Antologie

— Iertare! Iertare! Nu pot îndura supliciul acesta, mai bine mă ucideţi! Fie-vă milă, vă rog…

— Laşă mizerabilă, strigă mătuşa mea. Trebuie să-ţi dau exemplu.

Cu aceste cuvinte, ea se expune, curajoasă şi complet goală, desfăcând coapsele şi ţinându-le ridicate.

Ploua cu lovituri; călăul era nepăsător, într-o clipă, coap-sele-i fură sângerânde.

Mătuşa mea rămânea neclintită, strigând din când în când:

— Mai tare… Ah! Şi mai tare…!

Priveliştea aceasta mă transpuse şi strigai că sunt gata să sufăr orice.

Mătuşa se ridică îndată şi mă acoperi cu sărutări fierbinţi, pe când călugărul îmi lega mâinile şi-mi acoperea ochii cu o fâşie de pânză.

În fine, ce să vă mai spun? Supliciul reîncepu, mai groaznic. Amorţită curând de durere, zăceam nemişcată, nu mai simţeam nimic. Prin zgomotul loviturilor, auzeam numai confuz ţipete, hohote, palme plesnind cărnurile. Se mai auzeau râsete smintite, râsete nervoase, sacadate, vestind bucuria simţurilor. Din când în când, vocea mătuşii mele, care horcăia de voluptate, domina această bizară armonie, concertul acesta orgiastic, această saturnalie însângerată.

Aveam să-nţeleg, mai târziu, că spectacolul supliciului meu servea la trezirea dorinţelor ei; fiecare suspin înăbuşit al meu îi provoca un elan de voluptate.

Plictisit, fără îndoială, călăul meu se oprise, încă imobilă, eram îngrozită, resemnată că voi muri şi totuşi, pe măsură ce-mi recăpătăm uzul simţurilor, simţeam o mâncărime deosebită; trupu-mi fremăta, cuprins de flăcări. Mă agitam lubric, parcă spre a-mi satisface o poftă insaţiabilă. Deodată, două braţe nervoase mă înlănţuiră; ceva necunoscut, cald şi încordat, prinse a se lovi de coapsele mele, alunecă mai jos şi mă pătrunse pe neaşteptate, în clipa aceea, crezui că sunt despicată în două. Scosei un ţipăt înfricoşător, acoperit îndată de hohote de râs. Două sau trei scu-turături teribile desăvârşiră intrarea completă a îmblăciului grosolan care mă sfâşia. Coapsele mele sângerânde se lipeau de coapsele adversarului meu; cărnurile noastre păreau să se amestece, pentru a se topi într-un singur trup. Venele mi se umflaseră toate, nervii erau întinşi. Frecuşul viguros pe care-l suportam şi care era săvârşit cu o agilitate incredibilă mă înfierbântă într-atât, încât mă crezui pătrunsă cu fierul roşu.

Mă prăbuşii curând în extaz, simţindu-mă în ceruri. O licoare vâscoasă şi fierbinte mă inundă repede, mă pătrunse până la oase, mă gâdilă până la măduvă. Oh! Era prea mult… Mă scurgeam ca lava încinsă… Simţeam cum mă străbate un fluid activ, devorant, a cărui ejaculare o provocam prin spasme furioase şi am căzut istovită într-un abis de voluptate nemaicunoascută.

FANNY Ce tablou, Gamiani! Ne băgaţi diavolul în oase.

GAMIANI Asta nu-i tot.

Voluptatea-mi se preschimbă imediat într-o durere cumplită. Am fost brutalizată în chip oribil. Mai bine de douăzeci de călugări se năpustiră, la rându-le, ca nişte canibali desfrânaţi. Capul îmi căzu din nou într-o parte, iar trupul frânt, strivit, zăcea pe perne semeni unui cadavru. Mă duseră în pat ca pe o moartă.

FANNY.

Ce cruzime infamă!

GAMIANI.

Oh! Da, infamă, dar încă şi mai funestă.

Revenită la viaţă, întremată, înţelesei oribila perversitate a niătuşii mele şi a infamilor ei tovarăşi de dezmăţ, pe care-i mai aţâţa numai vederea unor torturi înfiorătoare. Le-am jurat o ură de moarte şi iar ura aceasta, în răzbunarea mea deznădăjduită, am aruncat asupra tuturor bărbaţilor.

