmembrării sistemului public medical de sănătate, folosind chipurile această pârghie a sistemului public medical pentru a împinge românii apţi de muncă la emigrare, în timp ce piaţa muncii din România le-ar rămâne lor. Minciuna e crasă, iar caracterul ei răuvoitor e perfect. În câteva zile, o astfel de ştire evident mincinoasă şi răuvoitoare vinde numai bine fiţuici imunde şi fără speranţă, dar şi ziare cu pretenţii. Consecinţele morale sunt, însă, deplorabile.

Fără îndoială, a face astăzi un jurnalism atât de tehnic incorect este o manipulare cu efect incontrolabil asupra opiniei publice şi asupra atitudinii individuale. Deontologic vorbind, pentru presa onestă, e un moment tipic când ne aflăm în faţa unui eşec. Culmea e că „succesele” de presă se cam bazează pe astfel de eşecuri, stimulându-le şi urmărind scopul de a genera rating prin scandal. Dar ceea ce vexează la acest tip de discurs aberant, de vendetă (împotriva a toţi şi a toate, obsesional), este desprinderea sa de realitate, cu şansa optimă de alunecare prin ficţiune spre extremă şi spre clişeul autentic antisemit. Nemaivorbind de suficienţa denotată de această retorică inchizitorială, cât şi de efectul negativ generat şi extins prin absolutizări ce nu iau în calcul toţi factorii implicaţi în definirea unei realităţi, având în schimb o desfăşurare endemică importantă la massele de manevră politică.



Adevărul este adesea un loc geometric al mai multor perspective faţă de un obiect cercetat. Iată doar un exemplu: dacă m-aş lua numai după excelentul album „Sinagogi din România”, să zicem, tipărit la Editura Hasefer şi având ca autori pe Arh. Aristide Streja şi Arh. Lucian Schwartz, calitatea excepţională atât a reconstituirilor fotografice, cât şi a fotografiilor de sinagogi incluse, mi-ar putea sugera că toate sinagogile din România ar fi restaurate integral, prezentându-se ca monumente nou-nouţe. Întâmplător, însă, cunosc foarte bine nenumărate sinagogi româneşti şi ştiu că majoritatea au avut de suferit după Holocaustul românesc sau după exodul evreilor spre Israel: aşadar, şi datorită trecerii timpului nemilos, cât şi datorită istoriei tensionate şi adesea în mod neverosimil distrugătoare, multe monumente evreieşti au avut de suferit şi nu mai arată ca cele din album. Situaţia e identică în toată Europa, acolo unde exterminarea aproape în totalitate a evreimii de cultură idish de către naţionalismul socialist german, în lagărele de gazare şi de muncă forţată, a lăsat monumentele religioase pe mâna hazardului. Să nu uităm că, în plus, la noi în ţară, politica fostului dictator Ceauşescu, paranoic şi ultra-naţionalist, a ras de pe suprafaţa pământului inclusiv nenumărate vestigii arhitectonice şi religioase româneşti de mare valoare, aşadar poate că nu ne miră că a putut afecta şi unele monumente aparţinând altor etnii. Factorul de degradare a unei realităţi fizice datorită îmbătrânirii este şi el un parametru tehnic real, iar el a acţionat şi asupra multor monumente româneşti. Timpul nu iartă pe nimeni. La acesta se poate adăuga, evident, şi suma unor acte de incompetenţă sau poate de profanare ocazională în ultimele şase sau şapte decenii, dar numai cu caracter izolat, şi totuşi atent şi public semnalate şi sancţionate foarte vizibil în ultimii şaptesprezece ani, după cum s-a tot raportat în presa românească şi cea internaţională. Dar acte de profanare de monumente şi morminte se petrec peste tot în lume, cu diverse frecvenţe şi intensităţi, şi nu numai în unele cimitire evreieşti din România, ci chiar şi în unele cimitire româneşti din România. Iar ceea ce fac rockerii sau vagabonzii homless prin criptele din toată Europa şi America nu mai e demult un secret pentru nimeni, nefiind o invenţie românească, ci un element de cultură New Age, nazi, sau unul de divertisment morbid al sectelor de adolescenţi afiliaţi trendurilor underground sau sataniste. Mai mult, există chiar şi acele acte de aşa zis vandalism al cimitirelor, raportate de unii jurnalişti de tabloide aflaţi în criză de subiecte şi care mizează pe faptul că astfel de ştiri pot vinde mai bine un ziar aflat în cădere de rating; dar, acolo unde a fost cazul, s-a demonstrat că ele nici nu au existat cu adevărat, fiind pur şi simplu inventate de scribii cu pricina, deoarece toată lumea ştie că orice scandal de presă legat de evrei are audienţă garantată. Astfel de cazuri se cunosc, cu o anumită frecvenţă, şi în România din ultimul deceniu. Interesează, totuşi, faptul că au fost soluţionate cu seriozitate şi responsabilitate, iar frecvenţa lor nu e în creştere.

