Angela Furtuna

Ce se asculta pe vremea aceea? Mult folk, de exemplu: a fost celebru festivalul de la Woodstock, din august 1969, care a fost o mostră de eveniment al erei Hippie, eră a counterculture ce a dominat lumea prin impact exploziv în anii 60-70, cu mesajul politic antirăzboi explicit (Vietnam) dar şi antirăzboiul rece, deşi mesajul era şi antibolşevic. El s-a datorat celebrilor Michael Young, Michael Lang, John Roberts, Joel Rosenman, Artie Kornfeld. Abbie Hoffman. Richie Havens. Swami Satchidananda. Sweetwater. The Incredible String Band. Bert Sommer. Tim Hardin. Ravi Shankar. Melanie. Arlo Guthrie. Joan Baez, Angela Davis. Quill. Keef Harthley Band. Country Joe McDonald. John Sebastian. Santana. Canned Heat. Mountain cu Jake Bruce. Janis Joplin. Grateful Dead. Creedence. (Green River). Sly and The Familly Stone. The Who. Jefferson Airplane. Joe Cocker. Country Joe and The Fish. Ten Years After. The Band. Blood, Sweat and Tears. Johnny Winter. Crosby, Stills, Nash and Young, Neil Young. Paul Butterfield Blues Band. Sha-Na-Na. Jimi Hendrix. The Jeff Back Group. Iron Butterfly. John Lennon. Procol Harum. The Doors. Led Zeppelin. Jethro Tull. The Moody Blues. Paul revere and The Raiders. Frank Zappa and The Mothers of Inventions. Free. Spirit. Mind Garage. Arthur Lee and Love. Rolling Stones erau şi ei vedete. Joni Mitchell. Crosby, Stills, Nash & Young. Dar şi again and again: Beatles, Creedence ClearWater Revival, Pynk Floyd, Genesis, Yes, Deep Purple, Emerson Lake & Palmer, Supertramp, Led Zeppelin, Miles Davis, Chek Coreea, Joe Cocker, Gentle Giant, Jethro Tull, Mahavishnu Orchestra cu John McLaughin, Van der Graaf Generator şi Peter Hammill, Queen, Al Di Meola, and so one… La violenţa politică extremă a războiului, a războiului rece, a lumii capitaliste prin partea sa criticabilă, ca şi a lumii comuniste ce se scufunda în genocid fizic şi cultural, tinerii au răspuns printr-o artă mai violentă şi expresivă, la rândul ei, prin soluţii culturale de şoc – cum a fost sexul exacerbat exhibiţionist („make love not war”), care mai târziu a dus la decese numeroase prin supradoză şi la creşterea exponenţială a SIDA. Dar arta de protest, cultura protestului prin artă erau manifestul tinerilor pentru viaţă prin iubire, muzică şi poezie, iar nu prin război, politicianism, sau alungarea lui Dumnezeu din spiritualitatea oamenilor, indiferent de religie sau etnie. Acest stil muzical-vizual-literar de afirmare plenară a protestului paşnic de tip Gandhi a plecat din cultura negro blues americană (sclavii din Sud au fost un tezaur extraordinar de muzică, ei nu se revoltau, ci cântau dumnezeieşte) şi din cultura hippie şi avea menirea să-i trezească pe liderii lumii din orbirea şi dezinteresul lor real faţă de soarta omenirii (în epoca aceea, a fost un şoc enorm Holocaustul, dar a fost un şoc şi bomba atomică, au şocat de asemenea războaiele de prevenire, deşi ulterior au şocat enorm şi revelaţiile, îndelung camuflate, despre abuzurile şi genocidurile comise de Moscova în Estul Europei, în lumea Gulagului, care rămâne cea mai dureroasă tragedie nerezolvată a omului recent). E de văzut, pentru a învăţa câte ceva despre rădăcinile durerii emo ce vin din rădăcinile culturii protestului prin artă, filmul Woodstock în regia lui Martin Wadleigh, directori fiind celebrii Martin Scorsese şi Thelma Schoonmaker.

