Antologie

— Şi acum, dragă prinţe, e rândul meu, te-am tot aşteptat şi Mira nu mi-a întreţinut în van tăria. Să fie cu bucurie. Hai comoara mea, hai poponel, hai să ţi-o trag.

Vibescu îl privi o clipă, apoi scuipă pe reteveiul vice-consu-lar, după care proferă următoarele:

— M-am săturat, ne ştie un oraş întreg.

Dar vice-consulul se şi ridicase excitat, punând mâna pe revolver, îndreptă ţeava către Mony care, tremurând, îi oferi spatele, bâlbâind:

— Bandi, prietene, ştii doar cât ţin la tine, hai să ne facem hatârul.

Bandi surâse şi penetra pe loc zgăul elastic dintre bucile prinţului. Apoi, o dată treaba începută, se zbătu ca un posedat, urlând, în vreme ce femeile, tustrele, îi priveau uimite:

— Doamne, ce fericire, strânge, tinere al meu serv, strânge să mă bucur.

Cu privirile rătăcite şi mâinile cleşte pe umerii delicaţi ai prinţului, apucă de îşi sfârşi lucrarea, în fine, Mony se ridică şi, îmbrăcându-se, plecă, spunând că va reveni după prânz. Dar, ajuns acasă, alcătui următoarea epistolă:

Dragul meu Bandi, Sunt sătul de tine şi de femeile Bucureştiului, sunt sătul să-mi cheltuiesc averile cu care aş fi atât de fericit la Paris. In nici două ore voi pleca. Sper să mă des-făt cu îndestulare şi îţi spun adio.

Prinţul Mony Vibescu, gospodar ereditar.

Prinţul pecetlui epistola, apoi mai scrise una către notar, prin care îl rugă să-i lichideze averea şi să-i trimeată totul la Paris, de-ndată ce-i va şti adresa, în fine, luă toţi banii din casă –

Să fi fost vreo 50.000 de franci – şi se îndreptă spre gară. Puse cele două scrisori la poştă şi se urcă în Orient-Expresul ce urma să-l ducă la Paris.

CAPITOLUL II.

Nici că v-am zărit bine, domnişoară, că am simţit mărunta-iele-mi de preţ râvnind la frumuseţea voastră regală, mai încinse decât dacă i aş fi tras o duşcă de răchie.

— Cin' să fie? Cin' să fie?

— Averea şi iubirea mea vi le depun la picioare. De-am fi în acelaşi pat, de douăzeci de ori la rândul v-aş dovedi ardoarea. Cele unsprezece mii de virgine1 sau unsprezece mii de vergi mai bine, de-oi minţi, pedeapsa să-mi fie?

— Vai ţie!

— Simţirile nu-mi sunt născociri şi nici aşa vorbe nu zic oricărei femei. Drept chefliu nu mă lua… Ca soră-ta!

Aceste replici au fost auzite într-o dimineaţă însorită de mai pe bulevardul Malesherbes, când şi vrăbioii îşi ciripeau iubirea prin copacii înverziţi. Galanton, prinţul Mony Vibescu făcea curte unei tinere zvelte, îmbrăcată elegant, coborând înspre Madeleine. Fata mai întâi se grăbi, dar când văzu că prinţul o urmează cu dificultate, se întoarse brusc şi izbucni în râs:

— Încetaţi, căci mă grăbesc să mă-ntâlnesc cu o prietenă din strada Duphot. Dacă sunteţi totuşi în stare să întreţineţi două femei nebune după lux şi dragoste, dacă sunteţi un bărbat adevărat, mascul cu avere, atunci haideţi şi dumneavoastră.

Mony se-nforţoşă, ţipând:

— Sunt prinţ român, gospodar ereditar.

— Iar eu, zise fata, sunt Culculina d'Ancon, şi-n nouăsprezece ani am golit boaşele a zece iubăreţi de soi, ba chiar şi teş-chereaua la cinsprezece milionari.

Luându-se ba cu una, ba cu alta, prinţul şi Culculina au ajuns în strada Duphot unde, cu un lift, au urcat la primul etaj.

1 Referire la legenda sfintei Ursula şi a celor unsprezece mii de fecioare care au preferat să moară decât să fie violate de barbarii huni. Însuşi titlul romanului este o aluzie la această legendă, fiind bazat pe asemănarea fonetică între vierges = virgine şi verges = vergi, simboluri sexuale şi ale flagelării. De aci şi concluzia unor critici, care văd în Cele unsprezece mii de vergi un roman catolic în care „păcatul este pedepsit”.

