Antologie

— Ei bine, îmi spuse ea, te pândeşte, ştiu eu; vrea să vezi şi tu ce mi-a arătat mie. Nu fugi de el, uită-te bine, fără să-ţi fie frică; n-o să te-atingă, ci o să-ţi arate ceva tare nostim şi, dacă-l laşi în voie, o să te răsplătească bine. Suntem peste cincisprezece, prin împrejurimi, cărora ne-a arătat-o. Altă plăcere n-are şi ne-a dat tuturor câte-un dar.” Vă închipuiţi, domnilor, că mai mult nu mi-a trebuit nu numai să nu mă feresc de părintele.

Laurent, ci chiar să-l caut. Pudoarea abia dacă se aude la vârsta mea de atunci, iar tăcerea ei, când ieşi din mâinile naturii, nu-i oare o dovadă sigură că acest sentiment artificial ţine mai puţin de această mamă dintâi cât de educaţie? Pe dată mă repezii spre biserică şi, cum treceam printr-o curticică afiată între intrarea bisericii şi mănăstire, dădui nas în nas cu părintele Laurent. Era un călugăr de vreo patruzeci de ani, foarte frumos la faţă. Mă opreşte: „Unde te duci, Fran? On? Mă întreabă.

— Să aşez scaunele, părinte.

— Lasă, o să le aranjeze maică-ta. Vino, vino în odaia aceasta, îmi spune atrăgându-mă într-o cămăruţă care se găsea acolo, o să-ţi arăt ceva ce n-ai mai văzut în viaţa ta.„ îl urmez, el închide uşa în spatele nostru şi, după ce m-a pus să stau chiar în faţa lui: „Uite, Fran9on, îmi zice, scoţând din nădragi o puia monstruoasă, pe care, văzând-o, fu cât pe ce să cad pe spate de frică, uite, copila mea, continua el frecându-şi-o, ai mai văzut vreodată ceva pe potrivă?… E ceea ce se cheamă puia, da, copila mea, puia… Foloseşte la futut, iar ceea ce-ai să vezi îndată curgând e sămânţa, din care şi tu eşti făcută. I-am arătat-o surorii tale, le-o arăt la toate fetiţele de seama ta; adu-mi şi altele, adu-mi, fă ca sora ta, care mi-a ajutat să cunosc mai bine de douăzeci… O să le-arăt puia şi-o să le-azvârl sămânţă pe faţă… E patima mea, copilă, alta n-am… Şi-ai să vezi cu ochii tăi.„ Şi, în aceeaşi clipă, mă simţii acoperită toată de-o rouă albă care mă împroşcă peste tot şi din care câteva picături îmi săriră până şi-n ochi, căpşorul meu găsindu-se tocmai la înălţimea prohabului său. Totuşi Laurent gesticula. „Ah! Frumoasa sămânţă… Frumoasa sămânţă pe care-o pierd, răcnea el; cum te-a mai acoperit toată!„ Şi, potolindu-se încet, îşi băgă liniştit scula la loc şi plecă, strecurându-mi în mână doisprezece soli şi recoman-dându-mi să-i aduc pe micuţele mele prietene. Nimic nu fu mai grabnic, după cum lesne vă închipuiţi, decât să merg să-i povestesc totul soră-mii, care mă şterse cu cea mai mare grijă, să nu rămână nici o urmă, şi, pe motiv că-mi mijlocise această mică avere, nu întârzie să-mi ceară jumătate din câştig. Pilda ei îmi fu de învăţătură şi începui, cu speranţa unei asemenea împărţeli, să caut cât mai multe fetiţe pentru părintele Laurent. Însă, ducându-i una pe care-o cunoştea deja, el o refuză, dar îmi dădu totuşi trei soli ca încurajare: „Nu le văd niciodată de două ori, copila mea, adu-mi unele pe care nu le cunosc şi niciodată pe cele care-ţi vor spune c-au avut deja de-a face cu mine.” Aveam să mă pricep mai bine de-acum: în două luni, îi prezentai părintelui Laurent mai bine de douăzeci de fete noi, cu care el folosi, pentru desfătare, absolut aceleaşi metode ca şi cu mine. Pe lângă condiţia să aleg pentru el numai necunoscute, o respectam şi pe cea pe care mi-o recomandase insistent stăruitor, legată de vârstă: niciuna nu trebuia să aibă mai puţin de patru ani ori mai mult de şapte. Iar mica mea avere creştea cum nu se poate mai bine, când soră-mea, dându-şi seama că mă băgăm pe teritoriul ei, mă ameninţă că-i spune tot mamei dacă nu încetez această afacere drăguţă, aşa că renunţai la părintele Laurent.