A întâmpina, însă, un subiect sensibil, ca cel al cimitirelor şi lăcaşelor de cult din realitatea tranziţiei (complexă şi dură, dintr-o ţară ca România, din care face parte şi comunitatea evreiască), nu printr-o analiză şi judecată corectă şi justă, ci cu o metodologie extrem de subiectivă, ce antrenează în vehiculul său destul de agresiv şi o parte lipsită de discerământ a presei, este un act ce poate restarta în mod nedorit (şi încă pe un teren al unei păci interetnice sensibile), vechi atitudini publice istoric reprobabile, iar astăzi interzise de lege.

După ce România şi comunitatea evreilor din ţară, au trecut împreună, altădată, prin evenimente şi istorii ce au fost pe alocuri profund tragice de ambele părţi, izvorând din intoleranţă şi din mistificarea istoriei, ar fi un mare eşec să ratăm în prezent normalizarea raporturilor dintre etnii şi culturi, dintre trecut şi prezent, să ratăm şansa reconcilierii şi pe aceea a demarării unor parteneriate care vor duce la o renaştere a economiei, a culturii şi a comunicării dintre cele două etnii, şi mai ales la o urgent necesară cultură a dialogului public civilizat.

Trăind într-un mediu urban autentic cosmopolit, am avut întotdeauna foarte mulţi prieteni de altă etnie. Evreii pe care i-am cunoscut îşi venerau strămoşii, îngrijeau cu sfinţenie locurile de veci al părinţilor, contribuind astfel prin exemplul personal la prestigiul comunităţii lor.

Există soluţii înţelepte la evenimentele ce iau turnură antisemită?

Albert Einstein spunea cândva: „nici o problemă nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel de cunoştinţe la care a fost creată”. Mai precis: problema antisemitismului, atunci când se declanşează în societate, este creată în 90% din cazuri din raţiuni politice folosind clişee arhaice, este amorsată politic cu rea voinţă şi este mereu folosită pentru a genera ulterior etape manipulative, prin şi pentru inflamarea opiniei publice; soluţia, însă, nu se află niciodată la acelaşi nivel, ci ea rezidă în eschiva confruntării directe, în dialogul cu argumente, în manifestările schimburilor de mesaje diplomatice şi în aplicarea promptă a metodologiei juridice.

Soluţia este, evident, pacea.

Dar pacea nu apare ca fiind întotdeauna convenabilă actanţilor.

De aceea, alternativa la lipsa de pace este înfruntarea, polemica şi chiar războiul care aduce pace.

Până la urmă, totuşi, pacea se instalează, fie şi ca un simptom al oboselii istorice sau al unei schimbări de paradigmă politică.

Dar oare de ce pacea este soluţia la care se ajunge din ce în ce mai mult din obligaţie, decât din raţiune şi înţelepciune?

Şi oare de ce pacea este atât de rar legată de adevăr şi de dreptate? Poate că, aşa cum spunea Clemenceau, toate aceste fenomene au loc din cauză că niciodată nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui război sau după o vânătoare. Aşadar, adevărul este cauza, iară nu consecinţa păcii. Or, atunci când toate acestea au trecut, oamenii rămân doar cu pacea şi cu istoria scrisă de învingători.

Elegiile pentru V.

Nevoia de târfe şi de capodopere. Contracţii istorice lipsite de poezie. Error system 0012 adevărul este că actualul genocid, cel care elimină amintirile despre universul concentraţionar din estul recent, este curăţenia generală după ciuma roşie, efectuată prin manipulare mediatică. Dar cei care o fac, cu cinism, vor aduce generaţiile viitoare în postura de a nu mai avea un trecut veridic şi recognoscibil.

Eram nu numai nebuni de legat, ci ne mai şi prefăceam de cele mai multe ori.

