Angela Furtuna

Tăişul) iar când femeia deschide şi ochiul celălalt ajunge cu piciorul pe pământ talpa ei rece se freacă de pietre rotunjindu-le „La o distanţă de câţiva centimetri de tinereţea mea a pulsat (fără ca eu să am habar) o activitate culturală neevreiască intensă: o „ explozie culturală”. Încălzirea globală a Pământului şi răcirea inimilor omeneşti.

O civilizaţie care suportă multiculturalitatea, care şi-o asumă şi care o alimentează neîncetat, dincolo de derapajele ideologice care survin din paranoia istoriei, este o civilizaţie ce îmbătrâneşte frumos. Dar pentru ca acest proces să fie posibil, comunicarea dintre culturi este necesară şi este de nesubstituit. Împreună cu ea are loc şi comunicarea fluidă dintre oamenii ce aparţin culturilor diverse, alăturate geografic, evoluând în paralel şi atingându-se arareori.

Idov Cohen, un regretat scriitor, jurnalist, gânditor şi om politic israelian de origine română (născut la Mihăileni, jud. Botoşani, România), în articolul „Două culturi, două lumi”, nota: „A fost pentru mine o adevărată surpriză să aflu, acum şi aici (în Israel, unde a fost multă vreme membru al Knessetului, n.m.) – la peste 60 de ani de când am părăsit Mihăilenii – că la o distanţă de câţiva centimetri de tinereţea mea a pulsat (fără ca eu să am habar) o activitate culturală neevreiască intensă: o „ explozie culturală„ „. Astfel pune în evidenţă Idov Cohen admiraţia sa faţă de cultura românească, pe care nu a descoperit-o însă în clipele când trăia în România, ci de abia mult mai târziu, după emigrarea sa în Israel. O revelaţie tardivă, o realitate cu efect întârziat. În mod similar, printr-o cecitate cauzată de delirurile segregaţioniste politice, notează Cohen, nici locuitorii români ai Mihăilenilor nu au avut ocazia să descopere minunata cultură de limbă idiş a evreilor cu care convieţuiau pe atunci în acelaşi teritoriu. Politicul şi ideologiile i-au separat până la excluziune pe oamenii culturilor vecine, iar aceştia – deşi vecini – au ratat pentru totdeauna marea lor întâlnire, bazată pe cunoaştere şi pe comunicare, iară nu pe falsa competiţie sau pe logica maniheistă a suprimării celuilalt, a adversităţilor reciproce.

Această mărturie se referă la un timp istoric recent, de acum aproape o sută de ani, când închiderile culturale aveau menirea de a alimenta focul viu al reprezentanţilor vremelnici ai puterii. Dacă scriitorul evreu sesizase existenţa a două lumi paralele, a două culturi paralele, cea română şi cea idiş, în ştetl-ul copilăriei sale, noi putem spune că în România de astăzi şi, extrapolând, în Europa de astăzi, în ciuda tendinţei către deschidere, observabilă în evoluţia comunităţilor şi a culturilor, există totuşi zeci de lumi paralele închise. Acestea nu se deschid, pentru că se suspectează; nu se lasă văzute sau cunoscute, pentru că sunt construite pe fobii; nu acceptă comunicarea şi schimbul, pentru că sunt proiectate ca sisteme închise; nu suportă transferul de valori şi percepţii, pentru că sunt injectate cu hormonii autosuficienţei; iar indivizii ce aparţin acestor culturi se formează în spiritul intoleranţei, al xenofobiei, al sentimentului autist de frică faţă de ceilalţi.

