Angela Furtuna

Viaţa intelectuală şi rostul intelighenţiei în relaţiile cu Puterea au preocupat-o constant pe Monica Lovinescu. „A scris pagini de o rară luciditate despre situaţia vieţii intelectuale atât din Vest, cât şi din lumea comunizată. Eroii săi, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljeniţân, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat întru agonică suferinţă, ea care îşi pierduse mama în temniţele comuniste din România, cu Nadejda Mandelstam, al cărei soţ, marele poet Osip Mandelstam, pierise în Gulag. A scris răscolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova şi despre Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor români (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan petrescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana) şi s-a solidarizat cu cei care apărau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu)”, adaugă Vladimir Tismăneanu.

Monica Lovinescu a crezut în misiunea intelectualilor de a deveni factori activi şi de a vorbi despre viitorul ţării. Despre intelectuali şi rolul lor, vorbesc alte articole din carte: „Pădurea de cruci: Ahmatova şi Brodski”, p. 56. „15 ani de la moartea lui Orwell”, p. 45. Marea teroare, de Robert Conquest, p. 113. Interdicţia Revizorului, spectacolul lui Lucian Pintilie, p. 133. Hannah Arendt şi sistemul totalitar, p. 140 (unde Monica Lovinescu atrage atenţia asupra celor două trăsături considerate de Hannah Arendt drept consubstanţiale unui regim totalitar: „uitarea forţată şi crearea unui climat de irealitate. Acestea se regăseau în România dictatorială, unde frica nu mai avea nevoie neapărat de lagăre şi închisori pentru a funcţiona”, scria Monica Lovinescu la 15 martie 1973). Alte articole din acest registru: Memoriile Nadejdei Mandelstam, p. 158. Comitetul Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor, p. 178. Boris Souvarine despre Panait Istrati, p. 211. Impactul lui Soljeniţân la Paris, p. 163. „Taina libertăţii” lui Nicolae Steinhardt, p. 259 („Gustul demnităţii se poate pierde, ca şi acela al libertăţii” „Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber, se impune să nu-ţi fie frică de moarte”, şi alte taine ale unei căi spirituale ce duc la dreapta judecată necesară pentru a alege între conştiinţă şi carieră). Scriitorii şi Canalul, p. 244 (unde autoarea dezvoltă o analiză minuţioasă, mergând pe urmele lucrării Lumea contemporană şi literatura sovietică, în care Michel Heller vedea adevăratul act de naştere al realismului socialist, înainte chiar ca această denumire să existe, în scrierile lui Gorki asupra lagărelor de concentrare sovietice). Sau, de pildă, Silabisirea democraţiei, p.289.

Articolele Monicăi Lovinescu au anunţat timp de decenii intenţia de a pune în evidenţă şi de a umple un regretabil vacuum de poziţii teoretice credibile inspirate de marea tradiţie liberal-conservatoare. Cu mult înainte de apariţii, precum cea mai recentă de la Humanitas, cotată drept o „carte excepţională” de Vladimir Tismăneanu, semnată de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, şi intitulată „Reconstrucţia dreptei”, Monica Lovinescu atrăgea atenţia asupra faptului că în România ne lipsesc cărţile de substanţă necesare culturii politice într-o ţară democratică, ne lipseau până recent până şi cărţile privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotrivă fascismul şi comunismul. Liberalismul autoarei a susţinut îmbrăţişarea principiilor liberalismului clasic şi ale ordinii sociale a capitalismului. Eseuri interesante pe acestă temă: Silabisirea democraţiei, p. 289. Noua dreaptă de la Bucureşti, p.250. „Paradoxul român”, p.313. De vină este „interbelicul”, p. 474.

„Problema Răului s-a aflat în centrul reflecţiei Monicăi Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care gânditoarea americană Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertăţii înseamnă respingerea complezenţei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu există linie despărţitoare între călăi şi victime, între adevăr şi minciună”.

Multe generaţii de tineri care au ascultat Emisiunile Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă între anii 65 – 90 au învăţat lecţia demnităţii, încă în Gulag fiind şi lipsiţi de posibilităţi de exteriorizare a libertăţii. Poate că mare parte din explozia finală a Revoluţiei române (cea sinceră, cea necontaminată de jocurile de culise politice) s-a datorat acelei reprezentări despre Rău şi despre refuzul Răului pe care şi-au construit-o ascultătorii de radio pe unde scurte Europa Liberă şi ai emisiunilor Monicăi Lovinescu.