Românii – cel mai nefericit popor?

Imixtiunea recent mediatizată în România a agenţilor de urmărire în viaţa adepţilor Culturii Emo a plecat, chipurile, de la povestea unei adolescente care s-a sinucis. Nu e relevant, însă, acest caz, pentru a condamna ca fiind potenţial pericol social şi a discredita un întreg fenomen cultural. Trăim într-o lume unde sinuciderea a proliferat, iar o sinucidere raportată incert la câteva sute de mii de adepţi declaraţi ai Culturii Emo nu este relevantă, ci este aproape o glumă. Sinistră. În lume există anual 10 milioane de sinucigaşi cu acte în regulă (dintre cei luaţi în evidenţă), dar probabil numărul real e dublu şi e în afara statisticilor), iar 20 de milioane ratează cu regrete tentativa finală. Internetul s-a dovedit şi el, cu certitudine, un instrument de alterare a comunicării, după care rata suicidului poate creşte, prin sugestibilitate şi empatie. Japonia înregistrează una dintre cele mai mari rate de sinucideri din lume, iar guvernul nipon are ca obiectiv diminuarea numărului de astfel de cazuri de la 24,2 sinucideri la 100.000 de locuitori în 2006, la 19,4 în 2016. O rată ridicată a sinuciderilor este înregistrată şi în Coreea de Sud, unde aproape 25 de persoane dintr-o sută de mii îşi iau viaţa, anual. La polul opus este Finlanda. După ce s-a aflat multă vreme în topul ţărilor cu un nivel ridicat al sinuciderilor, Finlanda a reuşit să schimbe imaginea, iar numărul sinuciderilor a scăzut cu 40%. Graţie numeroaselor campanii de informare privind depresia, aceasta a început să fie mai repede identificată şi tratată. România a ajuns şi ea în Occident şi cunoaşte o creştere a fenomenului suicidar, însă statisticile româneşti sunt bulversate şi incerte din cauza lipsei de interes a Ministerului Sănătăţii, iar ca noutate pentru România sunt numeroasele sinucideri în rândul minorilor care nu mai suportă lipsa părinţilor alungaţi din ţară de discriminarea economică de tranziţie şi care au plecat la muncă în ţările dezvoltate economic ce absorb emigraţia săracă din Est. Studiile arată ca peste 90 la sută din sinuciderile la adolescenţi sunt cauzate de instalarea unei probleme de sănătate mintală. Chiar şi orientarea sexuală sau religioasă pot contribui la decizia de sinucidere. Abuzurile sexuale pot fi şi ele un factor de risc pentru adolescenţi, alături de starea lor de victime sexuale ale adulţilor, adesea agresorii putând fi unii profesori, preoţi sau chiar rudele apropiate.