Totuşi îndeletnicirile mele mă mânau tot prin preajma mănăstirii şi chiar în ziua când împlineam şapte ani am întâlnit un nou amant, a cărui manie, deşi foarte copilărească, devenea însă ceva mai serioasă. Acesta se numea părintele Louis; era mai bătrân decât Laurent şi avea, în ţinută, un nu-ştiu-ce mai libertin. Mă agăţă când intram pe poarta bisericii şi mă îmbie să urc în chilia lui. Întâi am făcut oarece nazuri, dar, asigurându-mă că soră-mea urcase acolo cu trei ani în urmă şi că zi de zi primea fetiţe de seama mea, îl urmai. Abia ajunşi în chilie, el încuie uşa şi, turnând sirop într-un păhărel, mă puse să beau trei unul după altul, pline ochi. O dată îndeplinită această pregătire, reverendul, mai drăgăstos decât confratele său, începu să mă pupe şi, tot glumind, îmi dezlegă juponul şi, ridicându-mi cămaşa sub corset, în ciuda slabelor mele împotriviri, puse stăpânire pe toate părţile mele dinainte, pe care le descoperise, şi, după ce le pipăi şi le cântări îndelung, mă întrebă dacă nu-mi vine să mă piş. Deosebit de încercată de această nevoie din pricina măsurii mare de băutură pe care mă pusese s-o înghit, încuviinţai că nevoia aceasta era cum nu se poate mai mare, dar că nu voiam să fac asta de faţă cu el. „Oh! Ba da, pe legea mea, ştrengăriţe, adăugă depravatul, oh! Zău c-ai s-o faci în faţa mea, mai mult, pe mine. Iată, îmi spuse scoţându-şi puia de sub veşmânt, iată scula pe care-ai s-o scalzi; trebui să te pişi peste ea.” Atunci, luându-mă şi aşezându-mă pe două scaune, cu câte un picior pe fiecare, mi le desfăcu cât putu de mult, apoi îmi spuse să stau pe vine. Ţinându-mă în această postură, puse sub mine un vas, se aşeză pe un taburet la înălţimea vasului, cu mădularul în mână, taman sub pizda mea. Cu una dintre mâini îmi susţinea şoldurile, iar cu cealaltă şi-o freca şi cum gura mea, dată fiind poziţia, se afla la acelaşi nivel cu a lui, mă pupa apăsat. „Hai, micuţo, pişă-te, îmi spuse, scaldă-mi grabnic puia cu această licoare fermecată, a cărei scurgere caldă are atâta putere asupra simţurilor mele. Pişă-te, sufleţel, pişă-te şi cearcă să-mi inunzi sămânţa.” Louis se înfierbânta, se excita, era lesne de văzut că această operaţiune bizară îi flata cel mai mult simţurile. Extazul cel mai dulce îl încorona când apele care-mi umflaseră stomacul se scurgeau în şuvoiul cel mai abundent şi umplurăm amândoi acelaşi vas, el cu sămânţă, eu cu urină. O dată încheiată operaţia, Louis îmi ţinu cam acelaşi discurs ca Laurent; voia să facă din târfuliţa lui o codoaşă şi, de astă dată, păsându-mi prea puţin de ameninţările soră-mii, îi adusei fără teamă lui Louis toate copilele pe care le cunoşteam. Le punea pe toate să facă acelaşi lucru, cum le primea foarte bine de două sau trei ori fără să se dezguste şi-mi plătea de fiecare dată partea mea, în afară de ce reţineam de la micile mele prietene, în nici şase luni mă văzui cu o sumă frumuşică de care mă bucuram după bunul plac, având numai grijă să mă feresc de soră-mea„. „Duclos, o întrerupse aici preşedintele, n-ai fost prevenită că povestirile tale trebuie să cuprindă amănunte cât mai clare şi mai întinse? Că nu putem să judecăm ce legătură are pasiunea pe care-o povesteşti cu moravurile şi caracterul omului decât dacă nu ne ascunzi nici o împrejurare? Că şi cele mai neînsemnate circumstanţe sunt, de altfel, infinit de folositoare pentru ceea ce aşteptăm de la povestirile tale, întru excitarea simţurilor noastre?

