Anna karenina

ultimii doi ani. inceputul a fost gindul limpede şi vădit

al morţii, cind şi-a văzut fratele iubit bolnav, fără nici o

nădejde de scăpare.

Dindu-şi bine seama, pentru intiia oară, că pe toţi oamenii,

ca şi pe el insuşi nu-i aştepta nimic altceva decit

suferinţă, moarte şi o veşnică uitare, Levin hotări că aşa

nu se putea trăi... că trebuia să-şi lămurească astfel viaţa,

ir; -It ea să nu-i apară ca o infiorătoare bătaie de joc a

vreunui diavol, ori să se impuşte.

El insă n-a tăcut nici una, nici alta. A t r ă i t mai de

parte, a cugetat, a simţit, ba intre timp s-a rat. A

avut multe bucurii şi a fost fericit cind nu s-a gindit la

:] vieţii sale.

421

Ce insemna asta ? insemna că trăia cum se cuvine, dar

cugeta prost.

Trăia, fără să-şi dea seama, in conformitate cu adevărurile

spirituale pe care le spusese, odată cu laptele mamei

; cugeta'insă nu numai fără să recunoască aceste adevăruri,

dar ocolindu-le cu stăruinţă.

Acum era limpede pentru dinsul că numai datorită

credinţelor in care crescuse putea să trăiască.

≪Ce aş fi fost şi cum mi-aş fi trăit viaţa dacă n-aş fi

avut aceste credinţe ? Dacă n-aş fi ştiut că trebuie să

trăiesc pentru Dumnezeu şi nu pentru nevoile mele ? Aş

fi prădat, aş fi minţit, aş fi* ucis. N-ar fi existat pentru

mine nimic din cele ce alcătuiesc bucuriile de seamă ale

vieţii mele.≫ Deşi făcea cele mai mari sforţări de imaginaţie,

totuşi el nu-şi putu inchipui fiinţa fioroasă care ar

fi fost el dacă n-ar fi ştiut de ce trăieşte.

≪Am căutat răspuns la intrebarea mea. Dar răspunsul

nu mi-i putea da gindirea care nu e pe măsura acestei probleme.

Răspunsul mi 1-a dat insăşi viaţa prin cunoaşterea,

din partea mea, a binelui şi a răului. Iar cunoaşterea

aceasta n-am dobindit-o prin nimic, ci mi-a fost dată, ca

şi celorlalţi oameni, mi-a fost dată, fiindcă n-aş fi putut-o

lua de nicăieri.

Cum am ajuns aici ? Am ajuns oare cu raţiunea la

invăţătura că trebuie să-mi iubesc aproapele şi să nu-1 sugrum

? Mi s-a spus asta in copilărie şi eu am crezut

bucuros, pentru că mi se spunea ceea ce aveam in suflet.

Dar cine a descoperit asta ? In nici un caz raţiunea. Raţiunea

a descoperit lupta pentru existenţă şi legea care

porunceşte să sugrum pe toţi aceia care-mi impiedică

satisfacerea dorinţelor. Asta-i concluzia raţiunii. Raţiunea

nu putea descoperi iubirea de aproapele, fiindcă asta nu

e raţional.≫

≪Cită trufie !≫ işi zise Levin intorcindu-se cu faţa in

jos şi incepind să innoade firele de iarbă, cu grijă, ca să

nu le rupă.

≪Şi nu numai trufia minţii, ci şi nerozia ei ! Şi mai

cu seamă viclenia, da, vicleana inşelătorie a minţii≫, intări

el.-

422

XIII

Pe urmă, Levin işi aduse aminte de o intamplare petrecută

de curind, cu Dolly şi cu copiii săi. intr-o zi, copiii,

răminind singuri, se apucară să prăjească nişte zmeură la

luminare şi să-şi toarne lapte in gură, ca din fintini curgătoare.

Prinzindu-i asupra faptei, mama lor căutase, faţă

de Levin, să-i facă a inţelege cită trudă ii costă pe cei mari

lucrurile pe care ei le distrug... şi că, dacă ei au să spargă

ceştile, n-au să mai aibă din ce bea ceai ; iar dacă au să

verse laptele, n-au să aibă ce minea şi au să ntoară de

foame.

Pe Levin il mirase neincrederea calmă şi plictisită cu

care ascultaseră copiii cuvintele mamei. Erau necăjiţi numai

fiindcă fuseseră tulburaţi de la joc şi nu credeau nici

un cuvint din cele spuse de maica lor. Nu puteau crede,

fiindcă nu erau in stare să preţuiască in intregime lucrurile

folosite de dinşii, şi de aceea nu-şi puteau inchipui

că ei distrugeau tocmai ceea ce ii ajută să trăiască.