Mă întreb ce evenimente pot surveni simultan în istoria mentalităţilor, pe o anumită treaptă de evoluţie a istoriei, aşa încât fenomenul deschiderii fiecărei culturi către celelalte, al indicării cheilor de intrare către universurile vecine, să nu mai fie receptat ca o dovadă de vulnerabilitate ori ca o tendinţă asimilaţionistă. Fără îndoială, a regândi lumea în termeni de salvare a culturilor prin comunicare nu e nici noutate, cum nici o şansă de a ne sustrage idealismelor periculoase. Însă ne pune pe gânduri accelerarea istoriei către finaluri catastrofale pentru comunitatea umană: acest fenomen a fost observabil la nivelul cel mai critic în secolul al XX -lea şi a avut la bază supremaţia exclusivistă a modelului unei culturi dominante nu prin subordonarea ori conjugarea celorlalte, ci de-a dreptul prin suprimarea lor, Meditaţiile lui Idov Cohen, mi-au reamintit că nu problema încălzirii globale stă în calea fericirii planetare. Ci problema răcirii sentimentului de iubire dintre oameni.

La 4 noiembrie se vor împlini 102 ani de la naşterea lui Cohen.

Cohen readuce în atenţie trauma incomunicabilităţii şi vindecarea de traumă prin literatură: dar şi asumarea politicului. Cu o privire atentă ce străpunge realitatea ca pe un câmp microscopic bine centrat, iată falia: pe de o parte generaţia excesului formalist estetic, pe de alta, generaţia asumării est-etice. La români, ca şi la evrei sau, bunăoară, la saxoni. Pentru că şi la ei, dar în mod similar, deşi mai departe de noi, comparatiştii literari văzuseră, alături de un Orwell, diferenţa tragică dintre generaţia lui Joyce-Elliot, de pildă, şi cea a lui Auden-Spender. Pe măsură ce tragedia planetei adusese la zi incandescenţa totalitarismelor şi a războiului, intelectualitatea deceniului al patrulea, apoi al cincilea, nu a mai avut practic voie să nu-şi asume responsabilităţi politice. Alternativa era eşecul total al civilizaţiei. Dar coliziunea e puternică, între crezul estetic al excesului formalist pe de o parte şi implicarea politică, pe de altă parte.

Momentul 1940 în literatură se aseamănă cu momentul 1990, de după căderea Zidului Berlinului: revelaţia nazismului şi revelaţia comunismului sunt trăite intens, halucinant, hiperbolic. Două cosmosuri demonice sunt accelerate brusc înspre conştiinţa umană, ameninţând-o cu o istoricizare în cavalcadă, ceea ce face ca distanţa dintre pace şi haos să crească exponenţial. Dar omul se opune distrugerii sale. Aşa se explică faptul că atenţia intelectualilor şi a scriitorilor de rasă se focalizează pe hipermnezie, pe jurnal şi autobiografii. E, în toate, tendinţa de recuperare şi unificare a lumilor, a universurilor ce se concurează apocaliptic.

„A surprinde individul, nu în totalitatea sa, ci în orizontul generalităţii, înseamnă a-l violenta”. Rădăcinile filosofice ale urii.