— Prinţul Mony Vibescu… Alexina Mangetout1, prietena mea.

Prezentările o dată făcute, intrară într-un budoar luxos, decorat cu stampe japoneze obscene. Cele două amice se pupară. Erau înăltuţe, dar nu cine ştie ce.

Culculina era brună, cu ochi cenuşii, vioi şi răutăcioşi, ba chiar şi cu o aluniţă cu păr pe obrazul stâng. Tenul îi era mat, cu sângele gonind sub piele, iar ridurile de pe obraz şi frunte mărturiseau preocuparea pentru bani şi dragoste.

Alexina era blondă, dar cu o nuanţă cenuşie cum numai la Paris poţi întâlni. Un trup de cleştar care, prin halatul de un roz încântător, părea delicat şi vioi ca al unei marchize din secolul trecut.

Cunoştinţa fiind făcută, Alexina, care mai avusese un amant român, fugi în dormitor să-i caute fotografia. Prinţul şi Culculina o urmară. Veselindu-se, cei doi se repeziră s-o dezbrace şi, lepădându-i halatul, o lăsară într-o cămeşuţă din batist care da vederii un trup seducător şi durduliu, cu mici scobituri prin locurile mai strâmte.

Apoi Mony şi Culculina o răsturnară pe pat şi-i dădură în vileag sânii cei frumoşi, purpurii, tari şi voluminoşi. Prinţul le sorbi focarul. Aplecându-se, Culculina răsfrânse cămeşuţă, dezvelind un rând de pulpe durdulii, ce se-ntâlneau în locul blond-cenuşiu, de-o culoare cu părul. Cu mici chiote de mulţumire, Alexina sui picioruşele pe pat, lăsând să-i scape, cu un sunet sec, papucii pe podea. Apoi, depărtându-le, îşi înălţă dindărătul întru poftele suratei, iar cu braţele îl înlănţui pe prinţ. Urmarea nu fu greu să se arate. Strângând de dinapoi şi protestând, ea sfârşi zicând:

— Nătărăilor, îndestulaţi-mă dacă tot m-aţi aţâţat.

— A promis s-o facă de douăzeci de ori la rândul, zise Culculina dezbrăcându-se.

Prinţul procedă asemenea. Goi-goluţi în aceeaşi clipă, cu Alexina gemând ieşinată pe pat, cei doi îşi admirau unul altuia alcătuirea trupului. Popoul durduliu al Culculinei valsa delicios sub talia subţire, în vreme ce roadele prinţului se obrinteau, grele, sub daraveaua enormă pe care Culculina o şi luase în stăpânire.

— Dă-i-o ei întâi, îi zise, şi prinţul se apropie cu mădularul de fofoloanca Alexinei, care tresări la aşa atingere.

— Ai să mă omori…

1 Numele celor două prietene pot fi Curcurina lui Bâzdâc şi Alexina Papătot. La data când a fost scris romanul, aceste nume puteau aminti de două curtezane celebre ale Parisului: Emillienne d'Alenţon şi Liane de Pougy.

Ţipa, dar deja fusese răzbită pân' la prăsele, apoi prinţul retracta, izbi din nou, ca un piston sadea. Culculina sări iute alături şi cu mâţoasa neagră pe sub nasul Alexinei, îşi oferi îndărătul prinţului, spre legumire, timp în care Alexina mişca smintit din dos şi, cu degetul, intrase-n fundul prinţului. El, sub presiunea degetului, îşi luă iar avânt, îi puse mâinile sub fese, astfel că fata, prinsă ca-n menghină, strânse vârtos pistonul ce de-abia mai mişca.

Tustrei erau de-acum în clocot, gâfâind din greu. Alexina se găti întreit iar Culculina, procedând cam tot aşa, muşca din boaşele prinţului. Când sămânţa valahă prinse să inunde, Alexina, în extaz, ţipa şi se zvârcolea ca şarpele. Culculina pe dată trase afară tija cea cu boboc la vârf şi – în vreme ce, în locu-i, sorbea nectarul risipit – o dete meliţei suratei, care mi ţi-o făcu mândră şi fercheşă ca mai 'nainte.