■≪Totul vine de la sine, credeau cojpiii. Aici nu e nimic

interesant şi insemnat, deoarece aşa a fost şi va fi totdeauna.

Veşnic acelaşi şi acelaşi lucru. Iar noi vrem să

născocim ceva nou, numai al nostru. Iată de ce am scornit

să punem zmeura intr-o ceaşcă şi s-o prăjim la luminare,

iar laptele să-1 turnăm şiroi unul drept in gura altuia.

Asta-i ceva vesel şi nou, şi intru nimic mai rău decit a

bea din ceaşcă.≫

≪Oare nu facem şi noi acelaşi lucru ? Nu l-am făcut

şi eu, căutind cu raţiunea tainele forţelor naturii şi rostul

vieţii omeneşti ?≫ cugetă el mai departe.

≪Dar oare nu indeplinesc acelaşi lucru toate teoriile

filozofice care, pe calea gindirii — stranie şi nepotrivită

omului — ne duc Ia cunoaşterea unor lucruri ştiute de

mult şi atit de bine, ineit nici n-am putea trăi fără ele ?

Oare nu se vede limpede in dezvoltarea teoriei fiecărui

filozof că el cunoaşte dinainte tot atit de bine ca şi mujicul

Feodor (dacă nu chiar şi mai bine) rostul esenţial al

vieţii şi vrea numai, pe calea indoielnică a minţii, să se;

intoarcă la ceea ce cunoaşte de mult toată lumea ?

Dar ia să lăsăm pe copii să-şi agonisească singuri totul,

să-şi facă singuri ceştile. să mulgă vacile şi aşa mai departe...

S-ar mai juca ? Ar muri de foame. insă ce am face

noi inşine cu patimile şi cu gindiirile noastre, fără noţiunea

unui singur Dumnezeu, atoateziditor ? Sau fără

noţiunea binelui, fără explicaţia răului moral ?

incearcă să zideşti ceva fără aceste noţiuni ■

Noi nu facem decit să dărimăm, fiindcă sintem sătul

sufleteşte. intocmai ca nişte copii i

De unde vine conştiinţa aceasta, comună cu cea a mujicilor,

singura care mă umple de bucurie şi-mi dă liniştea

sufletească ? De unde am căpătat-o ?

Eu, creştin, crescut in credinţa intr-un Dumnezeu,

după ce mi-am inzestrat viaţa cu bunurile sufleteşti pe

care mi le-a dat creştinismul, după ce mi-au fost hărăzite

aceste bunuri şi trăiesc prin ele — le nimicesc fără să le

inţeleg, ca şi copiii.— adică vreau să nimicesc tocmai ceea

ce-mi dă viaţa. Dar ori de cite ori vine o clipă insemnată

in viaţă, ca nişte copii cind le e frig şi le e foame, eu mă

duc la el şi (tot ca nişte copii pe care mama ii mustră pentru

ştrengăriile lor) simt că incercările mele copilăreşti

de neindrej3taţită revoltă imi sint iertate.

Da. Ceea ce cunosc nu cunosc prin raţiune, ci mi-a

fost dat, mi-a fost dezvăluit. Cunosc cu inima, cred in

adevărurile temeinice pe care ni le impărtăşeşte biserica.

Biserica ? Biserica !■> repeta Levin. Se intoarse pe partea

cealaltă şi, sprijinit in cot, incepu să se uite in depărtare

la o cireada care cobora pe celălalt mal, spre girlă.

≪Dar pot oare crede tot ce propovăduieşte biserica ?

se gindi Levin, ispitindu-se pe sine insuşi şi căutind să

născocească ceva care i-ar putea zdruncina liniştea dobindită.

Căută intr-adins să-şi aducă aminte de invăţăturile

bisericeşti, care i se păruseră totdeauna deosebit de

ciudate şi-1 ispitiseră cel mai mult. Creaţia ? Dar eu cum

mi-am explicat existenţa ? Prin existenţă ? Prin nimic ?

Diavolul şi păcatul ? Dar cum să explic răul ?,.. Mintuitorul

?...

Dar eu nu ştiu nimic, nimic, şi nici nu pot şti decit

ceea ce mi s-a dezvăluit, ca şi celorlalţi.≫

424

I se părea acum că nici o dogmă bisericeasca nu atingea

miezul lucrurilor : credinţa in dumnezeu şi in bine, ca singura

menire a omului.