Ideea de-a le suporta mângâierile mi-a repugnat întotdeauna. N-am mai vrut să servesc drept jucărie josnică pentru poftele lor.

Temperamentul meu era însă înfocat şi trebuia să-l satisfac. Mai târziu, am fost vindecată de onanism numai datorită lecţiilor docte ale fetelor de la mănăstirea Mântuirii. Ştiinţa lor fatală m-a pierdut pe veci.

Aici, hohote de plâns înăbuşiră vocea schimbată a contesei. Mângâierile n-aveau nici o putere asupra acestei femei. Ca o diversiune, mă adresai lui Fanny.

ALCIDE.

E rândul dumitale, frumoasă şi uluită cum eşti! Iată-te, într-o noapte, iniţiată în atâtea mistere. Să vedem! Poves-teşte-ne cum ai simţit întâile plăceri ale simţurilor.

FANNY Eu? N-aş îndrăzni, pe cuvânt.

ALCIDE Pudoarea dumitale-i cel puţin nepotrivită.

FANNY.

Nu, dar, după povestirea contesei, ce-aş putea spune eu ar fi prea insignifiant.

ALCIDE.

Nu te gândi la asta, biată ingenuă! De ce să şovăi? Oare nu ne-au unit plăcerile şi simţurile? Nu mai avem de ce să roşim. Am făcut de toate, le putem spune pe toate.

GAMIANI.

Hai, frumoaso, o sărutare, două, o sută dacă de asta e nevoie ca să te hotărăşti! Şi Alcide, cât e de îndrăgostit! Iată, te ameninţă.

FANNY.

Nu, nu, lăsaţi-mă, Alcide, sunt sleită, îndurare! Vă rog… Gamiani, ce lubrică eşti… Alcide, dă-te jos… Oh!

ALCIDE.

Fără cruţare, pe legea mea! Fie Curtius năvăleşte înarmat, fie ne oferi odiseea fecioriei dumitale.

Mă siliţi… Da, da!

FANNY.

GAMIANI şi ALCIDE.

FANNY.

Am ajuns la cincisprezece ani pe deplin inocentă, vă jur. Nici măcar cu gândul nu mă oprisem vreodată la ceea ce ţine de deosebirile între sexe. Trăiam fără griji, fericită, neîndoielnic; până când, într-o zi de toropeală, fiind singură acasă, am simţii un fel de nevoie de a mă dilata, de a mă desfăta în voie.

Mă dezbrăcai şi mă întinsei aproape goală pe divan… Oh! Mă ruşinez! Lungită, îmi desfăcui coapsele, zbătându-mă în toate părţile. Fără să ştiu, închipuiam cele mai indecente poziţii.

Stofa divanului era lucioasă. Răcoarea ei îmi procură o senzaţie plăcută, un tremur voluptuos ce-mi străbătea trupul. Oh! Cât de liber respiram, învăluită într-o atmosferă caldă, discret pătrunzătoare. Ce voluptate suavă şi încântătoare! Eram cuprinsă de un extaz delicios. Mi se părea că o viaţă nouă irupea în fiinţa mea, că eram mai puternică, mai mare, că aspiram un suflu divin, că înfloream sub razele unui cer minunat.

Eşti poetică, Fanny!

ALCIDE.

FANNY.

Ah! Vă descriu întocmai senzaţiile mele. Ochii mei hoinăreau cu plăcere peste trup, îmi treceam mâinile pe gât, pe sâni. Mai jos, ele se opriră şi mă cufundai, fără voie, într-o reverie adâncă.

Cuvintele amor şi amant îmi reveneai neîncetat în gând, cu sensul lor inexplicabil. Sfârşii prin a mă simţi singură. Uitasem că am părinţi, prieteni, simţeam un gol înfiorător.

Mă ridicai, privind tristă în juru-mi.

Rămăsei dusă pe gânduri câteva clipe, cu capul plecat melancolic, cu mâinile împreunate, cu braţele atârnând. Apoi, privindu-mă, atingându-mă iară, mă întrebai dacă toate acestea n-aveau un scop, un sfârşit… Înţelegeam instinctiv că-mi lipsea ceva pe care nu-l puteam defini, dar după care tânjeam, pe care-l doream cu toată inima.