— Ba da, monseniore, am fost prevenită să nu neglijez nici un detaliu şi să intru în cele mai mici mărunţişuri de fiecare dată când ele ar servi la luminarea caracterelor sau a soiului. Să-mi fi scăpat ceva în privinţa asta?

— Da, n-am nici o idee despre puia celui de-al doilea franciscan şi despre cum a slobozit. De altfel, ţi-a frecat pizda şi te-a pus să-i atingi puia? Vezi dară câte amănunte ai neglijat!

— Iertare, spuse doamna Duclos, voi îndrepta greşelile acestea şi mă voi feri să mai fac altele. Părintele Louis avea un membru mediocru, mai mult lung decât gros şi, în general, cu un aspect banal. Chiar îmi aduc aminte că i se scula destul de greu şi că nu i s-a întărit decât în clipa crizei. Nu mi-a frecat deloc pizda, s-a mulţumit s-o lărgească atât cât a putut cu degetele, ca urina să curgă mai uşor. Şi-a apropiat de două sau trei ori puia şi slobozul fu stors, scurt şi fără alte vorbe rătăcite din parte-i decât: „Ah! Futu-i, hai, pişă-te, frumoasă fântână, pişă-te odată, copila mea, pişă-te, pişă-te, nu vezi că-mi dau drumul?” Şi toate acestea le însoţea cu nişte sărutări pe gură care nu erau grozav de libertine.

— Aşa-i, s Duclos, spuse Durcet, avea dreptate preşedintele; după prima povestire nu puteam să-mi închipui deloc, dar acum îl desluşesc pe omul tău.

— O clipă, Duclos, spuse episcopul, văzând că ea se pregătea să răspundă, am eu însumi o nevoie puţin mai intensă decât aceea de a mă pişa, mă ţin de ceva timp şi simt că trebuie să-i dau drumul.„ Şi totodată îl trase spre el pe Narcisse. Ochii prelatului scăpărau foc, pula-i era lipită de burtă, spumega, sămânţa înăbuşită voia numaidecât să se elibereze şi n-o putea face decât prin mijloace violente, îi târî pe nepoata sa şi pe băiat în cabinet. Totul se opri: o ejaculare era privită drept ceva prea important pentru ca totul să nu se suspende Ia momentul când cineva voia s-o săvârşească, şi ca totul să nu concure la împlinirea ei delicioasă, însă natura, de astă dată, nu răspunse dorinţelor prelatului şi, la câteva minute după ce se închisese în cabinet, ieşi furios, în aceeaşi stare erectilă, şi, adresându-i-se lui Durcet, care era responsabil pe luna aceea: „Să-l mi-l treci pe papiţoiul ăsta mic pentru pedeapsa de sâmbătă, îi spuse, împingându-l violent pe copil departe de el, şi să fie cruntă, te rog„. Pricepură atunci că, fără îndoială, băiatul nu putuse să-l satisfacă, iar Julie îi povesti în şoaptă tatălui ei întâmplarea. „Ei, pe toţi dracii, ia altul, îi zise ducele, alege din cadrilurile noastre, dacă al tău nu te satisface.

— Oh! Acum satisfacţia mea n-ar fi nici pe departe ce-mi doream adineaori, spuse prelatul. Ştiţi în ce hal ne aduce o dorinţă înşeiată. Prefer să mă stăpânesc, dar papiţoiul ăsta mic să nu fie cruţat, continuă el, iată tot ce cer…

— Oh! Te asigur că va fi mustrat. E bine ca primul prins să le fie învăţătură de minte celorlalţi. Sunt mâhnit să te văd în starea asta; încearcă altceva, pune pe unul să te fută.

