Angela Furtuna

În România, unde Huliganul revine cu cele mai înalte distinc? Ii culturale mondiale, absurdul stalinismului nu a dispărut. De aceea, în România încă este posibil ca nişte Cavaleri tor? Ionari ai scriitorilor români – recompensa? I pentru fanatism doctrinar cu Meritul Cultural sau cu Steaua României de către un preşedinte ubuesc, ca Ion Iliescu (l-am văzut, recent, pe unul din delatorii lui Norman Manea, traversând lini? Tit pe versan? Ii aluneco? I ai literaturii române, aplaudat de nelipsiţii tovarăşi de plan cincinal) – să aibă acces la onoruri şi să poată urca pe acela? I podium alături de un autentic Cavaler al Meritului Cultural, ce poartă cu eleganţă ve? Mintele liberalismului cultural şi al asumării unei valori autentice.

În Occident, unde spiritul meritocrat nu este afectat de clientelismul de tip oriental, balcanic? I românesc, înaltele distinc? Ii vorbesc atât despre valoarea literară, dar? I despre o con? Tiin? Ă estetică? I una morală, ce au loc simultan şi care nu se exclud, şi fără de care un scriitor nu este niciodată pus în lumină într-o manieră complexă. Valorile europene? I americane pretind creatorului un background de luciditate? I de responabilitate fa? Ă de lumea în care trăim. Acest ax etic revelat al lumii confin? E? Te demnitatea? I respectul fa? Ă de fiin? A umană, fa? Ă de libertatea umană, fa? Ă de drepturile omului? I ale cetă? Eanului. Or, arta şi literatura sunt formele supreme de libertate pe care le recunoaşte societatea central europeană şi occidentală sau nordatlantică…

Norman Manea s-a născut în Suceava, în cartierul Burdujeni, la 19 iulie 1936. În timpul războiului, copilul a trecut încă de la patru cinci ani prin experienţa lagărelor de concentrare din Transnistria, de unde a revenit, zdruncinat suflete? Te, în 1945. A lucrat ca inginer, dedicându-se în întregime scrisului în 1974. Până la plecarea sa din ţară, a publicat în România zece volume (cinci romane, trei volume de proză scurtă, două cărţi de eseuri). Dacă în cariera românească l-au urmărit persecu? Iile rasiale? I oscila? Iile antisemitismului românesc, în Occident (doi ani de Germania, urma? I de stabilirea, cu familia, la New York), talentul? I valoarea sa au primit o recunoa? Tere universală. Norman Manea a scris despre Holocaust? I Gulag, despre fiin? A umană strivită de aceste maladii politice soldate cu genociduri. A scris despre cele două chipuri ale mor? Ii, pe care le-a privit cu ochii săi,? I a scris despre ele cu egală revoltă – orientată împotriva spiritului totalitar care a distrus Europa secolului trecut, după ce a transformat-o într-un laborator al ingineriilor sociale? I politice, într-un abator ideologic? I într-un bestiariu de oameni noi, dezumaniza? I. Experien? A literară a lui Kafka, Musil sau Levi este dusă de Manea? I mai departe, în medita? Ia supravie? Uitorului asupra condi? Iei de învingător paradoxal, prin însu? I statutul său de învins. Victoria este una morală, un triumf al Binelui? I al Adevărului asupra tuturor la? Ită? Ilor? I demisiilor. Greutatea acestui simbol cre? Te atunci când în joc sunt emblema intelectualului? I miza supremă a intelectualului autentic de a rezista în fa? A tentaţiei colaboraţionismului. Autorul pledează pentru repudierea duplicităţii, pentru perpetua revoltă în faţa despoţilor (deşi e o „revoltă blajină” ce mizează pe conservarea blândeţii genuine a fiinţei), cultivând refuzul de a trăi prin disocierea conjuncturală între onestitate şi minciună. Acest mesaj difuzează ferm şi constant în opera lui Norman Manea? I este armonios integrat în paginile sale antologice, de proză sau de eseu, care au atras aten? Ia criticii literare interna? Ionale de la cel mai înalt nivel academic.