Aşadar, nu Cultura Emo duce la sinucidere. Cultura Emo este una a iubirii, a frăţiei şi a armoniei. O cultură care are ca scop sufletul şi expresivitatea sa prin artă, într-o lume care atacă esenţa omului şi îl alungă pe Dumnezeu din om. Calea către gestul suicidal este una complexă, cunoscută cu mult înainte de erupţia modei emo. Statistic şi sociologic, termenul „emo” e deseori asociat stereotipic cu blugi strâmţi, negri, breton lung, păr negru, tricouri negre strâmte, inscripţionate cu numele unor trupe de rock, curele cu ţinte, catarame, tenişi din pânză sau alţi pantofi sport, vechi, ponosiţi, ochelari cu ramă neagră. E, în general, o atitudine vestimentară şi gestuală care se pliază perfect peste adolescentul revoltat şi bulversat de descoperirea adevăratei feţe a civilizaţiei mileniului nostru. Pentru că adevărata faţă a mileniului nostru, indiferent de ţara la care ne raportăm, este ipocrizia, duplicitatea politică, muşamalizarea mizeriei umane, lipsa de responsabilitate faţă de om şi de viitorul omenirii şi al planetei. Recent, trendul emo a fost asociat cu un stereotip ce descrie atitudinea de a poza în a fi emoţional, sensibil, timid, introvertit, anxios, cu stări de depresie, de spleen social. Emo înseamnă şi a fi debusolat, a răspunde cu un cântec, (adesea un murmur sau poate un urlet) şi cu un zâmbet, fie el şi tâmp adică blând, cruzimii marilor bolnavi, lideri şi politicieni sadici şi schizoizi, care conduc societăţile actuale în prăpastie şi criză. Emo este normalitatea însăşi a adolescentului zilelor noastre. Curentul nu trebuie condamnat în România de parcă ne-am afla într-o ţară de extremişti, cu toate că nu pot fi neglijate anumite radicalisme specifice locului. Să nu uităm că românii în ansamblu, nu românii emo, au fost clasificaţi anul acesta ca fiind cel mai nefericit popor din Europa. De ce se sinucid românii şi de ce îşi asasinează adesea chiar membrii familiei: din foame şi mizerie, din lipsă de locuri de muncă sau din lipsa unei salarizări decente, din cauză că nu mai pot tolera injustiţia şi furtul naţional comis de către elitele comuniste emanate şi urmat de transformarea ţării în colonie, din cauză că nu mai suportă sărăcia inimaginabilă construită cu grijă şi cinism de guvernele post-decembriste, de instituţia parlamentară şi de Justiţie, care au legiferat împreună pilonii unei oligarhii comuniste prin care s-a dat lovitura fatală poporului român slăbit de gulag şi ceauşism. Ion Iiescu, după ce a confiscat împreună cu generalul kaghebist Nicolae Militaru revoluţia din decembrie 1989, a ţinut umbrela de protecţie asupra confraţilor săi nomenclaturişti, având misiunea de a proteja transferul puterii economice, prin privatizări frauduloase, către pătura politică ce avusese până atunci numai puterea politică absolută şi care a obţinut, astfel, şi monopolul asupra puterii economice. Românii se sinucid pentru că din diverse raţiuni neoneste o categorie importantă de cetăţeni nu mai poate trăi decent în ţară, refugiindu-se disperată în tranziţia post-comunistă care încotro, generând cea mai mare emigraţie politico-economică românească din toate timpurile. Familiile se destramă, copiii rămân de izbelişte, respectul interuman şi coeziunea socială sunt aproape nule, aprecierea valorilor şi respectul pentru muncă sunt nule, cetăţenii sunt năuciţi de jaful post-comunist şi de loviturile cvasi-asasine primite din partea partidelor, devenite vehicule care au distrus sistematic economia naţională iară nu centre de gestionare a puterii şi coerenţei statale precum şi a unei minime bunăstări cetăţeneşti, cu garantarea respectării drepturilor omului.

Tinerii emo, ca orice tineri, sunt senzorii care detectează gravele disfuncţii ale acestei lumi. Iată că senzorii emo cuantifică la ora actuală printr-o cultură de nişă eşecul general atât mondial şi, implicit, cel românesc. O lume în care tinerii se revoltă şi nu mai pot comunica decât prin artă decadentă – care le este Dumnezeu, terapie, mamă şi patrie – este o ruină.

Muzică şi trend emoţional angelic.