Mai greu este să te prefaci că eşti sănătos.

Că faci faţă exterminării cu zâmbetul pe buze.

Că nu te scremi să naşti copii din afişe electorale.

Dar cel mai greu este să mimezi libertatea.

Doar o idee fixă. pe care o contractează, endemic, ca pe o gripă, dependenţii de taxinomii.

Pe de o parte, se vorbeşte mult despre nimic.

Pe de altă parte, se tace de durere atroce.

Poezia a devenit din nou o artă deviantă care psihanalizează traumele colective.

Retrăim intriga din opera dominată de atmosfera originară a creării cuvântului.

Existenţa estului sovietizat şi femeile cabalist. Big bang. Semnul ca ego confiscat de teroare.

Poate că limbajul esenţial al unui spaţiu concentraţionar bazat pe tăcere nu era decât un spaţiu al cuvintelor avortate. al semnelor ce nu se pot maturiza. Rănile postideologice cele mai mari au venit prin limba de lemn, afectându-ne inima, creierul, plămânii, rinichii, ficatul, ovarele, uterul, ovulul, celulele discariotice şi eucariotice, acidul dezoxiribonucleic, genele, informaţia ereditară.

Sterilizarea focarelor de infecţie, prin dezvăluire prozaică, este terapia cea mai apropriată restaurării chefului de a face poezie. Exorcizând pofta de autodistrugere a estului. Care şi-a pierdut, în lagărele de muncă obligatorie, capacitatea de a mai vedea cine a fost, cine este şi mai ales cine va fi.

Şi la revoluţiile antitotalitare, unchiul alex a semnat condica tot cu arma de la patruz'ş'opt. Dar la plecare mi-a strigat din toţi rărunchii: nu mai vreau război. Eu am nevoie de târfe. Şi de capodopere.

Trecutul nu emitea avertismente. Viitorul nu resimţea anestezia generală. Un moment agonal al filosofiei.

Nimeni nu mai vrea sa fie profet.

Înţelegeam prea repede că este un popas pentru fanfaronadă.

Primul bloc mai răsărit din oraşul estic avea zece nivele. În el locuiau la începuturi tractoriştii şi merituoşii ideologici.

Estul sovietizat? Toţi ridicau din umeri.

Sângele devenea repede inodor. Incolor. Insipid. Afazic. Ataraxic. Anistoric. Amnezic. Trecutul nu emitea avertismente.

Mai târziu, pe străzi alergau încolo şi încoace oameni care puteau fi scufundaţi în pământ de propriul cântec.

Dar nimeni nu cânta. Păsările nu ciripeanu. Fluturi, libelule, lilieci. Vulturi, bufniţe, botgroşi. Poveşti şi snoave.

Litere, alfabet, limba română de lemn putred.

Relieful traversat de secera neobosită. Spice smulse din pământ înstrăinat.

Capete căzând de mâna comisarilor.

Ciocane spărgând ţeasta colegilor mei de la universitate.

Ciocane de miner.

Lămpaşe.


Cuţite scoase din teacă. Pumnale înfipte între omoplaţi.

Târnăcopul, sapa, lopata.

Viermele.

Monstrul ideologic.

Eternitatea estului era o mlaştină plină de dejecţii.

Închisoarea împărţită în parcele de filosofie marxist-leninistă.

Piele roz unsă cu excremente.

Reeducare.

Asasinul în turneu cultural.

Asasinul vorbind reeducaţilor despre moştenirea culturală a patriei.

Vai, roşul menstrual al istoriei îl acoperă pe mistagog.

Până la genunchi. Până la testicule. Până la ombilic. Până la axile. Până la bărbie. Până la hipofiza de stres.

Până la urmă, dictatorul a reapărut dintr-o fotografie de epocă. Îşi revenea din inconştienţă.

Ai fost în comă timp de cincizeci de ani?

Fără să-ţi asumi absenţa şi laşitatea?

— Îl întreb.

Fără să-mi aduci plecăciunea sfioasă şi sinceră a occidentului şi a americii?

Fără să-mi oferi regretul moscovei şi al clanurilor siberiene?

Nu-şi asumă nimeni orgiile ideologice totalitare care au transformat estul într-o tavernă tiermondistă?

El mi-a spus că sunt vrednică de dragoste şi m-a peţit.

Te iubesc dacă uiţi, zice.