— Monseniore, spuse doamna Martaine, mă simt pe deplin pregătită să vă satisfac, iar dacă Măria Voastră ar vrea…

— Ei, drăcie! Nu, nu, spuse episcopul; nu ştii oare că sunt multe împrejurări când nu vrei un cur de femeie? O s-aştept, o s-aştept… Să spună Duclos mai departe, o să-mi treacă diseară; trebuie numaidecât să găsesc unul cum îmi place. Continuă, Duclos.„ Şi, după ce prietenii râseră din toată inima de sinceritatea libertină a episcopului („sunt multe împrejurări când nu vrei un cur de femeie „), povestitoarea îşi reluă depanarea cu aceste cuvinte: „Abia împlinisem şapte ani când într-o zi, ducându-i lui Louis, după obicei, pe una dintre tovarăşele mele, îl găsii la el pe un alt frate călugăr. Cum nu se mai întâmplase una ca asta, fui surprinsă şi vrui să mă retrag, dar Louis mă linişti, iar eu şi micuţa mea prietenă intrarăm curajoase. „Iată, părinte Geoffroi, îi zise Louis prietenului său, împingându-mă spre acesta, nu ţi-am spus că-i drăguţă?

— Da, cu adevărat, zise Geoffroi, luându-mă pe genunchi şi sărutându-mă. Câţi ani ai, micuţo?

— Şapte ani, părinte.

— Adică numai cu cincizeci mai puţin ca mine„, spuse bunul părinte, pupându-mă iar. Pe durata acestui scurt monolog se pregătea siropul şi, după cutumă, ni se dădură fiecăreia să bem câte trei pahare pline. Dar, cum nu eram obişnuită să beau când îi aduceam vânat proaspăt lui Louis, fiindcă-i dădea numai celei pe care o aduceam, iar eu nu rămâneam, în general, în încăpere, ci mă retrăgeam iute, îndemnul mă uimi de data aceasta şi, cu glasul celei mai naive inocenţe, îi spusei: „De ce-mi daţi de băut, părinte? Vreţi să mă piş?

— Da, copila mea, răspunse Geoffroi, care mă ţinea şi acum în poală şi îşi plimba deja mâinile pe părţile mele dinainte, da, vreau să te pişi şi cu mine vei împlini aventura asta, poate niţel deosebită de cum se petrecea aici. Vino în chilia mea, să-l lăsăm pe părintele Louis cu micuţa ta prietenă şi să ne vedem de-ale noastre. O să ne întâlnim iar după ce ne facem trebuşoarele.„ Ieşirăm; Louis îmi şopti să fiu binevoitoare cu prietenul lui, că n-o să-mi pară rău. Chilia lui Geoffroi nu era departe de cea a lui Louis şi ajunserăm fără să fim văzuţi. De-abia intraţi, Geoffroi, după ce ferecă uşa, îmi spuse să-mi dau jos fustele. Mă supusei; îmi suflecă el însuşi cămaşa până deasupra buricului şi, aşezându-mă pe marginea patului, îmi desfăcu coapsele cât putu de mult, continuând să mă împingă pe spate, încât mi se vedea tot pântecele, iar trupul mi se mai sprijinea numai pe noadă, îmi porunci să mă ţin bine în poziţia aceea şi să încep să mă piş îndată ce-o să mă lovească uşor cu mâna peste o coapsă. Atunci, măsurându-mă un moment din ochi în acea postură şi străduindu-se să-mi depărteze cu o mână buzele pizdei, cu cealaltă se descheie la prohab şi se porni să scuture cu mişcări un membru mic, negricios şi pipernicit care nu părea să răspundă la ce i se pretindea. Vrând a-l îmboldi cu mai mult succes, omul nostru încercă, prin micul său obicei preferat, să-l gâdile în cel mai înalt grad: prin urmare, îngenunche între picioarele mele, examina încă o dată interiorul micului orificiu pe care i-l prezentam, îşi duse gura acolo de mai multe ori, grohăind printre dinţi nişte cuvinte deşucheate pe care nu le mai ţin minte, fiindcă pe atunci încă nu le pricepeam, şi continuă să-şi agite membrul, care nu fu deloc stârnit. Până la urmă, buzele i se lipiră cu totul de cele ale pizdei mele, primii semnalul convenit şi, revărsând pe loc în gura moşneagului surplusul viscerelor, îl inundai cu şuvoaie de urină, pe care o înghiţea cu aceeaşi repeziciune cu care eu i-o aruncam pe gâtlej. Deodată, membrul i se întinse şi măciulia semeaţă se ridică până aproape de una dintre coapsele mele. Simţii că stropea mândru semnele sterile ale nevrednicei sale bărbaţii. Potrivise totul atât de meticulos, că înghiţea ultimele picături în clipa în care puia lui, ameţită de victorie, o plângea cu lacrimi de sânge. Geoffroi se ridică împleti-cindu-se îmi dădui seama că n-avea pentru idolul său, după ce tămâia se stinse, un cult la fel de pios ca atunci când delirul, înflăcărându-i jertfa, ţinea încă prestigiul sus. Îmi dădu doisprezece soli cam la repezeală, îmi deschise uşa, fără să-mi ceară, precum ceilalţi, să-i aduc alte fetiţe (se pare că avea alt furnizor) şi, arătându-mi calea spre chilia prietenului său, îmi zise să merg acolo, că, grăbit de ora slujbei sale, nu poate să mă conducă şi se închise la el fără să-mi mai lase timp să-i răspund.” „Ei! Chiar aşa, spuse ducele, există o grămadă de bărbaţi care pur şi simplu nu pot face faţă clipei când iluzia se destramă. Pare-se că orgoliul suferă din cauză că s-au lăsat văzuţi de o femeie într-o asemenea stare de slăbiciune, iar din stinghereala ce-o simt atunci se naşte dezgustul.