Emo kids sunt fiinţe sensibile, introvertite şi politicoase. Nu anarhişti. Nu terorişti. Adică ceea ce societatea actuală urăşte de moarte. Emo kids nu dinamitează din interior societatea, ci doar o critică într-o manieră masochistă. Copiii emo sunt normali, ei vor să construiască o lume suportabilă. Cine nu iubeşte critica? Spiritele totalitare. Spiritele antimoderne detestă critica. Media şi cultura noastră de front agreează în prezent numai modelele vulgare, mojice şi violente, atât în politic cât şi în viaţa culturală sau de fiţe. Pe acestea le propun tinerilor. Dar iată că aceştia refuză urâţenia, răul şi prostia. Emo, care par nişte misionari ai introspecţiei presărate cu acorduri de muzică experimentală, nu fac priză la aceşti monştri ai bulimiei prostului gust public. Definitorie pentru emo este o anumită muzică, ce vine pe un filon puternic. Acest gen de muzica a creat o subcultură şi de atunci a crescut continuu, de la începutul anilor '90. „Majoritatea copiilor, spun despre ei înşişi emo-teoreticienii, arată ca tocilarii: poartă ochelarii negri, taioare lungi şi haine ieftine. Căci nu haina, ci sufletul blând face omul”.

Este foarte uşor să stereotipezi un puşti emo, deşi e imposibil de definit muzica emo. Cel mai bun mod de a descrie muzica emo este prin arpegiile uşoare ale chitărilor cu vocalize uşoare la care se dă drumul într-o orchestră de chitări distorsionate şi aduse după aceea din nou la partea uşoară, diafană, spune un emo kid. Îl cred. Versurile emo sunt în general foarte poetice şi au o arie largă de cuprindere, de la iubirea pierdută, la credinţe religioase sau alte subiecte emoţionale, totuşi, emo acoperă în zilele noastre o mare varietate de formaţii, de la melodii uşoare aparţinând celor de la „American Football”, la melodii hard ale celor din „At the drive in”. „Cum poate un gen aşa de larg sa fie legat de ceva? De aceea e imposibil să arăţi cu degetul înspre emo.

Problema e că ceea ce o persoană defineşte ca fiind muzica emo nu este acelaşi lucru cu cel definit de următoarea persoană care face next try”, relatează un alt cunoscător.

Jason Gnewikow de la „The Promise Ring” zice: „Aş putea valida punctul ca suntem o formaţie emo, dar aş putea trece şi pe partea cealaltă şi să îl invalidez. Totul depinde de cine întreabă şi de percepţia publicului lor despre asta”. (DeRogatis 3). Este, aşadar, un grad de incertitudine şi o mare nebuloasă teoretică, pentru că de fapt vorbim de o stare emo, care este una pacifistă prin artă, militantă pentru drepturile omului, pentru libertate şi libertatea de expresie.

Un fenomen de faţadă, spun specialiştii, provine de la formaţia „Sunny Day Real Estate”, lansată în Seattle în 1992, căci SDRE au combinat rădăcinile hardcore cu vocalize melodice şi cu un sentiment „răsărit”. Lansarea în 1994 a albumului „Diary” avea sa schimbe pentru totodeauna scena emo. „A apărut de niciunde şi a schimbat vieţile oamenilor” (Kurland 2) zice Jeremy Gomez, basist pentru formaţia „Mineral”.

„Cei mai mulţi oameni, când se gândesc la emo, azi, se gândesc la formaţiile The Get UP Kids, Mineral, şi altele care provin din SDRE”. Punkul primar a trecut. Oamenii emo au învăţat cum să cânte la instrumente, au descoperit solourile de chitară melodică şi versuri care au un mesaj politic evident„. Iar formaţii ca „Husker Du„ au iventat noile ramuri din „hardcore/punk”.

Teoria e lungă. Multă muzică, multe idei, multe simboluri distinctive care separă diverse culturi, sau care le apropie de un veritabil trend al societăţii civile, al culturii protestului ca nevoie fundamentală a lumilor actuale de a regla homeostazia socială internă şi excesele politicului. Se ajunge chiar la nişe de maximă specializare: „În ultimii doi ani, Husker Du a confundat punkul războinic şi liniile în principal de rock cu rapida evoluţ ie a gunoiului, recombinat cu structuri de pop şi versuri cu alură de angoasă maximă”. Guz Picciotta, Fugazi, ROS, Washington DC, căsătoria dintre hardcore şi indie rock a avut un socru mic, pe grunge, Rites of Spring, Sonic Youth (alimentând şi rockul progressive). Recunoaşterea lor deplină nu avea să vină decât cu albumul Nirvana – Nevermind care a avut un mare efect în comunitatea rock. După aceea, a fost decisiv pentru „The Pixies” cu a sa glisare de la şoaptă la urlet, exploziile alternative. Şi sunt încă atâtea alte formaţii şi experimente. Probabil, un tratat veritabil despre un fenomen mondial. Poate că şi o nouă strategie de recuperare a normalităţii psihice endemice şi a purităţii sufletului oprimat şi traumatizat de ororile ideologiilor care au devastat lumea liberă în ultima sută de ani.