Devenea peţitorul meu favorit.

Dar eu nu-l credeam, o, nu-l credeam.

Estul autist mă absorbea în claustrare.

A mai rămas un punct nevralgic: explozia memoriei colective din clipa morţii colective.

Simţirea, înţeleasă ca suflet, cu poezie se hrăneşte. Eminescu. Noi întrebări şi clişee.

Cumva, din întâmplare, la Simpozionul din 15 ianuarie dedicat lui Eminescu de către Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, am ajuns şi la brandul cultural Eminescu. S-a vorbit, între altele, despre presiunea vechilor clişeizări ce vin din diverse etape ale culturii naţionale. Exemple pomenite de vorbitori: 1. În anii 20-30, manualele evidenţiau despre Eminescu nu faptul că ar fi fost un poet important, ci faptul că „a murit nebun”, după cum constata prof. Univ. Dr. Cornelia Mânicuţă (între timp, ne-a părăsit, n.m…)., 2. sub dictatura comunistă, manualele şcolare conţineau, comentat sau nu, mai ales textul „Împărat şi proletar”, cu accent special pe versul „zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă” care transmitea mesajul subliminal ce instiga la desfiinţarea burgheziei de către clasa muncitoare ca pătură diriguitoare a partidului comunist, în etapa manipulării ideologice a operei lui Eminescu…, 3. Diverse direcţii de idei şi periodice culturale din România actuală acreditează obsesiv o altă idee, neprobată: „Eminescu ar fi fost ucis”, constată prof. Univ. Dr. Mircea A. Diaconu şi dezvoltă cauzele acestui mit… Am amintit şi de presiunea aşa-ziselor noi clişeizări, care sunt în fapt tehnici ale marketingului cultural modern din era globalizării, a multiculturalităţii şi a diversităţii culturale.

Mi-am exprimat convingerea că, intrând în conceptul de rebranding de ţară alături de Enescu şi de Brâncuşi, brandul cultural Eminescu va putea atrage fonduri comunitare destinate educaţiei şi culturii, cercetării şi infoteinment-ului, iar calea cea mai atractivă pentru a-l răspândi pe Eminescu în lume cât şi pentru a adânci cunoaşterea operei lui şi situarea ei europeană ar reveni mai întâi comparatiştilor români sau străini, ce se vor putea implica în astfel de proiecte finanţate de UE.

Prezentând acest eveniment în cadrul rubricii sale din Crai Nou de sâmbătă, 20 ianuarie, doamna Doina Cernica reţine între altele şi aprecierile mele privind înnoirea percepţiei lui Eminescu la românii din diaspora şi la străinii ce îl studiază: „să nu uităm că, siliţi din diverse motive la ani petrecuţi în străinătate, mulţi români îl redescoperă acolo şi se reîntorc cu o dragoste reîmprospătată pentru Eminescu”. Numai că, în opinia doamnei Cernica, „acest Eminescu, al simţirii româneşti, este totodată şi unul al clişeelor”. Doamna Cernica este evazivă aici. Atitudine sancţionabilă. Ce sancţionează domnia sa? Faptul că există în diaspora un Eminescu al simţirii, sau faptul că întotdeauna acesta ar fi şi clişeistic în diaspora, iar în ţară nu? Faptul că simţirea omenească (şi) românească departe de casă poate reacţiona la poezie, iar dorul de ţară resuscită şi dorul de Eminescu sunt considerate un pericol pentru receptare de către Cernica, ştiut fiind gustul dumisale naţionalist? Dar simţirea, înţeleasă ca suflet, chiar cu poezie se hrăneşte. Căci poezia este cel mai complex mijloc de comunicare. Când, aflată în Germania sau în Olanda, am făcut lectură publică şi din Eminescu unor români care efectiv asta îşi doreau cel mai mult, ca eveniment cultural, unde a fost oare clişeizarea la care face referire doamna Cernica? Spectatorii doreau pur şi simplu Eminescu, nu discurs despre Eminescu. Există, pe de altă parte, sute de mii de români care au emigrat şi din cauza asfixiei pe care o resimţiseră în România totalitară sau tranziţională, în faţa oricărui eveniment sau act cultural ce le fusese livrat în mod programatic în şcoli, prin manuale, în biblioteci, prin presa comunistă ori în întrecerile socialiste sau în cadrul Cântării României prin tehnicile clişeizante ale limbii de lemn şi ale cultului personalităţii, în acceaşi manieră în care se construia de către culturnici şi propagandiştii de partid cultul personalităţii Dictatorului. De îndată ce au emigrat, însă, în alte ţări, românii şi-au reevaluat personalităţile şi scara de valori, în contextul lumilor permisive la modernitate. Limba de lemn din ţară, aşadar, fusese instrumentul clişeizant. Iar Doina Cernica, specializată sub comunişti în propagandă, ar fi trebuit să ştie asta. Abia în exil, românii au devenit în mod autentic interesaţi (sau nu) de Eminescu, exact pentru ceea ce el a fost cu adevărat: pentru unii, un scriitor important, un publicist, un geniu. Român, european, universal. Pentru alţii, un necunoscut. Sau, pentru alţii, un scriitor neinteresant.