Peste câteva săptămâni, se vor împlini 12 ani de când Emmanuel Lévinas şi-a legat sufletul în „mănunchiul celor vii”. Filosof francez de origine lituaniană şi evreiască, „succesor”, în Lituania, al lui Gaon de Vilna – ultimul mare talmudist de geniu – iar în Franţa aducând aportul traducerii lui Husserl în limba franceză şi al comentării critice a lui Heidegger, Lévinas a ajuns la concluzia că întrebarea primordială a filosofiei este aceasta: „cum se poate ieşi din Totalitate, cum se poate scăpa de dictatura lui Acelaşi, cum se poate face o breşă în egoismul subiectului care, inclusiv ca Dasein, este mereu în vederea lui însuşi?”, conducând la un prototip nou de subiectivitate, îndepărtându-se de percepţia cartezianului cogito ergo sum, luând distanţă şi faţă de eul perceptiv husserlian. Lévinas a construit un sistem filosofic care demonstrează că ontologia nu este decât forma supremă a violenţei (violenţă noetică sau politică), pentru că ontologia este expresia ultimă a cunoaşterii ce reduce pluralitatea şi diversitatea la unitate şi identitate. „A surprinde individul, nu în totalitatea sa, ci în orizontul generalităţii, înseamnă a-l violenta, susţine autorul. Acest fapt conţine în germene posibilitatea dominării, a violenţei, a crimei [.] şi duce la ceea ce se numeşte imperialismul ontologic”. Volumul „Autrement qu'etre ou au-dela de l'essence „, tradus recent şi în limba română şi publicat la Editura Humanitas (2006), constituie pentru mulţi cercetători opera filosofică cea mai complexă şi inovatoare după „Fiinţă şi timp”, deoarece această carte se opune întregii istorii a filosofiei, dar şi ontologiei, ca şi lui Martin Heidegger, considerat ultima sa eminenţă cenuşie. Discursul lui Lévinas, total nou şi original, sare din limitele ontologiei, iese din dominaţia verbului „a fi” şi configurează sensul alterităţii, consacrându-l pe autor ca descoperitor fenomenologic al orizontului celuilalt: „Deschiderea spaţiului ca deschidere a sinelui lipsit de lume, fără loc, u-topie, fapt de a nu fi închis, inspiraţie până la capăt, până la expiraţie – aceasta este proximitatea Celuilalt, care nu este posibilă decât ca substituţie a sa”. (Înţelepţii lui Israel spun – ca o parabolă – că Moise şi-a dat sufletul în sărutul lui Dumnezeu. A muri din porunca lui Dumnezeu se spune în ebraică (Deuteronomul 34, 5) „pe gura lui Dumnezeu”. Expiraţia absolută – în sărutul lui Dumnezeu înseamnă moarte poruncită – în pasivitate şi supunere – în inspiraţia prin Altul pentru altul„. Umanismul gândirii filosofice a lui Lévinas relevă astfel că sarcina primă a gândirii nu este heideggeriana scoatere a fiinţei din uitare, ci „scoaterea celuilalt din uitare”.

Iată de ce Emmanuel Lévinas rămâne filosoful care defineşte antisemitismul ca uitare a celuilalt, indiferent de iudaitatea sa, autorul ajungând, după ce a trecut prin experienţa lagărului de exterminare, să mediteze la umanitatea ca puzzle, în care indivizii pot genera injoncţiuni fatale: „Memoriei celor mai apropiate dintre cele şase milioane de fiinţe asasinate de naţional-socialişti, alături de milioanele şi milioanele de oameni de toate confesiunile şi de toate naţionalităţile, victime ale aceleiaşi uri faţă de celălalt om, ale aceluiaşi antisemitism”. Pierderea sentimentului de responsabilitate pentru Celălalt, aşadar, se află la rădăcina tuturor deraierilor genocidale, iar nu clauzele excluziunii semite. Emmanuel Lévinas se întâlneşte aici cu Paul Celan, prin formularea acestuia: „Ich bin du, wenn ich ich bin”.

De ce, oare, i-a fost hărăzit unui evreu genial să gloseze pe tema rădăcinilor filosofice ale urii? Pentru că istoria nu a permis niciunei alte seminţii pământeşti decât cea evreiască să ajungă la un grad mai înalt al autoflagelării şi al urii de sine, ca metodă de purificare în drum spre iubirea de Celălalt. Emmanuel Lévinas a ars în idee pentru victimele tuturor formelor de ură şi de exterminare.

Norman Manea, între Sofocle şi Hegel, modelând sufletul european (o lecţie de istorie şi de atitudine, împotriva legalităţii paradoxale a răului)

Cazul Mailat a afectat puternic pentru o vreme imaginea României recent integrate în Uniunea Europeană. Unele cercuri poltice extremiste din peninsulă nu au fost străine de aceste acţiuni. Observând ce se întâmplă, de la distanţă, şi cu respectul cuvenit pentru adevăr, Norman Manea a publicat un eseu de neuitat, sub titlul „La mia terra tra progresso e malcostume”, în cotidianul „La Repubblica”, în ediţia de duminică („La Domenica di Repubblica”), pe 11 noiembrie 2007. Textul a apărut ulterior şi în cotidianul spaniol „El Pais”, şi în cel francez „Le Monde”.