Odată cu trecerea din anii 80 în anii 90, spun istoricii, tineretul american căuta o nouă direcţie în muzică. Obosiţi, copiii căutau acum calitate şi o sursă de bani. Generation X au vrut o muzică ce le poate oglindi mai bine sentimentele rănite. Au vrut să joace cu sufletul pe masă. Au oferit sinceritate. Jos măştile. Aşa a apărut muzica anilor 90, cu un nervos metal/punk şi rap, care reflectau sentimentele tinerilor, frustrările, disperările, speranţele. Prăbuşirea comunismului şi zdruncinarea capitalismului, accelerarea globalizării, toate acestea au reprezentat o complexitate de evenimente pentru care nimeni nu era pregătit, aşa că au generat mari torsiuni sufleteşti şi crize existenţiale majore. Din nevoia de emoţie, sentiment streight, muzica adevărată a devenit scena urletului humanoid persecutat defulat şi în final cea emo: un refuz urmat de o înţelegere a durerii prin constrângerea politică. Pentru că nefericirea globală este totuşi o problemă politică, pe care încearcă, iată, să o rezolve şi copiii emo, nu numai liderii mondiali. Astfel, albumul Soundgarden al trupei ŞUP POP, de exemplu, a cucerit lumea, cu centrul în Seattle. A urmat o altă cucerire stilistică: vocea puternic falsetto a lui Jeremy Egnik, cu vastele sale schimbări dinamice şi versuri de mare calitate poetică, a tipizat sunetul revoluţionar al lui „Sunny Day Real Estate”. Trupe ca „Mineral”, „Texas is the Reason” şi „Christie Front Drive” au consolidat genul emo-core. Să privim, în oglindă, alte mari revoluţii create în trecut de oameni la care tinerii din muzica emo de azi au ucenicit: Peter Hammill sau Fredy Mercury. Ori Elton John şi Sting. Şi să admitem că, de fapt, nimic nu e nou sub soare, iar emo kids s-au născut din părinţi şi din bunici rock-pop-soul-jazz-progressive-punk culture prin care astăzi lumea se mândreşte cu o cultură a protestului şi la a căror moarte se declară dolii naţionale şi mondiale.

Muzica avansează. Muzia de astăzi este instrumentul psihanalitic care pune întrebările fundamentale, esenţiale pentru filosofia tinerilor mileniului al II-lea şi ai mileniului al III-lea. Muzica prezentului induce capacitatea copilului şi adolescentului de a evolua către stadiul de adulţi. Post-modernitatea a găsit în muzică adevăratul liant dintre oamenii separaţi de politic şi din care Dumnezeu a fost alungat. Acest adevăr nu va putea fi distrus de forţele poliţieneşti. Acesta este un parcurs iniţiatic obligatoriu pentru cultura noastră occidentală. Pentru că la noi, astăzi, nimeni nu mai poate evolua înafara acestor mecanisme culturale enzimatice pentru suflet, cum sunt muzica, artele vizuale, media. Emo Culture este de fapt o modă ce corespunde unei taxinomii culturale fireşti, dar care în realitate este o statuetă de nisip ce se modelează în permanenţă în palma artistului care observă fenomenul. Jazzul este, din acest punct de vedere, un emo originar. Străbunic Emo. Arhetipul mintal emo. Precum orice altă formă de cultură care trăieşte din variaţiuni, himere şi ficţiuni. Sunetul emo este sunetul variaţiunii muzicale experimentale inteligente care răspunde mereu la o nouă provocare din partea civilizaţiei consumatoare. Iar civilizaţia consumeristă de astăzi este una robotizată, posedând însă capacităţi irepresibile de explozie, de fisiune şi fuziune, care pot repede trece de la valul marin delicat la tsunami-ul devastator. Însuşi sufletul omenesc a devenit un instrument de implozie-explozie şi canal hipnotic media incontrolabil. Starea de inteligenţă afectivă înalt structurată se poate oricând reduce din nou la primitivismul pulsiunilor distructive.