Nu dură un minut că prinţul tăbărî asupra Culculinei, numai că berbecuţul se opri la strungă.

— Hai, că mă arde şi nu mai pot, ţipă Culculina.

În acest timp, prinţul îi săruta sânii, iar Alexina îi îmbrăţişa pe-amândoi. Dar berbecelul, îndărătnic, rămânea pe-afară. Culculina, disperată, prăznui în van în două rânduri până ce covragul, brusc, pomi s-o izbească-n mitră, iară ea, aiurită de dezmierd şi plăcere, muşcă urechea prinţului, rămânând c-o fărâmă între dinţi. Ba chiar, cum mişca în draci din şale, răcnind din toţi bojocii, o-nghiţi pe dat. Rana, din care sângele curgea şiroaie, îl stimula pe prinţ să bâţâie mai vajnic, nepărăsind strânsoarea decât după trei runde, timp în care Culculina pătimi înzecit.

De cum se desprinseră, văzură plini de mirare că Alexina o ştersese. Reveni însă, nu târziu, aducând de la farmacie cele necesare să-l panseze pe Mony, precum şi o formidabilă biciuşca de birjar.

— Asta-i ca să-l întremeze pe român. Am cumpărat-o de la birjarul trăsurii 3269 de pe Urbană, cu 50 de franci – zise răstit. Lasă-l să-şi panseze urechea. Noi, Culculino dragă, să-i radem un 69, ca să fim în formă.

Şi în timp ce încerca să-şi oprească sângele, Mony asistă la acest spectacol haios: cu capul una la picioarele celeilalte, Alexina şi Culculina se-ntreceau în giugiuleli. Dosul alb şi gră-suliu al Alexinei se legăna în preajma obrajilor Culculinei, iar limbile lor, ca doi cuculeţi de băieţi, înaintau ferm. Saliva cu udeala toată se contopea, părul jilav se lipea, iar din patul care scârţâia şi pârâia sub plăcuta povară a fetelor răzbăteau nişte gemete de să-ţi rupă inima dacă nu cumva, mai probabil, erau chiar gemete de plăcere.

— La treabă, sus pe şa, hotărî Alexina. Dar Mony, care pierduse ceva sânge, se cam codea. Atunci Alexina, sculându-se, apucă biciul vizitiului 3269 de mânerul său cel nou, îl ridică şi plesni fesele prinţului care, simţind o nouă durere, uită de urechea însângerată şi începu să urle. Alexina, goală, ca o ba-cantă-n delir, lovea însă-ntruna.

— Trage şi tu, porunci Culculinei, ai cărei ochi scăpărau. Ea începu să Jovească vârtos rundul cel mare şi neastâmpărat al Alexinei. În curând, Culculina prinse şi ea îndeajuns bâzdâc.

— Dă şi-n mine, se rugă ea de prinţ.

Prinţul, dedat cu supliciul, sângerând, porni să biciuiască fesele frumoase şi oacheşe care se apropiau şi se depărtau în ritmul loviturilor. Când fu şi el aţâţat pe măsură, sângele curgea nu numai din ureche, dar şi din urmele lăsate de biciuşca haină.

Alexina se-ntoarse, arătându-şi bujoreii cei înroşiţi, care fură chitiţi de prinţ în rozetă, şi ea prinse să urle şi să-şi bâţâie fundul şi ţâţele până ce Culculina, râzând, îi desparţi. Fetele re-luară lincăreala, iar Mony, sângerat şi oploşit din nou, cât cu putinţă, la Alexină-n cobârlău, zvâcnea cu vlaga trebuincioasă îndestulării partenerei. Ca şi clopotele de la Notre-Dame i se bălăngăneau boaşele pe la nasul Culculinei. La un moment anume, Alexina strânse tare din fund şi prinse gătejul prinţului, chiar la rădăcină, astfel încât el, nemaiputând să mişte, se mistui cu salve prelungi şi lăptoase care să-i ţină Alexinei de saţ.

Ăst timp, pe stradă, mulţimea adunată în jurul birjei cu număr 3269, se amuza de vizitiul rămas fără bici.

Sergentul de rond îl întrebă ce anume făcuse cu el.

— L-am vândut unei dame din strada Duphot.

— Du-te şi-l cumpără sau îţi trag pe loc o amendă.