Având experienţa propriei duble persecuţii antisemite, mai întâi de sorginte fascistă şi mai apoi comunistă, sesizând felul cum rasismul fusese de data aceasta pus la lucru în bloc împotriva cetăţenilor români din Italia, printr-o manipulare politico-mediatică şi o clişeizare negativă similară cu cea antisemită, Norman Manea a scris şi publicat eseul Crimă şi pedeapsă, ca expresie a unei conştiinţe treze şi implicate de partea adevărului. Textul, exemplar din punct de vedere publicistic, are o valoare morală şi umană ce îl ridică pe autor, o dată în plus, la cotele excelenţei. Este o adevărată lecţie de istorie şi de atitudine, împotriva legalităţii paradoxale a răului: „Oribila crimă petrecuta în vecinătatea unei tabere de refugiaţi din zona Tor di Quinto din Roma a provocat un puternic şoc în Italia şi în România. Cazul a dobândit repede semnificaţie socială şi politică în dezbaterea publică privind statutul refugiaţilor şi rezidenţilor străini.

S-au înregistrat şi violente reacţii resentimentare din partea unei părţi a populaţiei, dar şi scandaloase luări de poziţie din partea unor oficiali italieni şi români, grăbiţi să ofere soluţii expeditive, cu regretabile accente xenofobe şi totalitare de tristă amintire. Regăsim, nu fără ironie, un revers grotesc al „mândriei naţionale”, când îşi însuşeşte prestigioase performanţe culturale sau sportive individuale pentru a le prezenta drept patrimoniu colectiv…

Pedepse colective pentru o crimă individuală, cu atribuţie clară?! A spori tragedia unei crime înfăptuite de un individ contra altuia prin noi tragedii individuale şi colective, produse de măsuri contra unei minorităţi niciodată omogene, nu ar fi decât un act iresponsabil, cu grave consecinţe morale şi sociale nu doar pentru cei nedreptăţiţi, ci şi pentru cei care înfăptuiesc nedreptatea, pentru armonia socială şi sănătatea morală a naţiunii căreia aparţin.

Dovada fastei neomogenităţi a oricărei comunităţi vine, de data asta, din însuşi teribilul episod al crimei şi al arestării vinovatului: persoana care a alertat poliţia italiană era chiar una dintre compatrioatele criminalului şi din aceeaşi tabără de refugiaţi!

O istorie nu tocmai admirabilă.

Măsuri punitive colective ar însemna şi o inacceptabilă amnezie, atât a Italiei, cât şi a României, nu doar faţă de ceea ce s-a întâmplat în lume sub fascism şi nazism şi sub comunism şi se întâmplă şi azi în dictaturi de toate tipurile, inclusiv în cele religioase, ci faţă de însăşi istoria celor două popoare, italian şi român.

Italienii au migrat şi ei, frecvent, nu doar dinspre Sud spre Nord, ci şi în afara teritoriului Italiei, în căutarea unei vieţi mai bune, sunt iniţiaţi în condiţia de refugiat, exilat, străin; nu au trecut prea multe decenii de când muncitorii italieni din Germania suportau o condescendentă şi umilitoare situaţie de cetăţeni de rang inferior, identificaţi drept necinstiţi, leneşi, şmecheri, nedemni de încredere.

România are, la rândul ei, o istorie nu tocmai admirabilă în relaţia cu minoritatea „romă” a cetăţenilor ei, ale căror cusururi le blamează fără să fi făcut destul în decursul veacurilor şi fără a face nici azi destul pentru remedierea lor. Prezenţa acestei minorităţi este semnalată pe teritoriul românesc din secolul XIV, dar abia în 1856 începe, de fapt, eliberarea oficială din robia care fusese statutul ei social timp de cinci secole!