Trebuie că aveam o expresie rătăcită, căci uneori râdeam frenetic; braţele-mi se desfăceau ca pentru a înşfăca obiectul dorinţei mele; ajungeam chiar să mă îmbrăţişez singură. Mă cuprindeam, mă mângâiam, aveam numaidecât nevoie de ceva real, de un trup pe care să-l trag spre mine, să-l strâng; în strania mea nălucire, puneam stăpânire pe mine însămi, crezând că mă lipesc de un altul.

Prin vitralii, vedeam în depărtare copacii, iarba şi eram ispitită să mă duc să mă rostogolesc pe pământ sau să mă pierd, aeriană, printre frunze. Contemplam cerul şi aş fi vrut să zbor prin aer, să mă topesc în azur, să mă amestec cu aburii, cu văzduhul, cu îngerii.

Puteam să-nnebunesc: sângele-mi urca, fierbând, la cap.

Pierdută, transfigurată, mă aruncasem pe perne. O ţineam pe una strâns între coapse, pe alta o luasem în braţe; o sărutam nebuneşte, o învăluiam cu pasiune, chiar îi zâmbeam, cred, într-atât eram de îmbătată şi dominată de simţuri. Deodată mă opresc, tresalt, mi se pare că mă topesc, că mă scufund. Ah! Strigai, Doamne, ah! Ah! Şi mă ridicai brusc, înspăimântată.

Nefiind în stare să înţeleg nimic din ce se petrecuse cu mine, crezui că sunt rănită, îmi fii teamă. Mă aruncai în genunchi, implo-rându-l pe Dumnezeu să mă ierte dacă făptuisem ceva rău.

ALCIDE.

Adorabilă inocentă! N-ai spus nimănui ceea ce te înfricoşase atât de tare?

FANNY.

Nu! Niciodată! N-aş fi îndrăznit. Eram încă inocentă cu o oră în urmă, când mi-aţi desluşit cheia şaradei.

ALCIDE.

O! Fanny! Mărturia aceasta mă poartă pe culmile extazului. Prietenă, primeşte încă o dată această dovadă a iubirii mele. Excită-mă, Gamiani, ca să inund floarea asta proaspătă cu rouă celestă.

GAMIANI.

Ce foc, ce ardoare, Fanny, ieşini deja… Oh! Juisează. Juisează.

FANNY Alcide! AlcideL. Mă sfârşesc, mă…

Şi dulcea voluptate ne cufundă în beţie, ne duse pe-amân-doi în al nouălea cer.

După o clipă de odihnă, cu simţurile potolite, vorbii eu însumi astfel:

— M-am născut din părinţi tineri şi robuşti. Am avut o copilărie fericită, ferită de lacrimi sau boli. Încât, pe la treisprezece ani, eram deja bărbat în toată puterea cuvântului. Spinii cărnii se făceau deja simţiţi din plin.

Sortit carierei ecleziastice, crescut cu toată rigoarea principiilor de castitate, mă împotriveam din toate puterile primelor pofte ale simţurilor. Carnea mea se trezea, se excita la culme, imperioasă, şi o flagelam fără milă.

Mă condamnam la postul cel mai strict. Noaptea, în somn, natura îşi obţinea uşurarea şi mă înspăimântam ca de-o încălcare de care eram vinovat, îmi spoream abstinenţele şi atenţia de a alunga o mână funestă. Această împotrivire, această luptă interioară sfârşiră prin a mă face greoi şi buimac. Continenţa mea forţată imprimă tuturor simţurilor o sensibilitate sau mai degrabă o iritaţie pe care n-o mai simţisem.

Deseori aveam vertijuri. Mi se părea că obiecte se învârt şi eu o dată cu ele. Dacă, din întâmplare, îmi apărea dinaintea ochilor o femeie tânără, mi se părea viu luminată şi strălucind într-o flamă, asemeni unor scântei electrice.

Umoarea, tot mai încinsă şi prea abundentă, mi se urca la creier, iar părţile de foc de care era plină, lovind puternic în cristalinul ochilor, creau aici un soi de miraj uluitor.

Stare aceasta dura de mai multe luni când, într-o dimineaţă, simţii deodată în toate mădularele o contracţie şi o tensiune violente, urmate de o mişcare înfiorătoare şi convulsivă, asemănătoare cu cele ce însoţesc de obicei crizele de epilepsie… Ameţelile mele luminoase se repetară cu mai multă forţă ca niciodată… Văzui mai întâi un cerc negru care se rotea rapid în faţa mea, creştea şi devenea uriaş: o rază vie şi fulgerătoare ţâşni din axa cercului şi umplu de lumină toată întinderea.

Descopeream un orizont nesfârşit; vaste ceruri înflăcărate, străbătute de mii de artificii zburătoare care cădeau, orbitoare, într-o ploaie de aur, în scânteieri de safir, de smarald şi de azur.

Focul se stinse şi o lucire albăstrie şi catifeiată îi luă locul: mi se părea că înot într-o lumină limpede şi blândă, suavă ca reflexia pală a lunii într-o noapte frumoasă de vară şi iată că, din punctul cel mai îndepărtat, aleargă spre mine, vaporoase, aeriene ca un roi de fluturi aurii, miriade infinite de tinere goale, de o prospeţime orbitoare, străvezii ca nişte statui de alabastru.

Mă avântai înspre silfide, dar ele se feriră râzând, nebunatice. Grupurile lor delicioase se pierdeau o clipă în azur, apoi reapăreau mai sprinţare, mai voioase. Buchete minunate de chipuri fermecătoare, trimiţându-mi toate un surâs fin, o ocheadă maliţioasă.

Încetul cu încetul, fetele se eclipsară şi veniră la mine femei la vârsta dragostei şi a pasiunilor tandre.

Unele vioaie, însufleţite, cu flăcări în priviri, cu gâturi palpi-tânde, altele palide şi plecate, ca fecioarele lui Ossian. Trupurile lor gingaşe, voluptuoase se ascundeau sub pânzeturi străvezii. Păreau să se sfârşească de langoare şi aşteptare, îşi deschideau braţele spre mine, dar totodată fugeau de atingerea mea.

Mă zbăteam cu lubricitate în aşternuturi; mă ridicai spriji-nindu-mă pe picioare şi pe mâini, scuturându-mi frenetic priapul glorios. Vorbeam de dragoste, de plăcere cu cuvintele cele mai indecente. Amintirile mele clasice amestecându-se o clipă cu visele, îl văzui pe Jupiter cuprins de flăcări, pe Junona mânuindu-şi fulgerul; văzui întregul Olimp în rut, într-o neorânduială şi o devălmăşie stranii. Pe urmă, am fost martor la o orgie, o bacanală de infern: într-o peşteră întunecoasă şi adâncă, luminată de torţe urât mirositoare, cu licăriri roşietice, pete albastre şi verzi se reflectau hidos pe trupurile a o sută de diavoli cu figuri de ţap şi cu forme de o lubricitate grotescă.

Unii, făcându-şi vânt într-un leagăn, arborând arme superbe, se năpustea asupra unei femei, o pătrundeau subit cu toată lungimea suliţei şi-i pricinuiau oribila convulsie a unei juisări rapide, neaşteptate. Alţii, mai dezgheţaţi, răsturnau o mironosiţă cu capul în jos şi toţi, cu rânjete nebuneşti, ajutându-se de un berbece, îi împlântau un bogat priap înfocat, ciocănindu-i după bunul plac sursa voluptăţilor. Pe alţii îi vedeam, cu fitilul în mână, aprinzând un tun din care ţâşnea un membru fulgerător pe care-l primea neclintită, cu coapsele desfăcute, o diavoliţă frenetică.

Cei mai răi din hoardă legau o Messalină de cele patru membre şi se dedau în faţa ei la toate jocurile, la plăcerile cele mai deşănţate. Nefericita se zbuciuma, furioasă, spumegândă, cu coapsele, lacomă de o plăcere la care nu putea ajunge.

Sici şi colo, mii de drăcuşori, unii mai urâţi, mai ţopăi-tori şi mai târâtori decât alţii, umblau într-un du-te-vino, sugând, ciupind, muşcând, dansând hora, amestecându-se între ei. Pretutindeni numai râsete, hohote, convulsii, frenezii, ţipete, suspine, ieşinuri de voluptate.

Pe un loc mai ridicat, diavolii de prim rang se distrau jovial, parodiind misterele sfintei noastre religii.

O călugăriţă complet goală, cu privirea aţintită cu beatitudine spre boltă, primea cu o ardoare cucernică împărtăşania albă pe care i-o dădea, din vârful unui preacinstit sfeştoc, un diavol impunător ce purta cârjă episcopală şi mitră, pusă, aceasta, de-a-ndoaselea. Ceva mai departe, o drăcoaică primea în valuri, pe frunte, botezul vieţii, în vreme ce alta, care făcea pe muribunda, era trimisă pe lumea cealaltă cu o ultimă împărtăşanie înspăimântător de abundentă.

Un diavol-maestru, purtat pe patru umeri, îşi balansa mândru cea mai energică dovadă a juisării lui erotico-satanice şi, în clipele de bună-dispoziţie, răspândea în valuri licoarea binecuvântată. Toţi se prosternau la trecerea lui. Era procesiunea Sfintelor Taine.

Iată însă că se bătu ora unui şi, îndată, toţi diavolii se strigă, se prind de mâini şi formează o horă uriaşă. Se dă semnalul; ei se învârt, se avântă şi îşi iau zborul ca fulgerul.

Cei mai slabi sucombă în vârtejul acesta iute, în galopul acesta smintit. Căderea lor îi prăvăleşte şi pe alţii, totul nu mai e decât o confuzie groaznică, o învălmăşeală înfricoşător de îmbucări groteşti, de împreunări hidoase. Haos imund de trupuri cufundate, toate spurcate de dezmăţ, ascunse într-un fum gros.

GAMIANI.

Brodezi de minune, Alcide, visul dumitale s-ar potrivi foarte bine într-o carte…

ALCIDE.

Ce vreţi? Trebuie să treacă noaptea… Ascultaţi mai departe, urmarea e întru totul reală.

Când îmi revenii din acest acces teribil, mă simţii mai puţin greoi, dar mai abătut. Trei femei, înfcă tinere şi îmbrăcate numai cu nişte halate albe, stăteau aşezate lângă patul meu. Crezui că vertijul se prelungea, dar mi se spuse curând că medicul, înţelegând de ce boală sufăr, considerase de cuviinţă să-mi aplice singurul leac potrivit pentru mine.

Luai întâi o mână albă şi durdulie, acoperind-o cu sărutări. Nişte buze proaspete şi roze mi se lipesc pe gură. Acest contact delicios mă electriza. Eram stăpânit de ardoarea unui nebun rătăcit.

— O, frumoasele mele! Strigai, vreau să fiu fericit, fericit dincolo de culme, vreau să mor în braţele voastre. Lăsaţi-vă în voia pornirilor mele, a nebuniei mele.

Arunc în grabă tot ce mă acoperea încă şi mă întind pe pat. O pernă aşezată sub mijloc mă ţine în poziţia cea mai prielnică. Priapul meu se ridică superb, radios.

— Tu, brună picantă, cu gât atâta de ferm şi alb, aşază-te la picioarele patului, cu picioarele întinse lângă ale mele. Bine! Du picioarele mele la sâni, freacă-le uşor de drăgălaşii tăi muguri de dragoste… Minunat! Oh! Eşti delicioasă!

— Blondo cu ochi albaştri, vino încoace! Îmi vei fi regină… Încalecă pe tron. Ia cu o mână sceptrul încins, ascunde-l cu totul în împărăţia ta… Of! Nu aşa repede. Aşteaptă… Mai domol, cadenţat, ca un călăreţ în trap. Prelungeşte plăcerea. Şi tu, atâta de voinică şi frumoasă, cu forme încântătoare, încalecă aici, deasupra capului meu… Minunat! Ai şi ghicit. Desfă bine coapsele… Mai mult! Să te pot vedea bine cu ochii, să te devorez cu gura, să te pătrund în voie cu limba. Ce stai aşa ţeapănă, în picioare? Apleacă-te, lasă-mă să-ţi sărut gâtul…

— Dă-mi-o! Dă-mi-o! Îi spune bruneta (arătându-i limba agilă, ascuţită ca un stilet veneţian), vino! Să-ţi mănânc ochii, gura. Într-atâta te iubesc. Oh! Desfrânate, pune mâna aici… Hai! Uşurel! Uşurel L.

Şi iată că fiecare se mişcă, se zbate, se excită în voie.

