Serioja, ci Serghei Alexeici in persoană ! zise cu un
zimbet
Stepan Arkadici, uitindu-se la un băiat frumos, lat
in
335
umeri, imbrăcat cu o tunică bleumarin şi cu pantaloni lungi,
care intră vioi şi fără sfială in odaie. Băiatul era sănătos
şi vesel. Salută pe unchiul său ca pe un străin ; dar, recunoscindu-
1, roşi şi se intoarse repede in altă parte, ca şi
cum l-ar fi jignit sau supărat cu ceva. Se apropie de tatăl
său şi-i intinse carnetul de note, primit de la şcoală.
—Aşa da, e destul de bine, incuviinţă tatăl său,
poţi pleca.
—A slăbit şi a crescut. Nu mai e copil, ci băieţandru,
zise Stepan Arkadici. Asta-mi place. Mă mai ţii
minte ?
Băiatul aruncă repede o privire spre tatăl său.
— Da, mon oncle, răspunse Serioja, uitindu-se scurt
la unchiul său ; apoi roşi din nou şi işi plecă ochii in
pămint.
Unchiul chemă băiatul lingă el şi-1 luă de braţ.
— Ei, cum mai merge treaba ? il intrebă Stepan
Arkadici vrind să intre in vorbă cu dinsul, dar neştiind
ce să spună.
Băiatul roşi şi nu răspunse căutand să-şi scoată uşurel
braţul din mina unchiului. De indată, ce Oblonski il lăsă
de braţ, Serioja — ca o pasăre scăpată din colivie — se uită
intrebător la tatăl său, apoi ieşi cu paşi repezi din odaie.
Trecuse un an de cind Serioja işi văzuse ultima oară
mama : de atunci nu mai auzise nimic despre dinsa. in
acelaşi an, el fusese dat la şcoală. Făcu cunoştinţă cu colegii
săi şi se imprieteni cu ei. Visele şi amintirea mamei sale,
care-1 imbolnăviseră după revederea cu dinsa, nu-1 mai
urmăreau acum. Cind i se furişau totuşi in minte, Serioja
le gonea stăruitor — socotindu-le ruşinoase şi potrivite
numai pentru fetiţe, dar nu pentru un băiat şi un elev. Ştia
că intre părinţii săi fusese o ceartă care-i despărţise. Ştia
că trebuia să rămină cu tatăl său şi căuta să se deprindă cu
gindul acesta.
Văzindu-şi unchiul, care semăna cu maică-sa, Serioja
avu un sentiment de neplăcere — deoarece revederea
aceasta ii trezi in suflet amintiri şi sentimente socotite de el
ca ruşinoase. ii era cu atit mai neplăcut, cu cit — după unele
cuvinte auzite, aşteptind la uşa biroului, şi mai ales după
expresia feţei tatălui şi a unchiului său — Serioja inţelese
că ei trebuie să fi vorbit despre maică-sa. Şi ca să nu-şi
invinovăţească tatăl, la care locuia şi de care depindea,
336
dar mai cu seamă ca să nu se lase cuprins de o duioşie,
socotită de dinsul umilitoare, băiatul se silea să nu-1 privească
pe unchiul acesta, venit să-i tulbure liniştea, şi
bă nu se gindească la ceea ce-i amintea el.
După ce Stepan Arkadici ieşi in urma lui şi-1 văzu pe
Bcară, după ce-1 chemă la dinsul şi-1 intrebă cum işi petrece
Iimpui la şcoală in recreaţii, Serioja, in lipsa tatălui, intră
111 vorbă cu unchiul său.
—Ne jucăm acum mai ales de-a trenul, răspunse
băiatul la intrebare. Uite cum vine asta : doi băieţi se
aşază
pe o bancă. Aştia-s călătorii. Altul se urcă in picioare
pe
aceeaşi bancă. Toţi se inhamă la bancă, unii o apucă
cu
manile, alţii o trag cu o curea... şi o dus prin toate
sălile,
l Fşile se deschid inainte. Da-i foarte greu să fii
conducător.
—Vorbeşti de acel care stă in picioare ? il intrebă
OI) I onski surizind.
—Da, trebuie să ai mult curaj şi dibăcie, mai ales
cind opreşte trenul brusc sau cind cade cineva.
—E drept, asta nu-i glumă J adeveri Stepan Arkadici,
uitindu-se cu tristeţe in ochii aceia insufleţiţi, care
semă
nau cu ai mamei sale, şi care acum nu mai erau chiar
de
copil, nu mai păreau cu totul nevinovaţi. Cu toate că
făgă
duise lui Alexei Alexandrovici să nu vorbească
băiatului
despre Anna, Oblonski nu se putu stăpini.
—O mai ţii minte pe mama ta ? il intrebă el deodată.
—Nu, n-o ţin minte, răspunse scurt Serioja ; şi, roşind
pină in albul ochilor, lăsă ochii in pămint. Iar unchiul
său
nu mai putu scoate de la dinsul nici un cuvint.
Peste o jumătate de ceas, preceptorul rus işi găsi elevul pe
scară şi mult timp nu-şi putu da seama dacă e minios
plinge.
—Te-ai lovit probabil cind ai căzut, zise preceptorul.
Ti-am spus că e un joc primejdios. Trebuie să spun
direcl'u-
ului.
—Dacă m-aş fi lovit, nimeni n-ar fi băgat de seamă,
poţi fi sigur d-e asta.
—Atunci ce este ?