Articole elocvente: Pentru un muzeu al erei comuniste, p.325. Asimetria indulgenţei, p. 445. Negaţioniştii de stânga, p. 449. Gramofonul ideologic, p. p.466 (despre derivele totalitare la care poate conduce şi aşa-zisa corectitudine politică).

Lectura cărţii Etica neuitării este o aventură captivantă a minţii şi a inteligenţei morale. Este o construcţie interioară a sentimentului de libertate sau, pentru cei ce au fost captivi până acum în ideologii şi lanţuri spirituale, o proiecţie salvatoare de eliberare, fie ea şi în al doisprezecelea ceas.

Mă gândesc, după ce am parcurs această lume a libertăţii interioare, că abia acesta este adevăratul drum către Societatea Deschisă, cel care vine din interior, şi nu dinspre tribune.

Marele câştig ar putea fi acum, pentru mine, cititorul şi cetăţeanul, revizitarea întrebării platoniciene: cine trebuie să conducă? Întrebare foarte importantă în teoria politică, în teoria legitimităţii şi mai ales în teoria democraţiei. Pornind la drum acum înarmată cu toate avertismentele Monicăi Lovinescu, reflectez asupra actualităţii acestor teorii în statul de drept. Cândva, şi Karl Popper afirmase că „un guvern are dreptul să comande atunci când este legitim, adică atunci când a fost ales, conform regulilor constituţiei, de majoritatea populaţiei sau de reprezentanţii acesteia. Dar nu trebuie să uităm că Hitler a ajuns la putere în mod legitim şi că legea referitoare la puterile depline, care l-a propulsat ca dictator, a fost decisă de o majoritate parlamentară. Prin urmare, principiul legitimităţii nu e suficient. El este un răspuns la întrebarea platoniciană: cine trebuie să conducă? Prin urmare întrebarea însăşi trebuie schimbată”.

Aşadar, mai important este să aflăm la timp nu cine trebuie să conducă sau cine nu trebuie, cât cine sunt duşmanii Societăţii Deschise. Şi să nu uităm niciodată că democraţia nu este un Rai, ci este o strategie de combatere a unei dictaturi, a unei tyrannis. Despre natura conflictelor ce definesc lupta dintre moralitatea şi imoralitatea unei democraţii versus imoralitatea abolută a totalitarismului, numai politicienii şi intelectualii pot da seamă. Reţin, la final, ca şi Vladimir Tismăneanu recent într-un excelent articol intitulat Gramatica demnităţii: Pasiunea Monicăi Lovinescu, o amintire personală a reputatului profesor şi discipol al autoarei: el devoalează publicului că Monica Lovinescu l-a sfătuit, odată (iar Vladimir Tismăneanu nu a mai uitat, de atunci): „. Continuă să dai studenţilor dumitale în bibliografia obligatorie, şi nu în ultimul rând, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, şi nu cea de pe urmă, stă sigur acolo”.

Despre ce cheie este vorba?

Evident despre cheia supravieţuirii noastre într-o lume în care încă prea puţini dintre noi îşi însuşesc Etica neuitării.

Mogens Camre, un Hitler nou scoate capul din Nord – Un parlamentar european certat cu legile Europei. Un rasist care reaprinde scânteia discriminărilor.

Parlamentarul danez Mogens Camre a afirmat public că bulgarii şi românii sunt pur şi simplu mai puţin inteligenţi decât nordicii şi că drepturile lor în Parlamentul European ar trebui limitate. Ca şi Hitler sau Stalin, Camre porneşte de la premiza că norocul, diktatul şi capriciul politic pot ţine loc de daturi biologice, mizând tot pe o anatemă globalistă şi de grup. Nonşalanţa cu care individul a propus limitarea drepturilor românilor sau bulgarilor îmi reaminteşte de mai vechea noastră rană: nimeni nu a fost făcut încă vinovat pe plan internaţional pentru tragediile popoarelor estice europene, oferite pe tavă lui Stalin în condiţii umilitoare în 1945 şi la adăpostul unei depline confuzii între antifascism şi comunism de care sovieticii au profitat timp de decenii bune. Bruxelles se face că plouă, curtând mereu Moscova în numele robinetului de gaz şi absolvind-o din nou cu laşitate de orice vinovăţie. Banii Moscovei au fost întotdeauna buni, atunci când au venit către Occident sub formă de fonduri pentru propriile partide comuniste căpuşă. Iar astăzi petrolul rusesc este foarte gustos pentru cetăţenii şi politicienii occidentali care îşi reglează bunăstarea după mărinimia lui Putin, ce foloseşte nestingherit arma energetică în chip de instrument de negociere brutală. Marea Britanie, Germania, chiar şi unele cercuri din America, nemaivorbind de Kremlin, ar avea de ce să roşească. Mai apoi şi Franţa sau aliaţii, între care – aproape mereu la loc de frunte – intelighentsia lor gauchistă, care au asistat cu mâinile încrucişate şi cu o cecitate prelungită la abuzurile ruseşti împotriva României şi a restului ţărilor Estului de către politica bolşevizată iradiată de structurile sovietice între anii 1945 – 1989 şi după…