Nici o dogmă bisericească nu zdruncină credinţa de a te

pune in slujba adevărului, nu a nevoilor. Fiecare dogmă,

dimpotrivă, ajută acelei minuni care ingăduie fiecărui om.

milioanelor de oameni de pe lume, dintre cei mai feluriţi

Inţelepţi şi smintiţi, copii şi bătrini, impreună cu mujicul

Feodor, Lvov, Kitty, cu cerşetori şi cu oameni puternici, sa

inţeleagă fără şovăială acelaşi lucru, să-şi făurească o viaţă

sufletească, singura de preţ şi pe care face să o trăim.

Culcat pe spate. Levin privea bolta inaltă a cerului fără

nori. ^-Parcă ea nu ştiu că ăsta e un spaţiu infinit şi nu o

boltă rotundă ? Dar oricit mi-aş incorda vederea, nu pot

vedea cerul altfel decit rotund şi mărginit. Cu toate că am

conştiinţa spaţiului infinit, am desigur dreptate cind văd

un firmament azuriu, bine definit. Am mai multă dreptate

decit atunci cind tind să privesc dincolo de el.≫

Levin incetă să mai cugete şi părea să asculte glasuri

tainice, care şopteau intre ele, fără astimpăr, pline de

voioşie.

<-Oare asta e credinţa ? se gindi el, neindrăznind $ă

creadă in fericirea lui. Dumnezeule, iţi mulţumesc !≫ rosti

el, inăbuşindu-şi hohotele de plins care-i săltau pieptul şi

ştergiridfi-şi cu amindouă miinile lacrimile ce-i curgeau.

XIV

Levin privea drept inainte şi văzu cireada, apoi zări

trăsurica la care era inhămat Voronoi şi pe vizitiu care,

apropiindu-se de cireada, vorbea ceva cu ciobanul. Auzi pe

urmă, aproape de el, huruitul roţilor şi un sforăit de ca]

bine hrănit. Era insă atit de absorbit de gindurile sale, incit

nu se dumiri de ce vine vizitiul la dinsul.

Se dezmetici numai atunci cind vizitiul, ajungind

aproape de tot de el, ii spuse cu glas tare j

— M-a trimis cucoana. A sosit fratele dumneavoastră

şi incă un boier.

425

Levin se urcă in trăsurică şi puse mina pe hăţuri.

Ca trezit din somn, el nu-şi putu veni in fire vreme

indelungată. Se uită la calul voinic, inspumat la şolduri şi

la git, unde il rosese hamul. Se uită la Ivan, vizitiul, care

>edea lingă dinsul. işi aduse aminte că-şi aştepta fratele.

că soţia sa era poate neliniştită din pricina intarzierii sale,

?i căută să ghicească cine era oaspele sosit impreună cu

fratele lui. Şi fratele său, şi soţia sa, şi oaspele necunoscut,

1 se infăţişau in cu totul altă lumină decit mai inainte. I se

părea că de azi inainte va avea alte legături cu toată lumea.

≪Intre mine şi fratele meu nu va mai fi răceala aceea

care a fost totdeauna intre noi. Nu vor mai fi nici discuţii

aprinse. Nu mă voi mai certa niciodată cu Kitty. Pe musafirul

meu, oricine ar fi el. am să-1 primesc bine şi prietenos.

Tot aşa am să mă port cu slugile, cu Ivan — şi totul o să

fie altfel≫

Stăpinindu-şi cu hăţurile intinse calul voinic care sforăia

de nerăbdare şi parcă se ruga să-1 lase a merge mai

repede, Konstantin Dmitrici se uita din cind in cind la Ivan.

Vizitiul şedea lingă dinsul şi, neştiind ce să facă cu miinile

rămase libere, işi potrivea intruna cămaşa. Levin căuta un

prilej să intre in vorbă cu el. Vroia să spună că Ivan strinsese

prea tare cureaua vinarului. Dar asta aducea a dojana,

pe cind Levin dorea să-i vorbească frumos. Nu-i venea insă

nimic altceva in minte.

■— Luaţi-o la dreapta, altfel daţi intr-o buturugă, il

opri vizitiul, indreptind hăţurile lui Levin.

■— Te rog, nu pune mina şi nu mă invăţa pe mine ! răspunse

Levin, supărat de acest amestec al vizitiului.

Ca totdeauna in asemenea prilej, se inciudase. Dar

Levin işi dădu numaidecit seama, cu tristeţe, cit de greşită~i

fusese presupunerea că starea sufletească i-ar" putea

schimba numaidecit raporturile sale cu realitatea.

Ajuns la mai puţin de un sfert de verstă de casă, Levin

văzu pe Grişa şi pe Tania venind fuga in intimpinarea lui

— Nene Kostea ! Vine şi mama, şi bunicul, şi Serghej

Ivanici, şi incă cineva, strigară ei, urcindu-se in trăsură.

r— Cine anume ?

426

— Unul inspăimantător. Uite-aşa da din miini, răspunse