— Iaca mă duc, zice birjarul, un normand de o forţă neobişnuită, şi, după ce culese de la portăreasă informaţii, sună la primul etaj.

Îi deschise, despuiată, Alexina. El rămase uluit, iar când ea vru să se ascundă în dormitor, fugi după dânsa, o ajunse, şi i-o trase câine-câineşte cu sulacu-i respectabil, sfârşind prin ai zice: „Trâsni-te-ar să te trăsnească iadul, curva curvelor”.

Alexina, îmbrâncind din spate, sfârşi şi ea o dată, timp în care Mony şi Culculina se tăvăleau de râs. Birjarul, crezând că-şi bat joc de el, se enervă cumplit.

— Ah, mişeilor, codoşilor, mortăciunilor, mânca-v-ar holera hoiturile! Daţi-mi biciul, unde l-aţi pus?

Zărindu-l, îl înşfacă şi lovi cu toată puterea pe Mony, Alexina şi Culculina care zvâcneau, cu trupurile goale, sub şfichiuiturile ce brăzdau urme adânci. Apoi, bine înfăloşat, birjarul îi sări prinţului taman în cârcă şi i-o-nfipse.

Cum uşa de la intrare era deschisă, iacă şi sticletele care, văzând că birjarul întârzie, urcase şi tocmai atunci intra în dormitor. Nu-i trebui mult timp ca să-şi prezinte bulanul în ţinuta regulamentară, în fundul Culculinei, care cârâia ca o cloşcă ce-şi cheamă puii şi se-nfiora la atingerea rece a nasturilor de la uniformă.

Alexina, rămasă de una singură, zări bastonul alb ce se legăna la banduliera sergentului şi-l îndesă la dânsă-n vulvă, astfel că toţi cinci se desfătau acum nevoie-mare, în timp ce sângele picura pe covor, pe cearceafuri şi mobilă, iar în stradă un curier venea să ridice birja abandonată, cu numărul 3269, al cărei cal trase nişte băşini pe cinste, parfumând drumul cu-n miros greţos.

CAPITOLUL III.

La câteva zile după întâmplarea cu birjarul trăsurii cu numărul 3269 şi agentul de poliţie, sfârşită într-un mod atât de bizar, prinţul Vibescu abia îşi revenise. Urmele flagelării se cicatrizaseră, el şedea trândav, întins pe pat, la Grand Hotel, citind faptul divers în ziar. Era o istorie captivantă şi stimulatoare: la un restaurant, un spălător de vase perpelise fundul unui uce-nic-bucătar şi apoi, pe când era în sânge şi fierbinte, îi înfipse făcăleţul şi-l îmbucă bine, consumând carnea rumenă de efeb. La ţipetele Vatelului1 în devenire, vecinii dădură fuga să pună capăt sadismului acestui spălător de vase. Istorioara nu omitea nici un detaliu, şi prinţul o savura, legănându-şi cu tandreţe carâmbul pe care tocmai îl dase la iveală.

Cineva bătu la uşă chiar atunci. Cu îngăduinţa prinţului, îşi făcu apariţia o cameristă tânără, afabilă, proaspătă şi cochetă, purtând şi tabla, îi aducea o scrisoare dar, văzând ţinuta dezordonată a prinţului, se fâstâci. Mony îşi trase iute pantalonii.

— Aşteptaţi câteva clipe, frumoasă domniţa, am două vorbe să vă zic.

Prinţul zăvorî uşa pe dată, o apucă pe Marieta de talie şi o sărută cu lăcomie. Ea se zbătu, mai întâi îndărătnică, dar, sub efectul îmbrăţişării, se supuse, depărtând buzele. Limba prinţului profită şi îşi croi loc, muşcată de Marieta, a cărei limbă, săltăreaţă, şi ea gâdila vârful limbii prinţului.