Persistenţa vechilor năravuri.

România de azi luptă din greu cu reminiscenţele unor decenii de teroare şi minciună, demagogie şi pauperitate care au marcat existenţa câtorva generaţii. Consecinţele nu pot fi instantaneu eradicate. Postcomunismul a debutat nu doar printr-o mare eliberare de energie productivă, ci şi printr-un transfer cinic de funcţii, privilegii şi bunuri în cadrul altor straturi ale aceleiaşi „nomenclaturi”, printr-un nou darwinism al supravieţuirii şi parvenirii care şi-au inventat propriul joc bizantin de măşti.

Chiar dacă este vizibil astăzi un progres economic şi o graduală regăsire a unei conştiinţe colective în procesul democratizării, viaţa politică adesea burlescă a actualei noi membre în comunitatea europeană se resimte de persistenţa vechilor năravuri de duplicitate şi inconsistenţă, de scepticismul şi fatalismul inerţiilor, de corupţia care acţionează adesea ca adevăratul motor social al momentului. Există în România de azi destule straturi dezavantajate şi neglijate ale populaţiei, împinse la marginea sordidă a societăţii.

Din numeroasa populaţie romă, 41% sunt zilieri, adică muncitori necalificaţi, angajaţi cu ziua, 33,5% nu au nici o calificare, 38,7% sunt analfabeţi nefuncţionali – conform datelor furnizate de cotidianul „Evenimentul zilei”. Această veche şi mereu nouă problemă a României este însă astăzi şi a întregii Europe Centrale şi de Est şi, recent, şi a celei occidentale. Nomazii provenind din India, peregrinând prin Orientul Mijlociu şi Imperiul Bizantin, sunt astăzi, în proporţie de 80%, europeni.

Sărăcia şi prăbuşirile catastrofice.

Nicolae Romulus Mailat, tânărul de 25 ani, fusese la 14 ani internat în România într-o şcoală de muncă şi reeducare şi fusese condamnat şi graţiat pentru furt calificat, doar cu un an înainte de a veni în Italia. Este sărăcia sursa delincvenţei sale juvenile şi a crimei făptuite acum în Italia?

În marele roman al lui Dostoievski, studentul Raskolnikov este împins la crimă nu doar de nihilismul său rebel, ci şi de sărăcie. Atât de prost îmbrăcat, ne spune Dostoievski, încât ar fi trebuit să-i fie ruşine să iasă pe stradă în zdrenţele sale, cutreiera, în pregătirea crimei, cartierul sărăcăcios Sennaia, cu localuri dubioase şi o populaţie pestriţă. Identitatea sa socială este cu totul alta decât a lui Mailat, „entitatea” sa spirituală este drastic diferită, dar dubla sa crimă nu este deloc mai puţin abominabilă.

Nu putem găsi similarităţi ale „eului” între criminalul realităţii 2007 şi cel din romanul anului 1866. Nici nu avem motive să sperăm că pentru Mailat crima ar putea fi începutul mântuirii prin suferinţă şi renaştere spirituală, ca în cazul lui Raskolnikov.

Am putea totuşi să ne oprim pentru o clipă la cuvintele unuia dintre interlocutorii eroului dostoievskian care, referindu-se la „Sodoma respingătoare” în care rătăceşte, crede că sărăcia nu este un viciu, dar mizeria este. În sărăcie mai păstrăm încă, spune el, „nobleţea sentimentelor înnăscute”.

În mizerie însă, prăbuşirile sunt inerente şi catastrofice… Mailat a fugit de mizeria din România şi de trecutul său românesc, fără a bănui că va întâlni în Italia taberei de refugiaţi o mizerie la fel de opresivă şi că în oglinda prezentului îşi va adjudeca o imagine încă mai feroce, de criminal sângeros şi bestial.