Sufletul omenesc din era globalizării e o entitate tehno-magică infinită. O bombă afectivă cu amorsare prin deficitul de spiritualitate, construită de politicienii şi strategii militari pentru a manipula oamenii massă. Emo Kids tocmai despre acest lucru vorbesc celor care au urechi să-i audă. În fond, este vorba despre o subcultură care conservă şi resuscitează starea primordială a omului, care a fost depresia. Oamenii emo ne reamintesc faptul că strămoşii noştri nu râdeau niciodată. Doar pândeau, încruntaţi, ocazii favorabile propriei supravieţuiri.

Abia în epoca de faţă, consumeristă, cultul afrodisiac al râsului şi al fericirii este stimulat la maximum de producătorii şi vânzătorii de mărfuri prin tehnicile de subliminalitate publicitară, dar nu din dorinţa de a face oamenii cu adevărat fericiţi, cât bine euforizaţi. De ce? Pentru că oamenii euforici cumpără.

Risipa de copii

— Asupra câtorva strategii ale războiului mediatic.

Războiul civilizaţiilor şi copiii democraţiilor liberale.

Se vorbeşte astăzi, din nou, agresiv, şi cu argumente din ce în ce mai sofisticate, despre războiul civilizaţiilor, prelungindu-se astfel şi în acest deceniu polemica dintre Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Aşadar, democraţiile liberale au probleme, şi încă din cele mai spectaculoase, spun partizanii totalitarismelor de tot felul.

Care este background-ul problemei insolubile? Islamul versus lumea iudeo-creştină, aceasta este ecuaţia conflictului major ce se tot adânceşte, pe diverse canale (politice, media, culturale şi economice) după 11 septembrie 2001. Erodând, prin amplitudine şi acceleraţie, capacitatea de înţelegere a lumii actuale privind propriile „compromisuri sănătoase”, acest conflict între culturi îşi generează exponenţial propriul apogeu. Iar noi ne aflăm, de câţiva ani, în chiar epicentrul lui. Pe acest background, înfruntarea palestiniano-israeliană din Gaza apare, acum, ca fiind o „ocazie”, construită, întreţinută şi gospodărită de fundamentaliştii războiului terorist, iar nu miezul conflictului.

Nu voi insista asupra faptelor, căci datele furnizate de istoricii şi analiştii credibili sunt cunoscute şi sunt bine exploatate public, de ambele părţi. Voi medita, în textul de faţă, asupra delictelor şi slăbiciunilor media, care au devenit, poate că involuntar, arme în acest conflict, şi care, mai mult decât simple arme, sunt, dincolo de anumite limite, veritabile arme de distrugere în masă, atunci când manipulează şi modelează cortexul şi afectele, analizele şi deciziile consumatorilor, accelerând şi precipitând, conform modelului emis de Paul Virilio, întreaga planetă către ideea de catastrofă finală.

Catastrofa finală e nu a regilor ci a tuturor oamenilor.