1 Majordom la curtea prinţului de Conde. S-a sinucis în 1671, sfârşitul său fiind imortalizat de Doamna de Sevigne.

Apoi, cu o mână, tânărul o cuprinse, cu alta îi ridică fustele şi, cum nu mai purta nimic pe dedesubt, mâna ajunse iute între pulpele pe care nu le bănuise într-atât de rotofeie, căci Marieta era înaltă şi slabă. Locul era mifos şi fierbinte, încât atinse o des-picătură reavănă. Fata împinse înainte din pântece, rătăcind cu mâna pe la şliţul prinţului, în cele din urmă îl descheie şi slobozi jucăria pe care, când a intrat pe uşă, abia de o zărise. Se excitau tandru, el mângâindu-i clitorisul iar dânsa presând conducta cu degetul cel mare. În fine, prinţul îi puse picioarele pe după umeri iar ea îşi dezveli sânii superbi şi săltăreţi pe care prinţul îi sărută pe rând. Când simţi intrând vârtejul cel fierbinte, începu să ţipe.

— Bine… Ce bine… Minunat… Doamne… Eşti grozav!… Mai mişcă halandala din fund până ce se pricopsi:

— Da… E bine… Ia totul.

Curând, ea strânse brusc instrumentul plăcerii spunând:

— Aici e de-ajuns.

Şi, scoţându-l, îl abătu spre cealaltă gaură, rotundă şi ea, afiată, ca un ochi de ciclop, ceva mai la spate, între două sfere cărnoase, sănătoase şi albe. Bine unsă, oiştea intră lejer, izbi vârtos, şi îşi slobozi seminţenia toată. La ieşire (făcuse un „floc”, ca atunci când scoţi dopul la sticlă), păstra pe vârf urme de zăbală şi scârnă. Dar, cineva tocmai sunase pe hol şi Marieta spuse „trebuie să plec”, aşa că prinţul, îmbrăţişând-o, îi puse doi ludovici în palmă. De cum ieşi, el mai întâi spălă unealta apoi, deschizând scrisoarea, citi: „Frumosul meu român.

Cum o duci? Ţi-ai revenit după atât trudă? Amin-teşte-ţi ce mi-ai zis: Dacă n-am să te iubesc de douăzeci de ori la rândul, unsprezece mii de vergi să-mifie pedeapsa. Şi n-aifăcut-o de douăzeci de ori, cu atât mai rău pentru tine.

Ai fost alaltăieri în futoarul Alexinei din strada Duphot. Acum, dacă tot ne cunoaştem, poţi veni oricând la mine. La Alexina nu se mai poate. Nu mă mai primeşte nici pe mine. Senatorul ei este foarte gelos.

Mie nu-mipasă, iubitul meu este explorator şi acum înşiră pe aţă perle împreună cu negresele de pe Coasta de Fildeş. Vino la mine în strada Prony numărul 214, te aşteptăm pe la patru.

Cu leu lina d'Ancone”

Când sfârşi de citit scrisoarea, prinţul privi la ceas. Era unsprezece dimineaţa. Sună după masor, care urcă şi îl masă, făcân-du-i şi dorsala. Şedinţa îl întări. Făcu o baie şi se simţi proaspăt şi bine dispus, aşa că sună după frizer, care îl tunse şi-l pătrunse artistic. Ultimul urcă pedichiuristul care îi făcu unghiile şi-l pedicuri temeinic. Acum prinţul se simţea cu adevărat în apele sale. Coborî, se plimbă pe bulevarde, dejuna copios, apoi luă o birjă, îndreptându-se către strada Prony. Culculina locuia singură într-un mic hotel, îl introduse o bonă bătrână, întreaga clădire era mobiiată cu mult gust.

Fu condus într-un dormitor cu paturi joase, largi, de aramă. Parchetul era acoperit cu blănuri de animale care înăbuşeau zgomotul paşilor. Zorit, prinţul se dezbrăcă, astfel că era deja gol-goluţ atunci când Alexina şi Culculina intrară, îmbrăcate în splendide halate. După ce râseră şi se îmbrăţişară, prinţul mai întâi se aşeză, apoi îşi puse câte o fată pe fiecare picior, nu înainte de a le ridica poala halatului doar atât cât ele să rămână, totuşi, decent îmbrăcate iar el, la rându-i, să le simtă poponeţul gol lipit de coapse. Ţinându-le cu câte o mână, le dădu huţa pe fiecare, timp în care fetele îi gâdilară trompa. Când tustrei au fost îndestulaţi îndeajuns, prinţul hotărî:

— Şi-acum să ne jucăm de-a şcoala.

Astfel, le aşeză pe fiecare pe câte un scăunel în faţa sa, după care, reflectând câteva clipe, le zise:

— Domnişoarelor, tocmai am avut impresia că nu purtaţi chiloţi. Ar trebui să vă fie ruşine. Mergeţi de-ndată şi vi-i puneţi.