Devorez din priviri scena aceasta animată, mişcările acestea lascive, poziţiile nestăpânite. Ţipetele şi suspinele se întreţes, se contopesc; curând focul îmi curge prin vene. Freamăt tot. Mâinile mele se plimbau pe un gât fierbinte sau se îndreaptă, frenetice şi crispate, spre farmece şi mai secrete. Gura le ia locul. Sug cu lăcomie, ronţăi, muşc. Ele îmi strigă să încetez, că le omor, dar eu îmi înteţesc asalturile.

Excesul acesta mă termină. Capul îmi căzu greu. Eram sleit de puteri.

— Destul! Destul! Strigai. Oh! Picioarele mele! Ce gâdilă-tură voluptuoasă. Îmi faci rău… Mă crispezi, nervii mi se încordează, se răsucesc… Oh!

Simţeam delirul apropiindu-se a treia oară. Împinsei cu furie. Frumoasele mele îşi pierdură deopotrivă echilibrul şi simţurile. Le primii în braţe, ieşinate, fără suflare şi mă simţii copieşit, inundat.

Bucurii ale cerului sau ale iadului! Torentele de foc nu mai conteneau.

GAMIANI.

Ce plăceri vei fi gustat, Alcide, oh! Te invidiez. Dar tu, Fanny? Insensibila! Cred că doarme.

FANNY.

Lăsaţi-mă, Gamiani, ia mâna, mă apeşi. Sunt copieşită… Moartă… Ce noapte! Dumnezeule!… Să dormim… Eu…

Biata copilă căscă, se întoarse pe-o parte şi se cuibări, micuţă, într-un colţ de pat. Vrui s-o trezesc.

— Nu, nu, îmi spuse contesa; îi înţeleg simţirile. Cât despre mine, am o fire cu torul deosebită de-a ei. Simt o iritare… Sunt tulburată, doresc! Oh! Vezi? O vreau până voi cădea moartă… Trupurile voastre care mă ating, vorbele voastre, patima noastră, toate astea mă excită, mă scot din minţi. Am iadul în suflet şi focul în trup. Nu ştiu ce să mai inventez… Oh! Turbare!

ALCIDE Ce faci, Gamiani? Te scoli?

GAMIANI.

Nu mai rezist, iau foc… Aş vrea… Dar istoviţi-mă odată. Să fiu frământată, lovită… Oh! Să nu poţi juisa…

Dinţii contesei clănţăneau cu putere, ochii i se roteau înfricoşător în orbite. Totul în ea se agita, se zvârcolea, oribilă privelişte. Fanny se ridică, încremenită de spaimă, în ce mă priveşte, mă aşteptam la un atac de nervi.

În van îi acopeream părţile cele mai sensibile cu sărutări. Mâinile mele obosiră să tortureze furia aceasta de nepotolit. Canalele spermatice erau închise ori epuizate. Dădui de sânge şi delirul tot nu venea.

GAMIANI Vă las, dormiţi!

Cu aceste cuvinte, Gamiani se smulge din pat, deschide o uşă şi dispare…

ALCIDE.

Ce vrea? Tu pricepi ceva, Fanny? FANNY.

Sst, Alcide, ascultaţi… Ce ţipete!… Se omoară… Dumnezeule! Uşa e încuiată… Ah! E în odaia Miei. Ia staţi, e acolo o deschizătură cu geam, am putea vedea totul, împingeţi canapeaua mai aproape, iată şi două scaune, urcaţi.

Ce spectacol! La lumina unui lămpi palide, tremurânde, contesa, cu ochii daţi groaznic peste cap, cu saliva spumegându-i pe buze, cu sânge şi spermă şiroindu-i pe coapse, urla şi se tăvălea pe un covor mare din blană de pisică1. Şalele i se frecau de peri cu o agilitate fără seamăn. Din când în când, contesa îşi agita picioarele în aer, se ridica aproape dreaptă în cap, expu-nându-şi tot spatele gol vederii noastre, ca să se prăbuşească apoi, cu un râs cumplit.

GAMIANI.

Mie, vino încoace! Mi se învârte capul… Ah! Nebună blestemată, o să te muşc.

Şi Mie, goală de asemenea, dar voinică, puternică, prinse mâinile contesei, le legă, întocmai şi picioarele.

Excesul atinse atunci culmea, convulsia mă înspăimântă.

Mie, fără să arate cel mai mic semn de mirare, dansa, sărea ca nebună, excitându-se de plăcere, până se răsturnă ieşinată într-un fotoliu.

Contesa îi urmărea din ochi toate mişcările. Neputinţa ei de a încerca acelaşi extaz, de a gusta aceeaşi beţie, îi dubla turbarea: era un Prometeu feminin sfâşiat de o sută de vulturi deodată.

GAMIANI Medor! Medor! Ia-mă! Ia-mă!

La această chemare, un câine enorm iese dintr-o ascunzătoare, se aruncă pe contesă şi începe să-i lingă cu ardoare clitorisul, al cărui vârf ieşea roşu şi inflamat.

1 După cum se ştie, blana de pisică excită în chip deosebit, fără îndoială, datorită marii cantităţi de electricitate pe care o conţine. Femeile din Lesbos o foloseau întotdeauna la saturnalele lor.

Contesa răcnea în gura mare: Ai' hai! Hai!”, ridicând mereu tonul pe măsura intensităţii plăcerii. Ai fi putut calcula gradaţiile gâdiliturii pe care-o simţea această Calimanthe1 neînfrânată.

GAMIANI.

Lapte! Lapte! Oh! Lapte!

Nu puteam să-i înţeleg exclamaţia, adevărat strigăt de deznădejde şi de agonie, până când Julie apăru înarmată cu un enorm falus plin cu lapte cald, pe care un resort îl făcea să ţâşnească, după voie, la şase paşi. Cu ajutorul a două curele, ea îşi potrivi ingeniosul instrument în locul dorit. Cel mai generos armăsar, în toată învârtoşarea lui, nu s-ar fi înfăţişat mai bine, cel puţin ca grosime. Nu puteam crede c-o să i-l bage, dar, spre marea-mi surpriză, cinci ori şase atacuri furibunde, în mijlocul ţipetelor ascuţite şi sfâşietoare, au fost de ajuns pentru a înghiţi şi ascunde enorma maşinărie. Contesa suferea ca o osândită, ţeapănă, fără mişcare, ca de marmură, ai fi zis că-i Cassandra lui Casani2.

Acest du-te-vino se defăşura cu o abilitate desăvârşită, iar estimp Medor, deposedat, dar credincios lecţiei deprinse, se aruncă nestăpânit pe mascula Julie, ale cărei coapse întredeschise şi legănate lăsau descoperit cel mai delicios regal. Medor lucră atât de bine, încât Julie se opri dintr-o dată şi ieşină cufundată în plăcere.

Juisarea trebuie să fi fost foarte puternică, fiindcă expresia ei pe chipul unei femei n-are seamăn pe lume.

Iritată de întârzierea care-i prelungea durerea şi-i amâna plăcerea, nefericita contesă înjura, bolborosea ca o dementă.

Revenindu-şi în fire, Julie reîncepu, cu şi mai multă forţă. După o zbatere impetuoasă a contesei, după ochii ei închişi, după gura căscată, înţelege că momentul se apropia şi, cu degetul, dă drumul resortului.

GAMIANI.

Ah! Ah!… Opreşte-te… Mă topesc… ai! Ai! Juisez!… Oh!

Infernală lubricitate!… Nu mai aveam putere să mă mişc din locul meu. Îmi pierdusem raţiunea, privirile-mi erau fascinate.

1 Thyadă năvalnică pe care mitologia ne-o înfăţişează dăruindu-se fiarelor.

2 Statuie care o reprezintă pe Cassandra siluită de soldaţii lui Ajax, remarcabilă îndeosebi printr-o expresie de durere oribilă.

Aceste transfigurări furibunde, aceste voluptăţi brutale îmi dădeau ameţeli, în mine nu mai era decât un sânge clocotitor, tulburat, decât extaz şi dezmăţ. Eram turbat de dragoste ca o fiară. Chipul lui Fanny se schimba la fel de straniu. Privirea-i era fixă, braţele ţepene şi întinse nervos spre mine. Buzele întredeschise şi dinţii încleştaţi indicau toată aşteptarea unei senzualităţi delirante, ce atingea paroxismul de furie al plăcerii, care cerea excesul.