— Nu, zise Curval, căruia Adonis, îngenuncheat, i-o freca şi care îşi lăsa mâinile să se plimbe pe trupul Zelmirei, nu, prietene, orgoliul n-are nimic de-a face aici, ci obiectul, care n-are în sine altă valoare decât cea pe care i-o atribuie lubricitatea noastră, se arată întru totul aşa cum este, atunci când lubricitatea s-a stins. Cu cât excitarea a fost mai violentă, cu atât obiectul se urâţeşte când această excitare nu-l mai susţine, la fel cum suntem mai mult sau mai puţin obosiţi după efortul mai mic sau mai mare pe care l-am depus, iar dezgustul pe care-l simţim arunci nu-i decât sentimentul unui suflet sătul, căruia fericirea îi displace, fiindcă deja l-a istovit.

— Totuşi, din acest dezgust, spuse Durcet, se naşte adesea un gând de răzbunare ale cărui urmări funeste le-am văzut.

— Atunci e altceva, zise Curval, şi, cum urmarea acestor povestiri ne va oferi, poate, nişte exemple despre ce spui, să nu ne pripim cu disertaţiile, pe care aceste fapte le vor produce în mod firesc.

— Preşedinte, spune adevărul, zise Durcet: eşti tu însuţi aproape de rătăcire şi cred că-n clipa de faţă ţi-ar plăcea mai mult să te pregăteşti să simţi plăcerea decât să discuţi despre cum se scârbeşte omul pe urmă.…