Când fetele reveniră, prinţul începu lecţia.

— Domnişoară Alexina Mangetout, spuneţi-ne cum se numeşte regele Italiei?

— Habar n-am şi nici nu mă interesează, răspunse Alexina.

— Atunci, treceţi vă rog pe pat, se răsti profesorul.

O aşeză în genunchi pe pat, cu fundul întors, şi-i ridică fusta, îndepărtându-i chiloţeii doar atât cât să descopere cele două mere domneşti pe care porni să le plesnească cu latul palmei, până ce deteră în pârg. Pe Alexina palmele numai ce-o încălziră că-şi şi izmeni fundul astfel încât prinţul nu mai putu să-şi pună frâu. Cuprinzând fata în braţe, îi luă sânii în palme, pe sub halat, apoi coborî mâna şi, cu-n scărpiniş la urdiniş, o înnebuni cu totul.

Ăst timp mâinile ei nu leneviseră, ci apucară armăsarul prinţului şi-l călăuzeau acum pe cărarea cea strâmtă a Sodomei. Când Alexina se aplecă, iacă-i şi şezătoarea pe care Mony o ţinti dintr-o ochire.

Şi cum fii înlăuntrul ei, restul veni de la sine, aşa că două sămăraşe atinseră la bază fesele fetei. Culculina, zărghită de uitare, sări şi ea pe pat lângă surată, lingărindu-i motănelul care, sărbătorit din câteşidouă părţi, plângea de bucurie. Şi cum se zgâlţâia toată de plăcere şi se crispa ca lovită de boală, numai ce-ncepe să horcăie de-a binelea. Prinţul o-nfundase gospodăreşte şi acum o hâ-ţâna cu un du-te-vino, izbind membrana care-l separa de limba Culculinei, ce medita la tot răul unor aşa distracţii. Pântecele lui Mony lovea peste fundul Alexinei. Muşcând gâtul fetei, prinţul i-o înfundase şi mai şi, c-un suloi cât casa, făcând-o pe Alexina atât de fericită cum nu mai fusese nicicând. Ea se prăvăli peste Culculina, care lincărea într-una, cu prinţul înciotit în cârcă-i. Încă două-trei mişcări din şale şi prinţul dă afară prăsila. Alexina rămâne iată-n pat, prinţul merge să se spele, iar Culculina se ridică să se deşarte. Mai precis, aduce o găleată şi, în picioare, deasupra-i, crăcănată, îşi ridică juponul şi sloboade copios udătura. După aceea, ca să zvânte ultimele picături, ce-i rămaseră-n smârc, emite un part tandru şi discret, care pe Mony îl excită de-a binelea.

— Fă-mi caca-n palme, fă caca, porunci el. Ea surâse, i se aşeză-n faţă coborând puţin fundul, şi începu să se screamă. Purta un pantalon din batist transparent, prin care i se zăreau pulpele pline de nerv. Ciorapii, negri, ajungeau deasupra genunchilor, mulându-se pe două coapse fermecătoare, bine făcute, nici prea groase, nici prea subţiri. Iar fundul, în această poziţie, ieşea în evidenţă, încadrat admirabil de şliţul pantalonilor. Mony studie atent cele două jumătăţi oacheşe şi rozalii, pufoase, zvâcnind sub pulsul sângelui, văzu apoi o extremitate de la şira spinării, puţin ieşită în relief, iar dedesupt, adâncitura, largă mai întâi, apoi mai strâmtă şi mai profundă, pe măsură ce mărimea feselor creştea; în fine, bortificiul brun, rotund şi plat. Eforturile fetei avură ca prim efect dilatarea acestuia şi apariţia pieliţei – lisă şi rozie – care până atunci stătuse înlăuntru şi care semăna cu o buză răsfrântă.

— Hai, o dată! Ţipă Mony.