Optimistă, furnizez totuşi aici şi pentru Doina Cernica un argument-atu cu care vine generaţia tânără de universitari şi de consumatori de artă, generaţie care nu a avut ocazia să fie contaminată deplin şi nici să deprindă cultul sau greaţa de Eminescu în România. Iată, bunăoară, cum gândeşte o tânără universitară româncă ce l-a predat recent pe Eminescu studenţilor polonezi: „A fost necesar în decursul acestui an să predau Eminescu, poezie de dragoste şi filosofică, dar şi proză. Mă temeam de un refuz al studenţilor de a intra într-un dialog, de a încerca măcar să înţeleagă contextul în care a apărut Eminescu, şi mi-am propus să explic atât perioada comunistă în care s-au exploatat anumite scrieri eminesciene, cât şi momentul Dilema, atât de necesar. M-am pregătit astfel pentru că auzisem că în aceeaşi situaţie se află poetul polonez Adam Mickiewicz, redus şi el pentru mentalitatea poloneză doar la o imagine şi nişte statui. Ceea ce am descoperit a fost, însă, uimitor; purtătorii de prejudecăţi şi care au pornit de la o imagine înainte să ajungă la operă nu au fost studenţii, ci tocmai EU. Eu, exponent al culturii româneşti într-o ţară unde plecasem tocmai să predau aspecte ale acestei identităţi culturale, am descoperit că plecasem cu imaginea pe care românii o aveau despre Eminescu, de saturaţie şi teamă în acelaşi timp, că despre Eminescu, din păcate, azi, poate nu se mai poate zice nimic. Am descoperit în discuţiile şi abordările studenţilor mei, un Eminescu pe care şi l-ar dori toţi profesorii de limba şi literatura română care predau în România, un Eminescu încă seducător pentru minţile tinere, un Eminescu stimulator care a făcut ca o sală întreagă de curs să asculte un student, vorbind despre filosofia poeziei eminesciene ca despre lucrul cel mai incitant şi mai plin de sens azi… Am înţeles, încă o dată, că unul dintre motivele pentru care România se află într-o criză identitară azi şi pentru care Eminescu, asemenea lui Ştefan cel Mare, şi-au pierdut orice interes, este ideologia. Ideologia atâtor ani a rezultat, în mod natural, din respingerea unei părţi a identităţii noastre, dar o respingere la rândul ei absolută, secată de orice potenţial, cel puţin pentru viitorul apropiat „ (asist. Univ. Dr. Emilia Ivancu, Universitatea din Cluj).

Mi se pare că noi, românii, graţie puseelor de snobism sau de naţionalism suprapresurizant şi etern rural, ratăm mereu şansa de a ne susţine şi promova valorile moderne reale şi urbane. Acestea, persecutate de presiunea mediocrităţii oficiale, au plecat în alte lumi, au traversat adesea bariera limbii şi au strălucit în alte culturi, pentru ca ulterior să fie recunoscute şi în patria infinit mioritică. Iar Călinescu, el însuşi pătat politic dar nu mai puţin apt de intuiţii, ar adăuga acum şi faptul că această patrie, a unei eterne culturi de sincronizare, a ratat mereu şansa de a învăţa să iasă în calea geniului… Printre primii, dacă nu chiar primii, oarecum temerari quand meme, care au demonstrat şi apărat în presa culturală a vremii genialitatea poetică reală a lui Eminescu, s-au numărat şi doi valoroşi scriitori şi oameni de cultură evrei, prin anii 1921-1924: Ilarie Voronca şi Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane). Mărturiseşte şi Eugeniu Coşeriu despre acest fapt, în multe luări publice de atitudine. Nu prea au fost iubiţi în România, (şi) din această cauză…

Astăzi, câţiva critici literari în vogă temporară şi ceva mai cabotini, de felul unui Alex Ştefănescu, bunăoară, prognostichează aberaţii ca aceea că limba română, şi poate că şi Eminescu, nu ar mai avea nici măcar cincizeci de ani de trăit, şi străbat cultura română cu gălăgia vânătorilor de succes efemer şi cu lăcomia devoratorilor de publicitate ieftină.

