Anna karenina

isprăvit cu mofturile. Dar incă şi mai jignitor era contrastul

dintre aerul ei vinovat şi expresia lui de incredere

in sine. Anna simţi pentru o clipă incolţind intr-insa dorinţa

de luptă ; dar, făcind o sforţare, şi-o stăpini şi-1 intimpină

pe Vronski tot atit de voioasă ca şi inainte.

Cind se intoarse, ea ii istorisi — repetind in parte cuvintele

pregătite — cum işi petrecuse ziua şi ii vorbi des-,

pre planurile de plecare.

—Ştii, am avut aproape o inspiraţie, zise Anna. De

ce să aşteptăm aici divorţul ? Nu-i acelaşi lucru dacă

sintem

la ţară ? Nu mai pot aştepta. Nu vreau să mai

nădăjduiesc.

Nu mai vreau să aud de divorţ. Am hotărat ca acest lucru

să

nu mai aibă nici o influenţă asupra vieţii mele. Eşti şi

tu

de aceeaşi părere ?

—Desigur, răspunse Vronski, uitindu-se neliniştit la

faţa ei tulburată.

—Cedaţi făcut acolo ? Cine a mai fost ? intrebă Anna

după citeva clipe de tăcere.

1 Alexei pomeni numele invitaţilor.

■— Prinzul a fost minunat. Am avut şi un concurs de

canotaj. Totul a fost destul de drăguţ. La Moscova insă nu

se poate face nimic fără ridicol. A răsărit o doamnă oarecare

— profesoara de inot a reginei Suediei — care şi-a

arătat meşteşugul.

—Cum ? A inotat in faţa voastră ? intrebă Anna, incruntindu-

se.

—Da, bătrină şi urită, intr-un costume de natation

roşu. Atunci, cind plecăm ?

—Ce fantezie stupidă ? Şi inoată intr-adevăr extra

ordinar ? il intrebă Anna fără să-i răspundă.

154

— Absolut nimic deosebit. Ţi-am spus numai că a fost

≪i va nemaipomenit de stupid. Dar cind vrei să plecăm ?

Anna işi scutură capul, vrind parcă să-şi gonească

un I supărător.

—Cind să plecăm ? Cu cit mai repede, cu atit mai bine.

Miine nu mai avem timp. Poimiine.

—Da... ba nu, stai puţin. Poimiine e duminică ; tre

buie să mă duc la marţian, răspunse Vronski tulburat,

fi

indcă in clipa cind rosti numele mamei sale, simţi o

privire

bănuitoare aţintită asupră-i. Fisticeala lui intări

bănuie

l i l e Annei. Ea se imbufna şi se dădu la o parte. Acum

nu i

M mai infăţişa in minte profesoara reginei Suediei, ci

prinţosa

Sorokina, care locuia cu mama lui Vronski la o

moşie

ele lingă Moscova.

—N-ai putea $ă te duci miine ? il intrebă Anna.

—Cu neputinţă ! In chestiunea pentru care mă duc,

procurile şi banii nu pot sosi pină miine, răspunse

Alexei.

—Dacă-i aşa, nu mai plecăm deloc.

—De ce ?

—Mai tirziu nu mai plec. Ori luni, ori niciodată.

—Adică de ce ? intrebă Vronski, mirat. Asta n-are nici

un sens.

—Pentru tine asta n-are nici un sens, pentru că nu-ţi

pasă de mine. Nu vrei să-mi inţelegi viaţa. Singurul

lucru

OUe mă interesa şi mă ocupa aici era Hanna, iar tu

spui

≪,i mă prefac, Mi-ai spus ieri că nu-mi iubesc fetiţa,

că e

prefăcătorie iubirea mea pentru englezoaică şi că

ăsta

nti-i un lucru firesc. Dar aş vrea să ştiu, ce viaţă

firească