Cei care cunosc tabăra din Tor di Quinto şi zona plină de tenebre a împrejurimilor în care a fost acostată şi ucisă Giovanna Reggiani au cuvinte grele pentru neglijenţa şi indiferenţa administraţiei oraşului Roma. Nu este, în nici un caz, o scuză sau o circumstanţă atenuantă pentru o astfel de crimă şi pentru nici un fel de crimă, dar este o premisă care nu poate fi ignorată când se încearcă remedierea în viitor a situaţiei.

Europa, o reală comunitate.

Dacă nu putem aştepta, deocamdată, o miraculoasă reîncarnare angelică a criminalului Mailat, putem şi trebuie să solicitam însă o radicală reevaluare socială a situaţiei acestor marginali. Ne gândim la statul român şi italian, la comunitatea romilor şi a românilor din Italia şi Romania şi, inevitabil… Comunitatea europeană. Oricât ar părea de ciudat, făptaşul este membru al tuturor acestor comunităţi.

Se aud de la o vreme voci prea repede exasperate de lărgirea comunităţii europene şi tensiunile pe care, inevitabil, le naşte. Migrarea accentuată în modernitatea noastră centrifugă şi globală este un fapt cotidian, dar nu este doar un fenomen negativ.

Implicaţiile sale multiple propun o rodnică stimulare reciprocă, convieţuirea în diversitate şi dialog, fără de care contemporaneitatea noastră nu poate dăinui.

Circulaţia liberă nu înseamnă doar sporirea criminalităţii şi a conflictelor sociale în Vest, cum cred unii, ci şi o treptată convieţuire mutual benefică, aşa cum a însemnat, după război, încadrarea ţărilor învinse în efortul european comun, de democratizare şi prosperitate.

În vizita pe care am făcut-o în această primăvară la Madrid şi Barcelona, am fost bucuros să aud de la gazdele mele ştiri entuziaste despre sucesele mult lărgitei comunităţi române din Spania. Unii dintre refugiaţii români candidau deja în alegeri locale, apreciaţi pentru hărnicia şi onestitatea lor.

Se va întâmpla aşa, vreau să sper, şi în alte părţi, şi nu doar pentru români, ci pentru toţi cei gata să-şi asume provocările prezentului. Va fi şi o izbândă comunitară, nu doar individuală.

Europa poate şi merită să se dovedească o reală comunitate, demnă de civilizaţia ei veche şi nouă. Diversă, democrată, spirituală, liberă, prosperă. Exemplară”.

Demersul pentru România făcut de Norman Manea în acest articol a adus multă lumină în acea parte a consumatorilor de ştiri şi analize de pe toate meridianele, care au înţeles astfel mai bine specificul şi pericolele recursului la rasism acolo unde nu e cazul şi cu un scop politic antiromânesc evident. Pe de altă parte, poziţia luată de Norman Manea a permis evitarea unor nedorite escaladări de situaţii politice internaţionale delicate.

Aprilie 2008

Norman Manea: „Am rămas un scriitor român”

— Norman Manea în dialog cu Angela Furtună- „Dacă există o salvare sau măcar o terapie a salvării, atunci, în cazul meu, a fost literatura, cu tot ce conţine, inclusiv suferinţă, devoţiune, bucurie, surprize”

În aceste zile se află în România Norman Manea, scriitor bucovinean, născut în anul 1936. Norman Manea este, în acest moment, cel mai tradus şi celebru scriitor român în străinătate, cărţile sale, publicate în 20 de limbi, însumând peste 50 de volume. A debutat cu o operă de ficţiune în anul 1966, publicată în revista „Povestea vorbii”, publicând ulterior numeroase scrieri, romane de critică socială, povestiri şi eseuri între care „Anii de ucenicie ai lui August Prostul” (1979: Engl: The Years of Apprenticeship of Augustus the Fool), „Octombrie, ora opt” (1981; Engl: October, Eight O'Clock, 1992) şi „Plicul negru” (1986; Engl: The Black Envelope, 1995). În anul 2005, Norman Manea a fost Holtzbrinck Fellow la Academia Americană din Berlin.