Aşadar, sunt două linii de forţă pe care le punem în balanţă aici: graţie politicienilor şi ideologilor de logică apocaliptogenă, mai întâi de toate, conflictul de fond ia aparenţa unei pandemii ideologice; iar mai apoi, datorită media, conflictul se manifestă ca o continuă presiune delirantă şi obsesională exercitată asupra publicului. Media devin astfel o interfaţă hipersensibilă între real şi realitate, induc confuzie fanatică şi propagandă, acolo unde ar trebui să joace rolul limită de furnizor de facticitate. Bariera informaţională este deci depăşită prin hiperbolizare, iar din acest exces se trece în domeniul mesajului catastrofist şi inductor de mutaţii la nivelul raţiunii, prin subliminale pulsaţii afective sau decizionale.

Care este scopul acestei presiuni puse pe opinia publică de tandemul politic (religios-politic) + media? Scopul, se vede şi în aceste zile, este dublu: primo, extinderea şi generalizarea percepţiei existenţei unei stări terminatoare de divizare totală şi definitiv ireconciliabilă, ce necesită amorsarea militară imediată şi obligatorie (reiterarea obstinată a mesajelor Iran via Hamas et Co. versus Israel); iar pe de altă parte, media supraevaluată şi hiperfuncţională extinde în mod obsesional curentul de implicare a opiniei publice până în cel mai îndepărtat punct al globului. Dar e o formă de over-reaction periculoasă, o boală autoimună ce ameninţă întreaga civilizaţie occidentală, ce ajunge, astfel, să se identifice cu propriii inamici. Principiul care stă la baza acestei logici este inundarea nivelului activ al conştiinţei şi al subconşientului indivizilor cu urgenţa şi iminenţa stării conflictuale perpetue, conform unui principiu enunţat încă din 1793 de R. R. Palmer: „Războiul regilor s-a terminat. A început războiul oamenilor”. Iar ca un corolar al acestui principiu elementar (de pe urma căruia multe generaţii au trăit liniştite) valabil şi pentru conflictele ce se dezvoltă în mileniul al III-lea, este nevoie de persuasiunea şi hipnoza urgentă a massei, în scopul luării de ostatici mediumizaţi şi de adepţi fanatici, cu minime investiţii şi prin simplă privire a ecranului TV, devenit fetiş, comandant de oşti, căpetenie militară sau voce a deciziei. Este, aici, o formă de teleseducţie strategică foarte catchy, omniprezentă, ce permite manipulatorilor să deseneze pe cortexul informaţional şi emoţional al consumatorilor de media – şi să le rescrie infinitezimal şi cvasi-instantaneu în codul de valori proprii – o hartă mentală politică de repartizare planetară a agregatelor combatante şi/sau aspirante la decizia finală a partajării forţei. Mai precis, individul este tratat la timpul prezent continuu şi anistoric ca parte a unei masse ce nu poate fi decât înrolată, de o parte sau de cealaltă, anihilându-i-se voinţa de a alege non-beligeranţa.

Media, hămesite după rating, şi armele de distrugere în masă.

Dacă şi în aceste zile de ianuarie 2009, media au devenit arme decisive în acest conflict din Gaza, generat mai întâi ideologic şi apoi militar prin strategii extremiste, atunci este important să arătăm şi faptul că aceste arme au fost şi continuă să fie mai bine exploatate de lumea extremistă musulmană (de palestinienii Hamas şi Hezballah, de Al-Qaida, de Iran), decât de Israel sau de Statele Unite. Statisticile (atât sondajele de simpatie ce bombardează canalele televiziunilor, cât şi analizele post-festum) arată, de ani buni încoace, o creştere a simpatiei faţă de „bietele victime”, simultan cu o creştere a antipatiei faţă de „invadator”, când, de fapt, în această punere în scenă, este vorba despre o machiavelică răsturnare a valorilor: adevăratul călău, luptătorul de gherilă hipotalamic-autolitică, se protejează prin exhibarea barbară şi câştigă simpatie prin discriminare pozitivă, iar victimele sale sunt condamnate la oprobriu. Terenul invaziei Hamas prin media a fost pregătit din timp, pe măsură ce arhitecţii acestui tip de luare în posesie prin sugestie negativă la televizor îşi urneau planurile de ofensivă împotriva iudeo-creştinătăţii.