— Lăsaţi-mă in pace ! O ţin minte, sau n-o ţin minte...
i pasă lui ? Şi de ce să ţin minte ? Lăsaţi-ma in
pace ! strigă Serioja, de astă dată nu numai preceptorului,
el lumii in tresa.
337
-' Ca totdeauna, Stepan Arkadici nu-şi pierdu timpul degeaba
la Petersburg. Afară de treburile sale, de divorţul
Annei şi de postul cel nou, Stepan Arkadici avea nevoie
ca de obicei, cum spunea el, să-şi reimprospăteze puterile
după viaţa imbicsită de la Moscova.
Cu toate cafes chantants-urile şi omnibusele sale, Moscova
răminea o baltă cu apă stătătoare. Stepan Arkadici
avea mereu impresia asta. După o şedere mai lungă la
Moscova, mai cu seamă in sinul familiei, el simţea că-şi
pierde voia bună. Stepan Arkadici ajungea să fie ingrijorat
de proasta dispoziţie şi de mustrările nevestei sale,
de sănătatea şi de creşterea copiilor, de măruntele interese
ale serviciului, neliniştit pină şi de faptul că avea
datorii. De indată insă ce sosea la Petersburg şi locuia
citva timp acolo, in cercul frecventat de dinsul — unde
lumea trăia in toată puterea cuvintului, şi nu vegeta ca la
Moscova — toate gindurile acestea i se risipeau numaidecit
şi se topeau ca ceara la foc.
Soţia ? Oblonski vorbise chiar in ziua aceea cu prinţul
Cecenski. Acesta avea nevastă şi familie — copii mari,
elevi in Corpul pajilor... şi mai avea incă o familie, nelegitimă,
de asemenea cu copii. Cu toate că prima familie
era foarte plăcută, prinţul Cecenski se simţea mai fericit
in cea de-a doua, unde işi ducea şi băiatul cel mai mare
şi spunea lui Stepan Arkadici ca socoteşte acest lucru folositor,
că să-1 mai dezgheţe pe fiul său. Dar ce s-ar
spune despre aşa ceva la Moscova ?
Copiii ? La Petersburg, copiii nu tulburau viaţa părinţilor.
Erau crescuţi in pensioane unde nu existau ideile
acelea absurde răspindite la Moscova de Lvov, de pildă,
după care copiilor li se cuvin toate bucuriile vieţii, iar părinţilor
— numai munca şi grijile. Lumea de aici işi dădea
seama că omul trebuie să trăiască pentru el insuşi — după
cum se cuvine să-şi ducă viaţa un om cult.
Serviciul ? Aici slujba nu era un jug greu, fără nădejde,
la care trăgeai ca la Moscova. Serviciul prezenta aici un
interes. O intrevedere, o indatorire, un cuvint spus la locul
lui, o glumă — iată ce-1 ajuta pe om să-şi facă dintr-o
dată carieră, ca Brianjev, pe care Stepan Arkadici il in-
S38
tilnise cu o zi mai inainte şi care ajunsese unul dintre cei
mai importanţi demnitari. O asemenea slujbă prezenta intradevăr
un interes.
Dar indeosebi părerile Petersburgului asupra chestiunilor
băneşti aveau asupra lui Stepan Arkadici, un efect
liniştitor. Bartnianski, care cheltuia cel puţin cincizeci de
mii de ruble, după traiul dus de el, ii spuse in această privinţă
ceva extraordinar.
inainte de prinz, Oblonski — in mijlocul conversaţiei —
spuse lui Bartnianski :
—Mi se pare că eşti bine cu Mordvinski. Ai putea
să-mi faci un serviciu, punind o vorbă bună pentru
mine.
Există un post pe care aş vrea să-1 ocup. Membru al
co
misiei...
—Lasă, că tot n-am să ţin minte... Dar ce idee să te
bagi in afaceri de căi ferate cu evreii !... Orice ai
zice, e
o afacere dubioasă !
Stepan Arkadici nu-i mai spuse că era vorba de o instituţie
vie. Bartnianski n-ar fi inţeles.
—imi trebuie bani. N-am din ce trăi.
—Totuşi văd că trăieşti.
—Trăiesc, dar plin de datorii.
—Zău ! Cit de mari ? intrebă, compătimitor, Bart
nianski.
— Foarte mari. Vreo douăzeci de mii.
Bartnianski rase cu poftă.
— Ce om fericit ! Eu datorez un milion şi jumătate. Nu
posed nimic şi — după cit vezi — mai pot trăi.
Stepan Arkadici putea verifica exactitatea acestei afirmaţii
nu numai in vorbe, ci şi in fapte. Jivahov avea datorii,
cam vreo trei sute de mii de ruble, şi in buzunar —
nici o para chioară ; totuşi trăia, şi incă ce bine ! Contele
Krivţov, pe care toată lumea pusese cruce de mult, intreţinea
două femei. Petrovski tocase cinci milioane şi trăia
ca şi mai inainte, ocupindu-se chiar cu partea financiară
a unei instituţii, de unde primea o leafă de douăzeci de
inii de ruble. Afară de aceasta, Petersburgul avea o influenţă
plăcută şi asupra fizicului lui Stepan Arkadici.
]| intinerea. La Moscova, Oblonski se uita din tind in cind
la firele cărunte din părul său. aţipea după masă, se intindea,
urca scara incet, răsuflind grou, se plictisea in so-
Dostları ilə paylaş: |