Deşi stabilit peste ocean, Norman Manea locuie? Te, modest? I afectuos, în? Ara sa, limba română. Singur declară că, de? I este cetă? Ean al lumii (pentru că evreu), cetă? Ean american (pentru că s-a stabilit în Statele Unite), cetă? Ean român (pentru că s-a născut în România, iar acolo, în frumosul cimitir evreiesc din Suceava, îi este înmormântată mama? I tinere? Ea), patria sa este limba română, căci autorul continuă să scrie? I să simtă române? Te. Acestei patrii lingvistice? I spirituale inubliabile, Norman Manea i-a dedicat, prin talentul? I for? A sa morală, un monument care va rămâne etern. Opera sa va fi mereu o pagină din capodopera universală fără sfârşit a umanităţii, dar şi o ipotetică linie de sutură dintre marginile dureroase ale unor răni umane teribile lăsate în urmă de Holocaust? I de Gulag. Candidatura lui Norman Manea pentru Premiul Nobel pentru Literatură este, tocmai de aceea, cel mai firesc pas care urmează.

Cultura dialogului şi mintea cea de pe urmă.

În România, încă nu s-a dezvoltat o cultură a dialogului. Care presupune politeţe, respect faţă de interlocutor şi faţă de cuvânt, interes şi deschidere pentru lumea partenerului, curiozitate faţă de alteritate şi diversitate. De parcă ar fi produsul unei civilizaţii sălbatice, oamenii nu ştiu să citească, oglindind, prin dialog, şi nici să vorbească paşnic unul cu celălalt, decât dacă sunt lăsaţi în pace, singuri, fiecare strigând în nacela lui cât de neînţeles este, dar rămânând neauzit.

Atunci când se intersectează pe lama unei idei, oamenii nu se ascultă unul pe celălalt, ci dezvoltă pusee de monolog integrist, urmate de execuţia sumară a „adversarului”, prin tonalităţi înalte, blocaje şi evoluţii de rang onomatopeic.

Reflexele totalitare operează nestingherit, la douăzeci de ani de la teoretica ieşire din dictatură. Comunicarea interumană rămâne blocată, ca urmare a unui alt blocaj, care nici el nu a fost, încă, dezamorsat: blocajul mintal în paradigmele segregaţioniste ale excluziunilor. Lumea aceea de surzi şi de orbi nu a apus. Într-o cultură a excluşilor, oamenii se privesc unii pe alţii ca pe duşmani şi nu ca nişte coechipieri. Blocajul mintal îi transformă în inamici declaraţi şi pe viaţă. Cultul subversivităţii, tocmai de aceea, îi împiedică să ajungă unii la ceilalţi prin intermediul cuvântului, al argumentelor, al dialogului. E un război al fiecăruia împotriva fiecăruia şi a tuturor; e o dispută care a condus la fratricidul public actual.

Politicienii şi media nu sunt străini de această prelungire a minţii de tip fundamentalist la un popor care chiar nu mai avea nimic de pierdut decât mintea cea de pe urmă.

Despre Saul Steinberg – (1914-1999) – un celebru grafician new-yorkez de origine română.

La 15 iunie s-au împlinit 95 de ani de la naşterea sa – iar la 12 mai s-au împlinit 10 ani de când ne-a părăsit Saul Steinberg, cunoscut desenator şi grafician român stabilit la New York, unde a colaborat cu celebra revistă The New Yorker.

Redactorii de la această revistă nu au avut niciodată odihnă, fiind nevoiţi să trieze zece din cele aproape zece mii de poeme expediate lunar de poeţii marelui oraş al Libertăţii.

Saul Steinberg s-a născut în România. Steinberg a văzut lumina zilei la Râmnicu Sărat, dar a crescut în Bucureşti. Bunicul său fusese croitor pentru armata română la Buzău iar tatăl sau deţinea o fabrică de cartonaj. A studiat filosofia la Universitatea Bucureşti, după care s-a înscris la Politehnica din Milano, unde a studiat arhitectura, absolvind în 1940. În timpul şederii la Milano a contribuit în mod activ în cadrul publicaţiei satirice Bertoldo.

Odată cu introducerea legilor anti-semite din Italia de către guvernul fascist, Steinberg a părăsit ţara, stabilindu-se în Republica Dominicană.

În 1942, revista The New Yorker i-a sponsorizat intrarea în Statele Unite, astfel începând o legătură fructuoasă dintre Steinberg şi publicaţie. Pentru restul vieţii sale, Steinberg va contribui cu aproape 90 desene de copertă şi peste 1200 de alte desene pentru această publicaţie. El îşi numea desenele şi ilustraţiile „masqueraded as cartoons”.

Esenţa artei sale este surprinsă laudativ de critica de specialitate americană, astfel:

Saul Steinberg's body of work is a thrilling argument for the utility and effectiveness of cartoon art. His work is a skillful, encyclopedic barrage of technique: deft simplification of line, making thematic points by wording with several perspectives within one drawing, even using progressive imagery to fashion narratives from a single picture, as în his geographical cartoons. On top of his mastery of comics' formal properties, a lot of Steinberg's work is terribly funny, and he exhibited a playfulness best seen în his utilization of methods more commonly found în other arts: automatic writing, paste-ups, and the appropriation of other artists' imagery. (http:/www.upenn.edu/ARG/archive/steinberg/steinberg.html)

Stilul său, combinând cubismul şi pointillismul, îmbină şi o cunoaştere enciclopedică a artei europene cu stilul american popular de ilustraţii, formând astfel un nou stil ilustrativ urban.

Americanii îi recunosc românului Steinberg charisma dominatoare din secolul al XX-lea al artei americane a ilustraţiei.

Spaightwood Galleries, Inc. (http:/www.spaightwoodgalleries.com/Pages/Steinberg.html) îl elogiază pe artist ca pe unul dintre cei mai importanţi graficieni care s-au preocupat de studierea artei comunicării.

Cea mai cunoscută şi celebră operă a lui Steinberg a fost coperta ediţiei din 29 martie 1976 a revistei The New Yorker, Lumea Văzută de pe 9'th Avenue (în engleză, View of the World from 9th Avenue), o schiţă a lumii ce face referinţă la geografia mentală a lumii văzută de locuitorii din Manhattan.

Cunoscut mai ales datorită operelor sale cu caracter comercial, Steinberg şi-a expus opera în numeroase muzee şi galerii de artă. În 1946, împreună cu artişti ca Arshile Gorky, Isamu Noguchi şi Robert Motherwell, a participat la expoziţia „Fourteen Americans” (în engleză, Paisprezece americani) de la Museum of Modern Art din New York. O retrospectivă a operei sale a fost expusă la muzeul Whitney Museum of American Art din New York în 1978 şi o altă retrospectivă, de această dată postumă, a fost expusă la Institutul de artă modernă din Valencia, în 2002.

La moartea sa în 1999, în conformitate cu testamentul său, a fost înfiinţată Fundaţia Saul Steinberg. Aceasta, pe lângă rolul de păstrare a operei artistului, este o organizaţie non-profit cu scopul de „a facilita studiul şi apercierea contribuţiei lui Saul Steinberg la arta secolului XX” şi de „a servi ca resursă pentru comunitatea curatorială şi educativă internaţională precum şi pentru marele public”.

Într-un interviu publicat în 2005 de Revista 22, Norman Manea îl evocă pe Saul Steinberg, decodificând pentru publicul larg semnificaţia celebrei coperte a revistei The New Yorker din 29 martie 1976 care a fost ilustrată de Steinberg cu un desen rămas celebru pentru tulburătorul mesaj, deopotrivă estetic şi politic:

Faimoasa hartă a lumii desenată de compatriotul şi prietenul meu Saul Steinberg şi apărută ca un fel de Mona Lisa contemporană pe coperta faimoasei reviste The New Yorker imagina „satul global” văzut din Manhattan: distanţa dintre fluviul Hudson până la Pacific devine aceeaşi ca între Avenue 9 şi 10, pe Upper West Side, America se prezintă prin câteva nume, ca nişte reziduale reclame, Washington DC, Texas, Los Angeles, Utah, Las Vegas, Kansas, Nebraska, Chigago şi, undeva, în spatele Pacificului, China, Rusia, Japonia se pierd în periferia prezentului. Alte hărţi ale lui Saul adaugă amănunte biografice pregnante: East Hampton, unde avea o casă de vacanţă, Milano, oraşul tinereţii, Zurich, locul exploziei Dada, Buzăul românesc, oraşul său natal.

Cartografierea destinului meu ar include, probabil, Bucovina naşterii, lagărele copilăriei de peste Nistru, lagărul comunist Periprava, care schimbase identitatea tatălui meu, Bucureştiul studenţiei şi vieţii mele adulte, Berlinul, start al exilului şi, până la urmă, New Yorkul, unde exilul şi-a găsit încetăţenirea. Un „Babel”, am putea spune, în sensul în care dicţionarul limbii engleze defineşte acest mixaj confuz de amintiri şi locuri cu vocile şi vârstele lor.

Evocarea lui Saul Steinberg este o cale pentru ca amintirea celebrului artist să revină acasă, în ţara natală, România, pe care a fost obligat să o părăsească în vremuri neprietenoase, dar în care este astăzi admirat de oamenii altor timpuri, pline de speranţă.

La Cluj, ne semnalează într-o corespondenţă domnul Norman Manea, „sub direcţia distinsei scriitoare Marta Petreu, a apărut un număr întreg al revistei Apostrof dedicat lui Saul Steinberg, care conţine reproducerea integrală a textului „Made în Romania„ apărut în The New York Review of Books sub semnătura lui Norman Manea, precum şi alte documente extrem de interesante, printre care fragmente din Jurnalul sorei sale, Lică, scrisori către Eugen Ionesco etc”.

Omul peşterii nu cunoştea starea de fericire. Şamanism politic actual şi durerea de a fi om.

Suntem abia la început. Mereu suntem la început.

Trebuie să inventăm stiluri noi pentru a fi oameni dar şi pentru a purta dialogul politic ca pe o formă de negociere, şi nu ca pe o povară a ireconcilierii.

Iar povestea aceasta nu va fi niciodată prea grea, deşi mulţi sunt convinşi de contrariu.

În fond, să ne amintim de un anumit aspect din evoluţia omului: comunicarea dintre indivizi şi meandrele acesteia au cunoscut mutaţii, evoluând de la forme energofage către stiluri cu consum de energie redus.

La început, omul era definit de animalitatea sa; la început, au fost. Tristeţea, panica, instinctul de fugă. Starea de bază a omului primitiv a fost tristeţea, îngrijorarea. Omul peşterii nu cunoştea starea de fericire, sau măcar de zâmbet contemplativ, fiind familiarizat numai cu îngrijorarea supravieţuirii, şi doar arareori cu starea de uşurare legată de satisfacerea instinctelor (alimentar, sexual, de defecaţie, urinar). Rhinencefalul, un segment al creierului uman devenit astăzi rudimentar, era foarte dezvoltat la oamenii primitivi, care comunicau astfel între ei printr-un consum de energie foarte mare, şi numai prin tehnici pe care astăzi le numim telepatie, telekinezie, diverse grade de hipnoză etc. Odată cu apariţia limbajului articulat, comunicarea interumană intraspecifică a început să se facă mai uşor, contribuind la dezvoltarea ariilor corticale frontale responsabile de funcţii cognitive şi lingvistice, impunându-se în dauna mai vechiului rhinencefal, devenit astăzi doar un apendice. La unii oameni actuali, în mod excepţional, acest apendice este mai dezvoltat şi activ, şi aşa se face că mai auzim astăzi de „specialişti” în telepatie sau fenomene paranormale. Ceea ce fusese normalitate în relaţiile de comunicare dintre oamenii primitivi este astăzi doar prilej de uluire.„Starea de fericire” a omului contemporan este efectul stimulării ariilor sale corticale prin mecanismele subliminale ale generatorilor de mecansime de piaţă, de advertising şi PR, marketing şi media-advertising: „omul fericit” în sensul de euforic (cel cu pragul de sensibilitate extrem de scăzut, deci vulnerabil la acţiunile de corupţie catchy) este omul dorit de producători şi de vânzători, pentru că este omul care cumpără: fericirea contemporană este o stare preponderent indusă intraspecific de şamanii care gestionează piaţa consumului. La baza acestui proces stă un concept pervers de comunicare a dezacordului dintre dezirabil şi posibil, care îl setează pe omul de rând ca actor principal al ispitei permanente de a armoniza două stări contrare.

Am ales acest episod din evoluţia omului, mergând de la faza de exponent al civilizaţiei pre-logoocentrice, la actor hipermetrop al civilizaţiei post-logocentrice (trecând prin etapa umană de verbigerare asiduă, asupra căreia nu voi mai insista), pentru a demonstra că niciodată comunicarea interumană nu va fi ataşată unor paradigme ultime, iar blocajul, atunci când apare, e numai o anomalie trecătoare.

Privind în jur, la lipsa de dialog real dintre partidele politice de pe scena românească a prezentului, blocajul pare definitv. Dar ce eroare ar fi să gândim aşa! Urmând raţionamentul de mai sus şi extrapolând, nici etapa actuală, cum nici secvenţa aleasă de noi aici, a comunicării politice, nu este total blocată.

Ceea ce survine în mod benefic în stările de criză acută a comunicării ţine de nevoia societăţii de a evita războiul. De a rupe tăcerea. De a sparge timpanele celor ce nu mai vor să audă. Intervine un mecanism de autoreglare internă, ce generează un alt psihism, de tip şamanic.

Vă amintiţi de şamanismul socratic (pentru a prelua termenul din Antropologia structurală a lui C. Levi-Strauss)? Şamanii erau cei ce ajutau femeile care se aflau în chinurile facerii să nască mai uşor, prin stări de fascinaţie pentru mângâierea cuvintelor, prin acte de vrăjire logocentrică, prin simpla magie a cuvântului. Şamanii generau un discurs care inducea demodulări corticale, iar femeile erau astfel sedate, izbăvite de anxietăţi maxime şi scutite de chinuri, uşurându-li-se travaliul.

Ei bine, naşterea de copii, care este experienţa cea mai dureroasă din viaţa unei femei, poate fi asemuită naşterii dialogului adevărat dintre oameni, producerii de sensuri şi de adevăruri într-o lume proiectată filosofic spre a fi o maieutică, dar şi o terapeutică.

Şamanismul care face posibilă naşterea fără dureri aparente a unei vieţi noi nu este o experienţă diferită de şamanismul care face posibil dialogul şi înţelegerea dintre oameni politic diferiţi. Or, omul politic „prelucrat” prin tehnici şamanice de comunicare este un produs uman capabil să genereze mecanisme de acceptare a adevărului adversarului său ca pe nişte dureri suportabile, cu care se poate obişnui şi la care se poate adapta.

De aceste procedee şamanice ducem lipsă în epoca actuală, iar acesta este un mare paradox. De ce? Pentru că epoca actuală, deşi este una a comunicării şi a exploziei tehnicilor comunicaţionale, nu a făcut decât să amplifice pe de o parte solitudinea şi alienarea omului între semenii săi, iar pe de altă parte singurătatea omului politic într-o maree de concepte de fond şi de doctrine foarte vagi.

Lumea românească de azi ar putea fi diferită, dacă dialogul politic ar contribui la atenuarea durerii de a fi om, dar şi la reducerea pretenţiilor unora sau a altora dintre adversarii politici de a deţine un monopol asupra adevărului. E nevoie de specialişti în şamanism politic. Iar această nevoie pare destul de urgentă.

Un adversar al libertăţii, greu de învins: inocenţa. Starea de înveşmântare în blocajele comunicării şi efectele ei.

Vorbim mult despre adversarii libertăţii, în acest secol. E o temă la modă.

Adversarul libertăţii umane nu este, însă, unul militar sau economic ori politic: adversarul libertăţii umane este un concept transdisciplinar, ce pare improbabil (pentru că subtil), imposibil (căci persuasiv, deşi nealocat de gândirea figurativă), irepresibil (căci atrăgător). Toate acestea îl fac să fie greu de depistat şi de anihilat. Cu atât mai mult de către români, care cultivă cochetăria cu ignoranţa ca pe un sport naţional. Adversarul necunoscut, veşnic neliniştit, căci ludic, are şi un modus operandi: el se poziţionează în liniile de forţă ale ideilor care distorsionează sau blochează percepţia libertăţii. Pe cei pe care îi contaminează (şi nu sunt puţini) nu îi ucide, însă îi privează de dorinţa de a fi liberi şi de a mai şi lupta pentru libertatea lor ca singura proprietate autentică. Ce să facem, însă, cu aceşti oameni inocenţi care cred că libertatea – pe care ei şi-o imaginează pueril, idilic, contemplativ, ca pe un nor – le va fi oferită în dar de diverşi tătuci şi magnaţi? Ce ne facem cu aceşti visători care cred că pentru libertate nu trebuie să lupţi, şi nici să sacrifici nimic?

Aşadar, am identificat un adversar necunoscut. Problema poate descumpăni. Oamenii nu sunt obişnuiţi să lupte cu invizibilul. Totuşi, cu acest adversar (se) luptă românii în această perioadă. Luptă şi dăi, Luptă şi dăi, dar nu ca la patruz'sopt. Războaiele de azi se duc pe tranşee subliminale, iar victoriile asupra minţii umane se obţin în câteva secunde. Fără escadrile, fără praf de puşcă şi fără aruncătoare de flăcări. Prizonieratul este, astăzi, nu o pereche de cătuşe de fier, ci o stare de captivitate în minciuni şi manipulări; prizonierii sunt nişte cumpărători de deşeuri istorice; exilul este o plajă de valori ce neagă adevărul cel mai indezirabil, însuşi adevărul fiind parte a unei recuzite negociate între regizori camuflaţi.

Adversarul nevăzut pare o construcţie diabolică. Dar. Departe de mine mania scenariilor.

Cine este, totuşi, acest adversar? Unde se află? Cum arată? Ce vrea de la noi?

Deocamdată, acest necunoscut – invizibil pentru majoritatea românilor – a reuşit să le învingă acestora dorinţa de libertate, deturnându-i din nou înspre fascinaţiile totalitare. Aceasta e singura problemă care mă îngrijorează, atunci când văd feţe de lideri, schimonosite de ură, oglindindu-se de la tribunele publice reale, virtuale sau media, în ochii limpezi ai consumatorilor inocenţi de isterie cu efect retard.

Mai degrabă decât a-i face portretul robot acestui misterios adversar necunoscut la care mă refer aici, e preferabil să-l fac să precipite în mintea cititorului precum o revelaţie ce convinge mai mult prin negarea sa: căci, trebuie spus, în fine, cel mai mare duşman al românilor în acest moment este comunicarea defectuoasă ce înveşmântează chiar inocenţa lor. Nu „haosul”, nu „clasa politică” (ea nu e un fenomen al naturii, ci e un produs al actelor voliţionale umane şi cetăţeneşti), nu „moştenirea de la foştii” (moştenirea materială, instituţională şi de idei nu înseamnă nimic, în fond, atunci când mecanismele mentale nu o autentifică şi nu o legitimează), nu aceste şabloane adesea invocate sunt duşmanii românilor. Nu.

Doar inocenţa, înveşmântată în blocajele comunicării.

Inocenţa, care ia chip când de candidă ignoranţă sau de înapoiere, când de prostie, când de naivitate, rămâne nada în care cad victime românii. Din această cauză, ei nu ştiu să lupte cu clişeele. Devenind, astfel, carnea de tun a strategilor de imagine. Nu ştiu să preia un mesaj public şi să extragă miezul. Nu ştiu să ţină oglinda sub unghiul corect aşa încât reflectarea adevărului să nu creeze iluzii, false teme sau inutile anxietăţi şi fobii. Nu ştiu să folosească energic telecomanda ca pe mijloc de autoapărare, cartea ca pe un mentor, educaţia ca pe un colac de salvare; nu ştiu să privească la micul ecran cu suspiciune, dar în ochii semenilor cu francheţe.

Românii au mulţi duşmani mărunţi, dar au totuşi şi un singur mare duşman: inocenţa ca negativitate înveşmântată într-o comunicare defectuoasă cu ei înşişi şi cu lumea.

În general, se ştie, studiul comunicării impune trei abordări esenţiale:

1. Problemele tehnice: simbolurile comunicării sunt transmise cu acurateţe sau nu?

2. Problemele semantice: simbolurile, cele care semnifică sensurile dorite, sunt descrise cu acurateţe sau nu?

3. Problemele eficacităţii: înţelesul transmis afectează comportamentul dorit, da sau nu?

La toate aceste capitole de comunicare, românii reacţionează prost, diletant, în dauna intereselor proprii. De aceea şi sunt o masă vulnerabilă faţă de strategiile politicului celui mai lipsit de scrupule.

Continuu să cred că mulţimile inocente sunt populaţii aproape impersonale. Însăşi energia aceea necesară pentru a agrega un popor plecând de la populaţii alcătuite din inocenţi este anulată de lipsa markerului conştienţei şi al conştiinţei. Aceste mulţimi sunt expuse, vulnerabile. Vulnerabile, pentru că nu-şi înţeleg la timp menirea şi interesul, nu-şi coagulează energiile în timp util şi în mod sinergic, nu se raportează la un sistem de referinţă corect, nu-şi acordă dreptul de a culege cu înţelepciune roadele istoriei, din care se vor hrăni măcar câteva generaţii de succesori. Vulnerabile, pentru că inocenţa le afectează în mod letal viziunea. Vulnerabile, pentru că nu construiesc nimic, mai întâi mental, apoi atitudinal, şi mai apoi modificând realitatea.

Românii nu au găsit nici până la ora actuală soluţia de a-şi scădea toleranţa la inocenţă. De aceea sunt mereu condamnaţi la pasivitate şi ratare.

Ambasadorul Rusiei la Chişinău se plânge că istoria românilor conţine rusofobie şi clişee antiruseşti. Adevăr istoric, deromânizare, limbă moldovenească şi moldavian rock-and-roll.