Bruxelles se codeşte de câţiva ani buni să condamne comunismul şi dictatura Moscovei exercitată timp de cincizeci de ani asupra Estului Europei. Vinovaţii reali, politici şi militari, pentru dezastrul lăsat în urmă de bolşevism în ţări precum România scapă mereu nepedepsiţi, ies mereu în afara istoriei (prin spălarea creierului şi prin manipulări), nu spun măcar un pardon, din complezenţă, pentru că au lăsat în urma lor sute de milioane de victime, un primitivism politic impardonabil şi un stadiu vag funcţional de dezvoltare economică de nivelul secolului al XIX-lea… În timp ce reprezentanţii noilor lor politici urcă tonul şi cresc nivelul de rasism prin aroganţa cu care tratează populaţiile la al căror masacru au asistat până mai ieri cu cinism.

Aceste atitudini, ca cea a lui Mogens Camre, sunt condamnabile, şi în faţa lor este necesară reacţia cea mai fermă: danezii sau alţii nu sunt mai inteligenţi decât esticii, ci doar mai favorizaţi de politicile proprii şi de politicile marilor puteri. Trebuie să li se pună sub nas, însă, adevărata istorie a lumii, la fel cum legea trebuie să împiedice în mod ferm rasismul, negaţionismul Holocaustului şi negaţionismul Gulagului.

Nesimţirea parlamentarilor cu porniri isteric-rasiale ca acest Mogens Camre aduce atingeri democraţiei europene şi dreptului la imagine al ţărilor noastre, ca şi al cetăţenilor noştri, iar prin laxitatea noastră se poate ajunge la noi politici discriminatoare.

În mod direct, i-aş spune acestui domn: nu sunteţi mai inteligent decât nimeni, Mister Camre, şi nici românii nu sunt, toţi, mai puţin inteligenţi decât dv., după criteriile rasiale pe care le folosiţi cu lejeritate condamnabilă, ci dimpotrivă, dv. readuceţi în faţa lumii, pentru o clipă, personajul cel mai dement din punct de vedere politic care a fost Hitler, precum şi discursul european cel mai prost posibil, şi furnizaţi atitudinea care, conform legii, vă exclude dintr-o Europă democrată.

Elegiile pentru V.

Adevăruri istorice care nu pot fi tratate cu armele poesiei. Transplant de retorică. Error system 303 genocid. Cameră de gazare. Cuptor. Cameră de tortură. Cameră de anchetă. Sală de şedinţe de demascare. Deportare. Lagăre de muncă forţată. Domicilii obligatorii. Lagăre ideologice de reeducare. Gulag. Purificare rasială. Purificare etnică. Purificare sexistă. Purificare ideologică. Închisori. Gropi comune. Denunţuri. Dispariţii. Asasinate. Persecuţii. Exterminări. Eugeníe.

Procesul comunismului nu poate începe decât de la manifestarea planetară a interesului politic faţă de acest subiect.

Care pentru mine este unul pur poetic. În faţa căruia eşuez de foarte muţi ani.

Va veni o zi, mult prea îndepărtată, cu mari actori, cu distribuţie multinaţională, când artişti ex-sovietici, englezi, germani, americani, români, italieni, francezi şi de alte naţii se vor învârti în jurul unei idei, înarmaţi cu piruete, poante, genuflexiuni, fandări, reverenţe şi vor repeta rolul schematic despre scuzele ce le datorează artizanii militari şi politici ai războiului rece, popoarelor nefericitului est al europei. Mi s-a povestit că acestea au fost cedate în condiţii ruşinoase şi asasine dictatorului stalin în anul de graţie una mie nouă sute patruzeci şi cinci. Acelaşi lucru este scris în manualele de istorie. Dar caracterul penal internaţional al faptei, ca şi aspectul ei profund imoral, nu sunt reclamate de nimeni. Nu există instanţă mondială actuală preocupată de refacerea conceptului de demnitate a estului prin căinţa şi înţelepciunea celor ce l-au mutilat.

O nouă geografie pâlpâitoare începe să se rescrie, peste un relief psihic din nou pervertit şi manipulat, dar mult îndulcit, în care criminali, mărturii şi victime deopotrivă nu vor mai fi în viaţă, cum nici documentele demne de crezare, aşa încât povestea de adormit copii să poată fi spusă ca o litanie ce mângâie fără să aline.

De ce vomam eu în perioada rece a climei temperatcontinentale? Mă întrebi.

Dar de ce nu mă întrebi de ce libertatea este ataşată numai centrului plăcerii din hipotalamusul omului nou de gulag, ca şi al urmaşului său direct, globalistul multicultural de periferie.

Un transplant de identitae, vă rog, şi un implant de silicon mamar plus fesier şi labial. Plata pe loc.

Identitatea mea culturală este dumnezeul meu.

— Acuzată angela aristeia: cine este dumnezeu?

O inimă epică şi o minte lirică. Apendice intergalactic în amnios de melancolie.

Pe cine poate să aline istoria falsificată?

Avem o românie freatică, o românie de suprafaţă şi o românie de altitudine ce fac parte din europa trainică şi dintr-o lume misterioasă.

Realul pe care îl văd şi îl pipăi nu este realul despre care se face dezavangardă.

Ceea ce se scrie despre accesele de febră ale îngerilor este ca o taină a bisericilor minore. Am o inimă epică şi am o minte lirică.

Nu sunt pacientul potrivit pentru ideologi.

Traumele mele parcurg formele de relief ale descreşterii umanităţii.

Eu nu plâng, aparatul meu de fotografiat digital îmi atârnă de gât sau de pleoape ziua şi noaptea, ca un apendice intergalactic.

Cosmosul este un hiatus din care dumnezeu ţâşneşte irepresibil.

Fie-i ţărâna uşoară mirelui pietrelor, fie-i lacrima amnios de melancolie.

Nu pot muri decât de un număr infinit de ori. Nu sunt pacientul potrivit pentru ideologi

28 iunie 2009

Amintiri despre câteva filiere franceze. Kaddish pentru Beer Sheva la 31 august 2004. Francofonie şi Strada Armenească.

Merită consemnat. Franţa nu e singura ţară care importă corupţie din democraţiile fragile, cum e cea românească. Dar e un importator cu care am avut de a face. Să nu ne facem, aşadar, iluzii că ţările mai vechi în Uniunea Europeană nu sunt vulnerabile faţă de sistemul nostru ticăloşit. Generozitatea cadourilor, a comisioanelor şi a favorurilor prin care Estul şi-a făcut prieteni în Vest, în maniera formal criticată dar de facto universal acceptată, nu l-a lăsat rece pe cel din urmă. Înainte de anii 2000, au existat anii ceauşismului sau cei bolşevici, când Moscova şi Bucureştiul îşi cumpărau simpatia şi tăcerea occidentalilor finanţând generos partidele lor comuniste şi chiar şi pe cele socialiste. Favorurile orientale deschid şi astăzi unele uşi ale instituţiilor occidentale ce mimează onorabilitatea, cât şi calea către burse sau joburi. Un cerc european se închide în manieră balcanică, de ce nu? Culturile fac şi schimburi de valori şi de non-valori. Astfel am „pierdut” şi eu o bursă la Villa Marguerite Yourcenar, unde au fost preferaţi în 2008-2009, şi fără să îndeplinească minima moralia a criteriilor de eligibilitate asumate de regulamentele oficiale, câţiva reprezentanţi cu spate politic din zona de camarilă cultural-politică PNL-PSD aflate la putere în 2007-2008; în schimb dosarul meu, care îndeplinea toate condiţiile cerute de regulamentul oficial de participare, a fost respins, şi încă fără motiv. O cauză suplimentară a respingerii mele este poate şi aceea de sensibilitate culturală şi etnică, având în vedere faptul că unele din piesele dosarului meu erau superbe kaddishuri scrise în română şi în franceză (kaddishuri, adică poeme în cheie iudaică ce reprezintă iniţierea în durere şi rugăciunea morţilor la evrei), în timp ce directorul Villa Marguerite Yourcenar şi membru al comitetului de organizare, Domnul Achmy Halley, musulman, este autorul volumaşului Les Messageres d'Allah.

Un astfel de kaddish (kadiş), şi el piesă din dosarul pentru Villa, izvorâse din îngijorarea pentru soarta victimelor atacului terorist de lângă universitatea din Beer Sheva, de unde o bună prietenă profesoară universitară Sabina Felix mi-a transmis relatarea tragediei. Îl reproduc numai din respect pentru adevăr:

Kaddish pentru Beer Sheva la 31 august 2004 (Beer Sheva, mon amour) nu m-ai ales pe mine nici de data asta, moarte, doar mi-ai sărit în braţe şi m-ai muşcat de obraz.

Ochii tăi sunt două stele stinse prin care mă strigă copiii şi femeile şi bărbaţii captivi în peştera ta de diamant e noapte la Beer Sheva şi străzile oraşului urcă la cer.

Doi îndrăgostiţi se aşează pe trotuarul plin de sânge şi îşi jură dragoste veşnică.

Ei se sărută vorbindu-şi despre moarte.

Alţi doi îndrăgostiţi îşi fac hainele de nuntă din resturi de veşminte găsite pe caldarâm după explozie.

În rochie şi costum alb se vor uni cu pacea.

Iar alţi doi îndrăgostiţi adună fragmentele umane împrăştiate în jurul autobuzului şi le cultivă în gradina cu flori.

Mâine vor răsări din pământ îngeri roşii.

E noaptea morţii la Beer Sheva şi îndrăgostiţii se pregătesc de viaţă nu m-ai ales pe mine nici de data asta, moarte, doar m-ai strâns în braţe şi m-ai sărutat pe obraz.

Gura ta nesătulă a mai înghiţit şaisprezece inimi nevinovate.

Erau şaisprezece fraţi ce mergeau să culeagă fructe din pomul vieţii. Erau fraţii mei.

E noapte la Beer Sheva şi cineva aruncă năvodul peste casele îngropate în deşert.

Sub pietre de foc se cuibăreşte frica iar din teamă se nasc bărbaţi şi femei liberi.

Îndrăgostiţii se plimbă nepăsători pe acoperişuri. Ei se ţin de mână şi duc mai departe o flacără.

Ziua se prefigurează ca un peşte mare din care toţi se vor înfrupta ca dintr-un trup al morţii care hrăneşte nu m-ai ales pe mine nici de data asta, moarte.

Mi te-ai încolăcit în jurul gâtului ca un steag al ţării fără odihnă. Mi-ai adus un grăunte de verset şi ai adormit la sânul meu.

Eşti doar un prunc ce nu se mai satură ascultă cum răsună acest kaddish şi dormi, frumoaso, dormi.

Dormi şi nu te mai trezi.

Lasă-mi copiii în pace să înveţe mai întâi iubirea de litere.

Lasă-mi copiii în pace să înoate în cer.

Lasă-mi copiii în pace să cultive copaci în deşert.

Lasă-mi copiii în pace să ridice castele.

Lasă-mi copiii în pace să devină prinţi.

Lasă-mi copiii în pace să zboare peste ocean.

Lasă-mi copiii în pace să se caţere pe stânci.

Lasă-mi copiii în pace să bea ambrozie.

Lasă-mi copiii în pace să umple casa cu alţi copii.

Lasă-mi copiii în pace să facă legi.

Lasă-mi copiii în pace să cânte neshama.

Lasă-mi copiii în pace să tragă cu arcul.

Lasă-mi copiii în pace să se roage.

Lasă-mi copiii în pace să păşească peste prag.

Lasă-mi copiii în pace să-l descopere pe.

Dumnezeu în miezul de nucă e noapte la Beer Sheva.

E noaptea când îndrăgostiţii se plimbă fără odihnă pe străzile ce urcă la cer, ţinând în fiecare mână câte o inimă din care ţâşneşte lumina ca o ploaie roşie matinală.

Aşadar, nu puteam întruni conjuncturi mai nefericite decât aceea de a fi fost sabotată în obţinerea bursei franceze de compatrioţi cu relaţii şi cu lipsă de scrupule, chiar dacă nici măcar nu aveau merite cunoscute în domeniul francofoniei, la care se adaugă obişnuita stare emetică pe care lectura kaddishurilor mele o poate trezi unor specialişti din Franţa musulmană.