Eminescu rămâne un cifru esenţial al limbii şi al culturii române, dar şi al culturii universale majore. Atâta câtă e şi câtă va rămâne. Pentru limba română literară, e ctitor.

Pentru românitate, Eminescu e parola de acces.

Genocidul e mai ieftin decât războiul. Morminte cu deschidere la mare. Fenomenul Ştetl.

În Franţa, ca şi în alte ţări occidentale, biserica este un trunchi ce creşte chiar în interiorul cimitirului local, fiind înconjurată de morminte precum o mamă de puii ei. La Varengeville, unde doarme pe veci marele pictor Braque, biserica irumpe din stânca albă chiar pe ţărmul înalt al Mării Mânecii, iar în jurul ei cresc, stoice, pietrele funerare, mai vechi sau mai noi, acoperite de lumină, uneori de verdeaţă sau de sarea marină. Aici pacea există ca tuşă de peisaj. Îmi amintesc şi acum felul cum contemplam de sus, de lângă biserică, urmele trecerii de pe plajă, pe care chiar şi valurile cele mai mici le ştergeau în timp. Totul este, aparent, istorie, dar asta numai dacă acceptăm faptul că există timp şi memorie.

Plaja aceea m-a făcut să mă gândesc, printr-o subtilă asociaţie de idei, la fenomenul ştetl. Cândva, miile de localităţi de acest tip, în care s-a dezvoltat cultura iddish, împânzeau Europa Centrală şi de Est, aşadar şi România. Erau sate, târguri şi oraşe prospere, purtau în esenţa lor expresia incontestabilă a abilităţii economice şi a talentului organizatoric al evreilor din această parte a lumii, dar purtau şi arta şi cultura lor. Astfel era şi Suceava, cu a sa stradă principală Karl Marx, veritabil centru comercial al vremii în anii 50; astfel era şi, bunăoară, Rădăuţiul, situat la 40 de km în nord, către Ucraina. Cine aruncă un ochi retrospectiv peste cauzele care au făcut posibilă înflorirea economică a Europei de Est şi a României de altădată vede cât de mare este meritul mecanismului iudaic al generării ştetl-urilor. Sistemele de guvernare ale ţărilor înţelepte i-au stimulat pe evrei, valorificându-le priceperea nativă şi experienţa, cointeresându-i să dezvolte bazele economice ale prosperităţilor din multe zone europene. Dar după o anumită creştere economică şi dezvoltare, se punea problema luptei pentru putere, care, se ştie, nu scoate la lumină întotdeauna ceea ce este mai bun în politică, ci dimpotrivă. Iar în fazele cheie ale acestor bătălii pentru putere, evreilor li se atribuia în mod tradiţional clişeistic condiţia exclusivă de străin, condiţie care în general era şi una de marginalizare şi de excomunicare, tipică societăţilor ce nu sunt deschise, nici multiculturale. Procesul a inflamat, periodic, diverse tipuri de antisemitism, cu diverse intensităţi, aşa încât a atins culmea în prima parte a secolului trecut, când, după parcurgerea unor perfide meandre ale construcţiilor ideologice, strategii diverselor lupte pentru Putere au „redescoperit” faptul că este mai ieftin şi sigur să-ţi anihilezi duşmanul (inventat şi creat de ideologie şi propagandă) prin genocid decât prin război. Genocidul permite selectarea, desemnarea şi eliminarea la punct fix a adversarului, în timp ce războiul se împrăştie prea mult în jurul lui. Asta se simte mai ales în ultima sută de ani, când tehnicile militare, odată urnite, pot transforma deja un simplu război local în cataclism planetar. De aici, deci, şi ideea războaielor de prevenire, încă atât de nepopulare. Genocidul s-a dovedit a fi, din păcate, unul dintre acestea…




Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   36


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə