să vină la orice oră... că, desigur, n-o să se supere şi de
aceea trebuia sculat numaidecit.
Feciorul se invoi, se duse sus şi—1 pofti pe Levin in sala
de aşteptare.
Konstantin Dmitrici il auzi prin uşă pe medic tuşind,
umblind şi spunind ceva. Trecură vreo trei minute. Lui
Levin i se păru că trecuse peste un ceas. Nu mai putea
aştepta.
—Piotr Dmitrici, Piotr Dmitrici ! strigă Levin cu glas
rugător prin uşa intredeschisă. Pentru numele lui
Dumne
zeu, vă rog să mă iertaţi. Primiţi-mă aşa cum sinteţi.
Au
trecut peste două ore...
—indată, indată ! răspunse glasul, şi Levin ghici cu
uimire că medicul zimbea.
—Numai o clipă...
—Vin imediat.
Trecură incă două minute, in care timp doctorul işi
puse ghetele şi haina şi se pieptănă.
—Piotr Dmitrici ! rosti el din nou cu glas jalnic. Toc
mai atunci ieşi doctorul, imbrăcat şi pieptănat.
≪Oamenii
aştia n-au pic de inimă, gindea Levin. Să se pieptene
in
timp ce eu mor de grijă !≫
—Bună dimineaţa ! ii spuse medicul, dindu-i mina şi
vrind parcă să-1 intărite prin calmul său. Nu vă
grăbiţi
aşa. Ce s-a intimplat ?
Căutind să fie cit mai exact, Levin incepu să-i povestească
toate amănuntele inutile in legătură cu starea soţiei
sale, intrerupindu-şi mereu povestirea prin rugăminţi ca
doctorul să meargă numaidecit cu el.
— Nu vă grăbiţi atit ! Nu ştiţi cum stau lucrurile. De
sigur că nici nu-i nevoie de-mine. Dar am făgăduit şi cred
că am să vin. Nu-i insă nici o grabă. Luaţi loc, vă rog. Nu
doriţi o cafea ?
Levin il privi, intrebindu-1 din ochi dacă nu cumva işi
ride de dinsul. Dar doctorului nici prin gind nu-i trecea
să glumească.
— Ştiu, ştiu, adăugă medicul zimbind. Am şi eu copii,
in asemenea momente, noi, bărbaţii, sintem oamenii cei
mai vrednici de milă. Am o pacientă al cărei soţ fuge tot
deauna, la grajd in timpul ăs'd.
318
—Dar ce părere aveţi, Piotr Dmitrici ? Credeţi că
totul are să se sfirşească bine ?
—După toate datele, se aşteaptă un deznodămint fericit.
—Va să zică, aveţi să veniţi numaidecit, insistă Levin,
uitindu-se cu răutate la un servitor care aducea
cafeaua.
—Peste vreo oră.
:— Pentru numele lui Dumnezeu !
:— Atunci daţi-mi voie să-mi iau cafeaua.
Medicul incepu să-şi bea cafeaua. Amindoi tăceau.
—Dar turcii mănincă o bătaie straşnică ! Aţi citit te
legrama de ieri ? il intrebă doctorul, mestecind o
bucată
de franzelă.
—Nu, nu mai pot ! răspunse Levin, sărind in sus.
Atunci, veniţi peste un sfert de ceas ?
—Peste o jumătate de oră.
—Pe cuvint de onoare ?
Cind ajunse in faţa casei sale, Levin se intilni cu bătrina
prinţesă. Amindoi se indreptară spre uşa odăii de
culcare.
Prinţesa avea lacrimi in ochi. ii tremurau miinile. Văzindu-
1 pe Levin, ea il imbrăţişa şi incepu să plingă.
—Cum ii mai este, dragă Lizaveta Petrovna ? intrebă
prinţesa, apucind de mină pe moaşa care le ieşise in
intam
pinare cu faţa radioasă şi ingrijorată in acelaşi timp.
—Merge bine, răspunse Lizaveta Petrovna. Convin
geţi-o să se culce in pat. I-ar veni mai uşor.
Din clipa cind se trezise şi işi dăduse seama ce se pe-
Irece, Levin se pregătise să indure ceea ce avea de indurat
— cu hotărire, fără să cugete, fără să prevadă nimic,
ferecindu-şi toate gindurile şi sentimentele, fără să-şi enerveze
soţia, ci dimpotrivă, liniştind-o şi imbărbătind-o. Nu-şi
ingăduia nici măcar să se gindească la ceea ce se va intimpla
şi cum se va sfirşi ; şi, judecind după lămuririle date
in privinţa timpului cit ţine de obicei aceasta, Levin se
pregăti in sinea lui să rabde şi să-şi stăpineasca inima vreo
cinci ceasuri — ceea ce i se păru cu putinţă. Cind se intoarse
insă de la doctor şi-i văzu iarăşi chinurile, incepu
să repete din ce in ce mai des : ≪Doamne, iartă-mă şi ajută-
mă !≫ să ofteze şi să tragă cu urechea. Uneori el se temea
că n-are să mai poată indura, că va izbucni in plins
319
sau va fugi, atit de chinuitor i se părea totul. Şi nu tre-"
cuse decit un ceas.
Dar după ceasul acela mai trecu unul, apoi trecură
două, trei — toate cele cinci ore pe care şi le fixase ca
limită extremă a răbdării ; iar situaţia răminea aceeaşi.
Levin răbda mereu, deoarece n-avea altceva de făcut, erezind
in fiecare clipă că răbdarea lui ajunsese la ultima limită
şi că inima ii era gata să plesnească de milă.
Dar treceau minut după minut şi ceas după ceas, iar
suferinţele şi groaza lui sporeau din ce in ce mai tare.
Toate condiţiile obişnuite ale vieţii fără de care lucrurile
işi pierd rostul nu mai existau pentru Levin. Pierduse
noţiunea timpului. Uneori orele i se păreau clipe,
alteori clipele i se păreau ore — clipele acelea cind Kitty
il chema ia dinsa şi Levin ii ţinea mina inăduşită, care ba-i
stringea mina cu o neobişnuită putere, ba i-o respingea.
Rămase uimit cind Lizaveta Petrovna il rugă să aprindă
luminarea in dosul paravanului şi află că ceasul arăta ora
cinci seara. Dacă i s-ar fi spus că era zece dimineaţa, ar fi
fost, dealtfel, la fel de mirat. Ştia tot atit de puţin unde
fusese in timpul acesta, ca şi ce intimplări se petrecuseră,
şi cind anume. Vedea faţa aprinsă a lui Kitty, ba nedumerită
şi torturată, ba calmă şi zimbitoare. O vedea şi pe
bătrina prinţesă, roşie, incordată ; i se răvăşiseră buclele
părului alb ; o năpădeau lacrimile, pe care şi .e inghiţea
cu trudă muşcindu-şi buzele. Vedea şi pe Dolly, şi pe doctor,
care fuma nişte trabucuri, şi pe Lizaveta Petrovna cu
faţa-i energică, hotărită, liniştitoare, şi pe bătrinul prinţ,
care je plimba prin salon cu sprincenele incruntate. Levin
insă nu ştia cum intrau şi cum ieşeau aceste persoane şi
unde se aflau. Bătrina prinţesă cind era cu doctorul in odaia
de culcare, cind in biroul lui Levin, unde se afla o masă
intinsă. Citeodată apărea Dolly in locul ei. Apoi Konstantin
Dmitrici işi aduse aminte că fusese trimis undeva. Fusese
rugat o dată să mute o masă şi un divan. Făcuse totul
cu tragere de inimă, crezind că-i pentru Kitty, şi abia mai
tirziu aflase că-şi pregătise patul pentru noaptea aceea. i]
trimiseră pe urmă in birou să-1 intrebe ceva pe medic.
Acesta ii răspunse şi după aceea incepu să-i vorbească despre
dezordinile din dumă. in sfirşit, il trimiseră in odaia de
culcare, la bătrina prinţesă, ca să aducă o icoană ferecată
320
tn argint aurit. Ajutat de o bătrină jupineasă a prinţesei
Şuerbaţkaia, Levin se urcă pe un duiăpior ca să ajungă la
noană şi sparse candela. Jupineasă prinţesei incercă sa~l
liniştească in privinţa soţiei sale şi a candelei. El aduse
icoana şi o aşeză la căpătiiul lui Kitty, virind-o cu grijă
aub perne, dar nu ştia unde, cind şi de ce se făceau toate
acestea. Nu inţelese nici de ce prinţesa il luă de mină şi,
uitindu-se cu milă la dinsul, il rugă să se liniştească. Iar
Dolly il sfătuia să mănince şi il scotea din odaie. Chiar
doctorul il privi grav, plin de compătimire, şi-i oferi nişte
picături.
Levin ştia şi simţea numai că ceea ce se intimpla acolo
se asemăna cu ceea ce se petrecuse cu un an in urmă in
hotelul din capitala aceea de gubernie, la patul de moarte .
al fratelui său Nikolai. Atunci insă era o nenorocire, iar
astăzi — o bucurie. Dar atit nenorocirea de atunci, cit şi
bucuria de acum se aflau deopotrivă dincolo de obişnuitele
condiţii ale vieţii, erau ca nişte deschizături in viaţa dt
toate zilele, prin care se intrezărea ceva sublim. Tot atit
de greu, tot atit de nepătruns era ceea ce se săvirşea acum
şi, contemplind aceste manifestări, sufletul lui se ridica
la o inălţime pe care n-o atinsese niciodată pină atunci, pe
care nici n-o piitea cuprinde cu mintea şi unde raţiunea
nu-l mai putea urma.
≪Doamne, iartă-mă şi ajută-mă≫, repeta el neincetat,
simţind — cu toată instrăinarea lui indelungată şi, aparent,
deplină — că se indrepta spre Dumnezeu cu aceeaşi incredere
şi simplitate ca pe vremea copilăriei şi a primei sale
tinereţi.
In tot timpul aceste, pe Levin il stăpineau două stări
de spirit deosebite. Una, cind se găsea departe de Kitty şi
se afla in societatea medicului care fuma ţigări groase una
după alta şi le stingea de marginea scrumierei pline, sau
cind stătea cu Dolly şi cu bătrinul prinţ, in vreme ce se
vorbea despre masă, politică şi despre boala Măriei Petrovna
: atunci uita deodată, pentru e clipă, ceet ce se
petrecea şi se simţea ca trezit din somn. Cealaltă, cind era
lingă Kitty şi şedea la căpătiiul ei cu inima gata să i .se
rupă de milă şi se ruga intruna lui Dumnezeu. De fiecare
dată, cind un ţipăt venit din odaia ei de culcare il scotea
din starea lui de vremelnică uitare de sine, el cădea in ace≫
Z\ — Anna Karenlna, val. Q 321
stranie rătăcire ce-1 copleşise in prima clipă : la fiecare
ţipăt, sărea in sus şi alerga să se dezvinovăţească. işi aducea
aminte pe drum că nu se simţea vinovat şi că vroia
numai să o apere şi să o ajute pe Kitty. Uitindu-se la
dinsa, Levin işi dădea seama din nou că n-o putea ajuta.
Se ingrozea şi spunea : ≪Doamne, iartă-mă şi ajută-mă !-
Pe măsură ce timpul trecea, cele două stări de spirit deveneau
din ce in ce mai puternice. Pe cit era el de calm
departe de Kitty, uitind-o chiar cu desăvirşire, pe atit de
mult il chinuiau suferinţele ei şi sentimentul lui de neputinţă
in faţa lor. Sărea mereu in sus, vrind s-o rupă la
fugă incotro vedea cu ochii, dar alerga la Kitty.
Uneori, cind Kitty il chema, Levin se supăra ; dar
văzindu-i faţa supusă şi zimbitoare şi auzindu-i cuvintele :
≪Cit te chinuiesc !≫, Konstantin Dmitrici dădea vina pe
Dumnezeu, ca indată după aceea să se roage lui Dumnezeu
eă-1 ierte şi să se indure de dinsul.
XV
Levin nu mai ştia dacă era tirziu sau devreme. Luminările
erau pe isprăvite. Dolly tocmai intrase in birou şi propusese
doctorului să se odihnească. Levin şedea, ascultind
povestirea medicului despre un hipnotizator şarlatan şi
privea scrumul ţigării lui. Intr-un răstimp de linişte, Levin
uitase parcă pe ce lume era. Nu-şi mai dădea seama de
cele ce se petreceau. Asculta istorisirea doctorului şi o inţelegea.
Deodată răsună un ţipăt care n-avea nimic omenesc.
Ţipătul era atit de infiorător, incit Levin nici nu
săii din loc, ci, ţinindu-şi răsuflarea, il privi pe medic cu
spaimă, intrebător. Doctorul işi inclină capul intr-o parte,
ascultind, şi zimbi in semn de aprobare. Totul era atit de
neobişnuit, incit nimic nu-1 mai mira pe Levin. ≪Probabil
aşa se cade≫, se gindi el şi rămase pe loc. Cine ţipase ?
Levin sări de pe scaun, alergă in virful picioarelor in odaia
de culcare, ocoli pe Lizaveta Petrovna şi pe bătrina prinţesă
şi se duse la locul lui, la căpătiiul patului. Ţipătul nu
se mai repetă, dar ceva se schimbase. Ce anume insă —
Levin nu vedea şi nu inţelegea, dar nici nu vroia să vadă
şi să inţeleagă. Citise insă schimbarea pe faţa Lizavetei
,822
II IVIrovna : chipul ei era sever, palid, şi tot aşa de
hotărit, ( i i toate că fălcile ii tremurau uşor, iar ochii
ii erau aţin-l i ( i asupra lui Kitty. Faţa congestionată,
chinuită, a soţiei ≪alo, cu o şuviţă de păr lipită pe
obrazul inăduşit, era indreptată spre dinsul, căutindu-i
privirea. Miinile ei ridi-
lui. Apucindu-i miinile reci cu miinile ei năduşite, ea le
apăsă pe obraji.
— Nu pleca, nu pleca ! Nu mi-e frică, nu mi-e
frică !
fioptea repede Kitty. Mamă, scoate-mi cerceii. Mă
supără.
Sft nu te temi. Nu-i aşa că mai e incă puţin, Lizaveta
Pe-
Iruvna, incă puţin ?
Kitty vorbea repede-repede şi vroia să zimbească.
Dar fata i se schimonosi dintr-o dată. il respinse de
lingă dinsa.
— Vai, e ingrozitor ! Mor, mor ! Du-te, du-te !
strigă
Kitty, şi iarăşi se auzi acelaşi ţipăt neomenesc.
Levin se apucă cu miinile de cap şi ieşi in fugă din
odaie.
— NIM nimic, nu-i nimic, totul merge bine ! ii
spuse
Polly din urmă.
Dar orice i s-ar fi spus, Konstantin Dmitrici ştia că
to-Iiil era pierdut. Cu capul rezemat pe pervazul uşii,
el stă-lea in odaia de alături şi asculta ţipetele şi
urletele nemai-mizite de dinsul pină atunci. Ştia că
răcnea aceea care fu-f.r.se odinioară Kitty. Nu mai
dorea de mult copilul. Acum cliiar il ura. Acum nu se
mai gindea nici măcar la salvarea vkitu soţiei sale.
Dorea numai incetarea acestor chinuri ingrozitoare.
—Dar ce-i asta, doctore ? Ce-i asta ?
Dumnezeule !
ii rigă el, apucind de mină pe medicul care intrase
in odaie.
—Se sfirşeşte, răspunse doctorul. Chipul medicului
era
fllit de grav cind rosti aceste cuvinte, incit Levin
inţelese
i'A ≪se sfirşeşte≫ inseamnă : ≪moare≫.
Fără să-şi dea seama ce făcea, Levin alergă in odaia
de culcare. Cel dintii lucru văzut a fost faţa Lizavetei
Pe-trovna. Era şi mai incruntată, şi mai severă. Kitty
nu mai cr.i
văzu un altul, <-aiv le ingrozea prin incordarea lui şi
prin urletele pe care If .'irotea. Levin işi lipi capul de
tăblia patului, simţind că i :,<■ rupe inima. Urletul
acela infiorător nu mai inceta, ba, dimpotrivă, se făcu şi
mai ingrozitor, şi — atingind parcă ui!unele limite
ale groazei — amuţi dintr-o dată. Levin lin -vi
credea auzului, dar nu se putea indoi. Ţipătul ince-
11≫
15
323
tase. Nu se mai auzea decat o forfotă tăcută, foşnete şi răsuflări
repezi. Apoi ^glasul ei intretăiat, mu, duios şi fericit,
rosti incet: ≪S-a sf irşit!≫
Levin ridică fruntea. Lăsindu-şi fără putere miinile pe
plapumă, Kitty — minunat de frumoasă şi de senină —■ il
privea in tăcere. Vru să zimbească, dar nu putu.
Şi deodată din lumea aceea misterioasă, ingrozitoare şl
nepăminteană, in care trăise ultimele douăzeci şi două de
ove, el simţi că se intoarce in lumea obişnuită de mai inainte,
care răspindea acum o lumină nouă — de fericire —:
atit de orbitoare, incit n-o putea indura. Strunele prea intinse
se rupseră : hohotele şi lacrimile de bucurie, neprer
văzute de el, se ridicau intr-insul cu atita putere, cutremurindu-
i tot trupul, incit il impiedicară mult timp să vor-:
bească.
Căzu in genunchi inaintea patului şi duse la buze mina
soţiei sale, acoperind-o de sărutări. Iar mina ei răspundea
sărutărilor lui printr-o slabă mişcare a degetelor. In timpul
acesta, la picioarele patului, in miinile indeminatice ale
Lizavetei Petrovna, pilpiia ca o luminiţă de opaiţ viaţa
unei fiinţe omeneşti, ieşită din neant, care avea să trăiască
şi să aducă pe lume semeni, cu aceleaşi drepturi la viaţă
si la fericire, şi care cu o clipă mai inainte nu exista.
— Trăieşte, trăieşte ! Şi incă-i băiat ! N-aveţi nici o
grijă ! auzi Levin glasul Lizavetei Petrovna. Moaşa bătea
copilul pe spate cu palma care tremura.
— Mamă, aşa-i ? intrebă Kitty. I
Ii răspunseră numai suspinele bătrinei prinţese.
Deodată, in mijlocul tăcerii, ca un răspuns neindoielnic
la intrebarea mamei, se ridică un glas cu totul altul decit
glasurile care răsunau stăpanit in odaie. Era un strigăt indrăzneţ,
obraznic, care nu voia să ţină seama de nimic —
chemarea unei noi fiinţe omeneşti, venită pe lume in chip
neinţeles, nu se ştie de unde.
Mai inainte, dacă lui Levin i s-ar ii spus că Kitty murise,
că a murit şi el impreună cu ea, că odraslele lor srnt
ingeri şi că Dumnezeu se afla in faţa lor — Konstantin
nu s-ar fi mirat deloc. Acum insă, după ce se intorsese in
lumea realităţii, el işi incorda mintea din toate puterile ca
să inţeleagă că Kitty trăieşte, că e sănătoasă şi că fiinţa care
urla cu deznădejde e fiul său. Kitty trăia, chinurile i ≫•
324
affrşlseră şi Levin era nespus de fericit. işi dădea seama
di' asta şi se simţea pe deplin fericit. Dar copilul ? De
undo vine, pentru ce, şi cine-i ?... Nu era in stare să desh
wască acest gind şi să se deprindă cu el. I se părea ceva
≪I r prisos, peste măsură de mare, cu care multă vreme nu
MI; putu obişnui.
iU După ora nouă, bătrinul prinţ, Serghei Ivanovici şi Ste-
I^Min Arkadici se aflau la Levin şi, după ce vorbiră despre
B^Phuză, trecură şi la alte lucruri. Levin ii asculta şi fără
Dostları ilə paylaş: |