— Ba deloc. Nici vorbă, spuse Curval, am mintea cea mai limpede. E drept, continuă el, sărutându-l pe Adonis pe gură, că acest copil e fermecător. Dar nimeni n-are voie să-l fută; nu cunosc nimic mai rău decât legile voastre… Trebuie să te mărgineşti la nişte lucruri… la nişte lucruri… Hai, hai, continuă, Duclos, căci simt c-aş face vreo prostie şi vreau ca iluzia să mă ţină măcar până la culcare.„ Preşedintele, care vedea că mădularul începea să se revolte, îi trimise pe cei doi copii la locul lor şi, alungindu-se iar lângă Constance, care, deşi neîndoielnic, drăguţă, nu-l înfierbânta la fel de mult, o grăbi încă o dată pe Duclos să continue, iar aceasta se supuse pe dată, cuvântând astfel: „Mă reîntâlnii cu mica mea prietenă. Tărăşenia lui Louis se încheiase şi, destul de nemulţumite amândouă, părăsirăm mănăstirea, eu aproape hotărâtă să nu mai calc pe acolo. Tonul lui Geoffroi îmi umilise micul amor propriu şi, fără să mai cercetez de unde venea dezgustul, nu-mi plăceau nici felul cum se ivise, nici urmările lui. Şi totuşi îmi fusese scris c-o să mai am câteva aventuri în mănăstirea aceasta, iar pilda soră-mii, care avusese de-a face, din câte mi-a spus, cu mai mult de paisprezece, era de ajuns să mă convingă că nu ajunsesem încă la capăt în călătoriile mele. Îmi dădui seama de asta după trei luni de la ultima aventură, la rugăminţile unuia dintre cuvioşii părinţi, un om de vreo şaizeci de ani. Se folosi de tot felul de viclenii ca să mă îmbie în chilia lui. Până la urmă, una i-a reuşit atât de bine, că mă trezii acolo într-o frumoasă dimineaţă de duminică, fără să ştiu prea bine nici cum, nici pentru ce. Bătrânul destrăbălat, pe numele lui părintele Henri, încuie uşa îndată ce mă văzu înăuntru şi mă îmbrăţişa din toată inima. „Ah! Ştrengăriţe, striga el ameţit de bucurie, iată-te aşadar în mâna mea, nu-mi mai scapi de data asta.” Era tare frig, aveam năsucul plin de muci, cum se întâmplă adesea la copii. Vrui să mi-i şterg. „Ei! Nu, nu, spuse Henri oprindu-mă, eu o să fac treaba asta, micuţo.” şi, culcându-mă pe patul lui cu capul puţin lăsat, se aşeză lângă mine, trăgându-mi capul răsturnat pe genunchii lui. Ai fi zis că, în starea în care era, mânca din ochi acea secreţie a creierilor mei. „Oh! Ce mucoasă drăguţă, spunea el, în al nouălea cer, cum am s-o mai sug!” Apoi, aplecându-se peste capul meu şi vârând cu totul nasul meu în gură, nu numai că devoră toţi mucii aceia de care eram plină, dar chiar pătrunse neruşinat cu vârful limbii în amândouă nările, pe rând şi cu atâta meşteşug, că-mi stârni două sau trei strănuturi care sporiră scurgerea pe care-o dorea şi şi-o înghiţea cu atâta nesaţ. Despre acesta însă, domnilor, să nu-mi cereţi alte amănunte: nu se ivi nimic şi, fie că nu făcuse nimic, fie că făcuse treaba în nădragi, eu n-am zărit nimic şi, în mulţimea de pupături şi limbi, nu se vădi în nici un fel vreun extaz mai puternic şi, prin urmare, cred că n-a slobozit deloc. Mai mult nu să scormoni, chiar mâinile lui nu mă pipăiră deloc şi vă încredinţez că fantezia acestui bătrân libertin s-ar fi putut împlini cu fata cea mai cinstită şi mai neştiutoare din lume, fără ca ea să-l bănuiască de lubricitate câtuşi de puţin.

Nu acelaşi lucru se poate spune de cel pe care întâmplarea mi l-a adus chiar în ziua când împlineam nouă ani. Părintele Etienne, căci acesta era numele libertinului, îi spusese de mai multe ori soră-mii să mă ducă la el, iar ea mă sfătuise să merg să-l văd (dar fără a vrea să mă însoţească, de teamă ca nu cumva mama, care intrase la bănuieli, să nu afle), când mă găsii în sfârşit faţă în faţă cu el într-un colţ al bisericii, lângă sacristie. Se arătă atât de amabil, folosi motive atât de convingătoare, încât nu mă lăsai mult rugată. Părintele Etienne avea vreo patruzeci de ani, era în putere, vesel şi viguros. Abia ajunserăm în chilia lui, că mă şi întrebă dacă ştiu să frec o puia. „Vai! Îi zisei roşind, nici nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Ei bine! O să te-nvăţ eu, îmi spuse sărutân-du-mă din toată inima pe gură şi pe ochi; singura mea plăcere e să le instruiesc pe fetiţe, iar lecţiile pe care le primesc ele de la mine sunt atât de bune încât nu le uită niciodată. Mai întâi, dă-ţi jos fustele, căci, dacă te-nvăţ cum să te porţi pentru a-mi oferi plăcere, se cuvine să-ţi arăt totodată cum să faci pentru a o primi, iar pentru lecţia aceasta nu trebuie să ne stingherească nimic. Hai, să-ncepem cu tine. Ce vezi tu aici, îmi spuse, pu-nându-mi mâna pe movilită, se numeşte pizdă şi iată cum trebuie să faci ca să-ţi stârneşti acolo nişte gâdilături delicioase: trebuie să freci uşor cu un deget această mică ridicătură pe care-o simţi aici şi care se cheamă clitoris.„ Apoi, punându-mă să fac asta: „Acolo, vezi, micuţo, aşa, cât una dintre mâini îşi face de treabă acolo, un deget al celeilalte se vâră pe nesimţite în crăpătura aceasta delicioasă…„ Apoi, ducându-mi mâna acolo: „Aşa, da… Ei bine! Nu simţi nimic? Continuă el îndemnându-mă să respect lecţia.