Am consemnat acest fapt pentru memoria culturală şi tâlcul său. Inclusiv pentru memoria mea, pentru că deja am început să nu mai ţin socoteala abuzurilor şi atacurilor înregistrate în lumea noastră românească, unde nu sunt respectate valoarea şi etica. Reacţia mea de protest a fost aceea de a trimite o Scrisoare deschisă nu numai unui director francez care nici măcar nu s-a străduit să mimeze manierele franceze ale politeţii din mediile autentic universitare şi culturale, ci şi presei, administraţiei şi opiniei publice franceze şi autohtone. Dintotdeauna, decenţa şi rectitudinea, onoarea şi spiritul meritocrat mă însoţesc peste tot, inclusiv la marile curţi europene. Educaţia şi respectul pentru lege şi valoarea autentică mă împiedică să îngenunchez în faţa abuzurilor şi a corupţiei.

Iată, în cele ce urmează, textul remis redacţiilor şi editurilor:

Filiera culturală franceză.

Scrisoare deschisă către domnul Achmy Halley, directorul Villa Marguerite Yourcenar.

Stimate Domnule Achmy Halley, Vă asigur de cele mai sincere gânduri.

La începutul anului în curs, mi-am depus candidatura pentru o rezidenţă literară în anul 2010 la Villa départamentale Marguerite Yourcenar, atrasă fiind de declaraţiile de bună practică profesională şi morală pe care aceasta le promite, cu titlu pur teoretic, pe site-ul său oficial (http:/www.cg59.fr/FrontOffice/UserFiles/File/Villa_Yourcenar/index.html), din care spicuiesc menţiunea: La Villa Marguerite Yourcenar s'engage a soumettre les candidatures présentées dans les délais a l'appréciation d'un jury d'experts européens issu du monde des lettres. Am înţeles ulterior, totuşi, că aceasta este o simplă aserţiune care dă bine, promiţând democraţie şi meritocraţie până şi acolo unde aceste principii nu există. Studiind, mai departe şi mai bine, schema de prezentare a Conseil Général – Département du Nord, coroborat cu datele reale şi de modus operandi, am înţeles, că, de fapt, soluţiile şi selecţiile de candidaţi pentru rezidenţele literare la Villa Yourcenar, le fac cu prioritate oamenii de legătură din Consiliul Judeţean Suceava şi Departamentul de Nord, iară nu juriile promise de experţi europeni din lumea literară bună. Dosarele pretinse de regulamentul oficial sunt astfel lovite de nulitate. Jocurile le fac relaţiile şi interesele. Funcţionarii de legătură dintre consiliile departamentale nu reprezintă, după câte ştim, decât pioni din politică şi din administraţia publică, nicidecum elite literare şi nici repere culturale. În această situaţie, am putut înţelege şi de ce domnia voastră aţi putut prefera paradoxul următor: aţi admis anul trecut (ce juriu a decis, şi în acest caz? Căci nu a existat un comunicat public) candidatura pe 2009 a unei persoane din Suceava care aparţinea, la vremea aceea, sferei de influenţă agresivă legată de fief-ul interdepartamental româno-francez puternic politizat PSD+PNL şi practicând un exerciţiu de politizare prin asalt a culturii, de partea română (prin similitudine, evident, orice altă coloratură politică de imixtiune exercitată în detrimentul valorii reale şi al competitivităţii ar fi fost odioasă). Invitaţia pentru 2009 a fost, astfel, nu produsul selecţiei operate după criterii valorice literare şi intelectuale, ci după influenţe predominant politice. În tot acest timp, dosarul meu literar – care este nu numai al unui scriitor şi intelectual european, ci şi al unei personalităţi francofone europene cunoscute – a fost, recent, respins. Ca background, activitatea mea profesională, desfăşurată pe durată de ani de zile, radiind şi în cadrul unor programe europene din domeniul francofoniei (între care coordonarea unor ediţii naţionale şi din Bucovina, 2007, 2009, ale festivalului Le Printemps des Poetes) nu a contat pentru juriul (?) dvs., în timp ce aţi putut prefera pentru anul 2009 persoane care nu au avut niciodată tangenţe cu francofonia, dar au membrii de familie (rude, adică, din cele ce nu se jenează să se implice în situaţii de nepotism şi trafic de influenţă) incluşi în francofonie şi în sistemele de relaţii politice pesedisto-liberale ce monopolizează de multă vreme, agresiv şi discriminator, în mod pseudo-legitim, lipsit de loialitate concurenţială, lipsit de fair play profesional şi moral, câmpul de parteneriate dintre Consiliul Judeţean Suceava şi Departamentul de Nord.

La o simplă căutare pe internet, sau în atâtea volume şi periodice, există numeroase expresii culturale, literare, jurnalistice, media şi intermedia ale activităţii mele desfăşurate în domeniul francofoniei, al scrisului şi al promovării literaturii de expresie franceză.