— Angela Furtună: Stimate domnule Norman Manea, ce este pentru dumneavoastră România, acum, după douăzeci de ani de exil şi după atâtea împliniri adăugate unei cariere literare spectaculoase?

— Norman Manea: Este un esenţial reper biografic şi literar. Am plecat din România la 50 de ani, deja format şi deformat în cultura română. În ciuda tuturor schimbărilor şi influenţelor, am rămas scriitor român, indiferent dacă asta îmi convine sau nu, indiferent dacă ar conveni altora sau nu.

— A. F.: Aţi declarat mereu în timpul exilului american că patria dumneavoastră a rămas doar limba şi literatura română. Faptul acesta a condus la creşterea prestigiului internaţional al acestei patrii, al limbii române. Pilda acestei poveşti de viaţă este o mare generozitate salvatoare. Este aceasta salvarea celui etern persecutat?

— N. M.: Cel „etern persecutat”, dacă este să acceptăm această formulă dureroasă şi descurajantă, nu este mereu unul şi acelaşi, de vreme ce ne referim nu doar la un concept, ci la oameni, diferiţi unul de altul chiar când, prin destin, aparţin unei anume comunităţi. Deci salvarea nu este doar o dilemă colectivă, ci şi una individuală, ceea ce înseamnă că are şi o componentă uneori minoră, alteori mai puţin minoră, de opţiune individuală. Dacă există o salvare sau măcar o terapie a salvării, atunci, în cazul meu, a fost literatura, cu tot ce conţine, inclusiv suferinţă, devoţiune, bucurie, surprize. Pentru alţii, poate fi religia, călătoriile, copiii, sportul, contul în bancă, aventura şi tot aşa.

„Am devenit „călător„ la 5 ani, spre lagărul Transnistria, nu printr-o opţiune personală, ci printr-o „vină„ de care habar nu aveam”

— A. F.: Cum s-a manifestat în existenţa domniei voastre forţa destinală a evreului etern călător şi rătăcitor?

— N. M.: Evreul nu şi-a dorit, nici în vechime, nici ulterior, să devină călător, rătăcitor, nu era o pasiune a navigaţiei, să zicem, sau a cuceririi de colonii sau a căutării aurului. Cum ştiţi, am devenit „călător” la 5 ani, spre lagărul Transnistria, nu printr-o opţiune personală, ci printr-o „vină” de care habar nu aveam. La 50 ani am redevenit „rătăcitor” prin deşertul exilului tot prin voinţa altora. Sunt 20 ani de atunci şi am avut ocazia să descopăr şi în această experienţă traumatică şi extremă şanse nebănuite, o pedagogie a reevaluărilor şi a regenerării, deschiderea fastă de orizonturi, doar visate în trecut.

— A. F.: Sunteţi un vizionar moderat, deşi construiţi viitor pe materialul fascinant al memoriei de calitate. Care sunt, în opinia dumneavoastră, marile teme ale literaturii viitorului?

— N. M.: Profeţii au murit acum 2000 ani şi nici ei nu au prevăzut exact viitorul. Mai mult ca pricind, viitorul tulburatei noastre planete şi al zbuciumatei noastre specii umane stă azi sub un mare semn de întrebare, sub ameninţarea unui cataclism global, provocat nu de explozia naturii isterizate de agresiunea omului, ci prin chiar impulsurile autodestructive ale omului însuşi, fanatismul morbid, nevoia de a ucide „infidelii” de tot soiul. Literatura viitorului depinde de viitorul omenirii, deci se află şi ea în aceeaşi extremă incertitudine.

„M-aş bucura ca actuala vizita în ţară să-mi sporească, la senectute, amintirile luminoase”