— Nu, părinte, credeţi-mă, îi răspunsei cu naivitate.

— Ah! La naiba, asta fiindcă eşti încă prea mică, dar, peste doi ani, o să vezi câtă plăcere o să-ţi aducă.

— Aşteptaţi, i-am spus, mi se pare totuşi că simt ceva.„ Şi frecam cât mă ţineau puterile în locurile pe care mi le indicase… Într-adevăr, câteva uşoare gâdilături voluptoase mă convinseseră că reţeta nu era o himeră şi marea folosinţă ce i-am dat de atunci acestei izbăvitoare metode a sfârşit prin a mă încredinţa nu o dată de iscusinţa învăţătorului meu. „Să ne ocupăm de mine, îmi spuse Etienne, fiindcă plăcerile tale îmi aţâţă simţuri] e şi ^buie să le împărtăşesc şi eu, îngeraşul meu. Uite, îmi 2jsej punându-mă să iau în mână o sculă atât de monstruoasă încât amândouă mânuţele mele abia puteau să o cuprindă, uite> copila mea, asta se numeşte puia, iar mişcarea aceasta, continuă el purtându-mi mâna prin scuturături repezi, mişcarea asta se numeşte frecare. Astfel, acum, tu îmi freci puia. Hai, copila mea, hai, cu toată puterea. Cu cât mişcările tale vor fi mai repezi şi mai strânse, cu atât vei grăbi clipa beţiei mele. Ai însă grijă la un lucru de căpătâi, adăugă el îndrumându-mi în continuare scuturăturile, ai grijă să ţii întotdeauna capul descoperit. Nu-l acoperi niciodată cu această piele pe care o numim prepuţ: dacă acest prepuţ ar acoperi această parte pe care o numim gland, toată plăcerea mea s-ar spulbera. Hai, micuţo, continuă învăţătorul meu, să vezi cum îţi fac eu ţie ceea ce o să-mi faci tu mie.„ Şi, cu aceste vorbe, apăsându-se pe pieptul meu, în timp ce eu îmi vedeam de treabă, îşi puse mâinile atât de dibaci, îşi mişcă degetele cu atâta meşteşug, încât până la urmă plăcerea mă cuprinse şi lui îi datorez, cu adevărat, lecţia dintâi. Atunci, fiindcă mi se învârtea capul, mă oprii din lucru, iar reverendul, care nu era gata să termine, consimţi să renunţe o clipă la plăcerea sa pentru a se ocupa numai de a mea. Şi, după ce mă ajută s-o gust pe deplin, mă puse să reiau ceea ce extazul mă obligase să întrerup şi-mi porunci destul de răspicat să nu mă mai las distrată de nimic şi să mă ocup numai de el. Făcui asta din tot sufletul. Aşa se cuvenea: îi datoram multă recunoştinţă. Lucram cu atâta însufleţire şi urmam atât de bine ceea ce-mi poruncise, încât monstrul, biruit de scuturăturile tot mai repezi, îşi vomită până la urmă toată turbarea şi mă acoperi cu veninul lui. Etienne păru atunci transfigurat de cel mai voluptos delir, îmi săruta gura cu înflăcărare, îmi pipăia şi îmi freca pizda, iar rătăcirea cuvintelor sale îi vădea şi mai clar tulburarea. Cuvintele „futu-i„ şi „la dracu„, amestecate cu cele mai drăgăstoase vorbe, caracterizau acest delir care dură mult timp şi din care, revenindu-şi, galantul Etienne, foarte deosebit de confratele său înghiţitor de urină, îmi spuse că sunt fermecătoare, că mă roagă să mai vin la el şi că de fiecare dată o să mă trateze ca şi acum. Strecurându-mi un scud în mână, mă duse de unde mă luase şi mă lăsă cât se poate de uluită şi încântată de noua mea avere care, împăcându-mă cu mănăstirea, mă făcu să iau, în sine-mi, hotărârea de a veni şi-n alte daţi aici, convinsă că, pe măsură ce voi creşte, voi avea mai multe aventuri plăcute. Dar soarta mea era alta: evenimente mai importante mă aşteptau într-o lume nouă şi, la întoarcerea acasă, aflai noutăţi ce-mi tulburară curând beţia în care mă împinsese fericita desfăşurare a celei din urmă poveşti.”