Curând apăru un vârfuleţ, ascuţit şi pirpiriu, care-şi iţi capul şi reintră în aceeaşi clipă în cavernă. Reveni, urmat încet şi majestuos de restul câmaţului, unul din cei mai frumoşi etroni pe care un intestin i-a produs vreodată. Ieşea onctuos şi fără contenire, răsucit cu răbdare, ca un cablu de corabie, pendulând graţios între fesele ce se-ndepărtau treptat, în curând se legănă mai tare, fundul, încă şi mai dilatat, se zgâlţâi puţin, şi etronul călduţ şi aburind căzu în mâinile prinţului, întinse pentru a-l prinde. Alunei el răcni „Stai aşa!” şi, aplecat, curaţi locul, răsucind etronul în palme, strivindu-l cu voluptate şi întinzându-l apoi pe tot corpul. Suratele erau acum, amândouă în pielea goală. Alexina semeţea pe lângă Mony un poponaş dolofan, blond şi străveziu. Mony, lăţit la podea, se stropşi „Hai, fa şi tu” astfel că Alexina se lăsă pe vine în faţa lui, dar nu de tot, atât cât prinţul să admire în voie decorul. După vreo două-trei sforţări, ea dădu afară spuza – din cea lăsată chiar de prinţ acolo – apoi, gălbior şi moale, excrementul căzu în câteva reprize. Cum ea râdea şi se foia, prinţul fu atins ba-ntr-o parte, ba-n alta, şi, curând, avu pântecele bine garnisit cu limacşi din cei odoriferi.

Estimp, Alexina mai slobozi un şipoţel călduţ, udând cu el vrejul prinţului, readucându-i-l la viaţă încetul cu încetul. Ajunse repede să şadă vrejul copăcel, roşiatec şi înfoiat, sub ochii fetei care, pe loc, şi-l ascunse între pripoarele înfierbate ale hăului căscat. Lui Mony spectacolul mai că-i plăcea. Fundul Alexinei se lăsa, bucurându-l cu rotunjimi ispititoare şi fese tot mai despicate. Ajungea atât de jos, încât vrejul îi fu-nghiţit de-a-ntregul dar, imediat, fundul urca şi astfel, cu un du-te-vino poznaş, gabaritul i se modifica în proporţii considerabile. Un spectacol delicios. Aşa plin de scamă, Mony era de-a dreptul încântat. Simţi strânsoarea femeiască şi o auzi pe Alexina, cu voce ştranguiată:

— Mă termini, păcătosule…!

Şi, într-adevăr, secătui. Dar Culculina, martoră la operaţie, părea înfierbântată. O trase pe Alexina din ţepuşă şi – fără să-i pese de scârna ce-o mânjea – vârî într-însa parul, cu un suspin de mulţumire. Mişcând cumplit din şale, scotea câte-un „hac” la fiece zdruncinare. Lipsită de bunul ei, Alexina se-nciudă, deschise un sertar şi scoase o cravaşa din fâşii de piele cu care începu să plesnească dosul Culculinei, făcând-o să mişte mai cu foc. Excitată de-aşa spectacol, Alexina dădea tare şi decis, o ploaie de lovituri căzând pe fundul cel trufaş. Mony, plecând capul puţin într-o parte, urmărea vizavi, într-o oglindă, fundul zdravăn al Culculinei cum se suia şi cobora. La urcuş, fesele se depărtau dând în vileag rozeta, ce dispărea imediat, când fesele se strângeau rotocol la coborâş. Iar dedesubt, în pămătuful buzelor strunite, se pierdea ţepuşa faloşă, care numai la urcare se ivea întreagă şi asudată. Loviturile Alexinei înroşiră de-a binelea bietul fund ce tresărea de desfătare. Curând cravaşa lăsă o urmă sângerie. Amândouă, una trăgând, alta primind – bacante în delir – păreau deopotrivă de ferice. Mony, vrând şi el să le împărtăşească înverşunarea, porni să tragă brazdă cu unghiile pe fundul catifelat al Culculinei. Alexina, ca să lovească mai uşor, stătea alături, în genunchi, şi la fiecare pleasna zgâlţâia din fundul rotofei, ţinându-l la nici două degete de gura prinţului.

El îl mângâie întâi cu ascuţişul limbii, apoi, mânat de-o toană voluptuoasă, muşcă din fesa dreaptă. Simţindu-i dinţii, fata scoase un răcnet de durere. Proaspăt, roşu ca purpura, sângele – pe care prinţul îl sorbi, gustându-i aroma ca de fier, sărată – avea să taie năduful gâtlejului însetat, îndată mişcarea se iuţi iar Culculina, cu ochii peste cap, de li se vedea albeaţa, şi cu puţină scârnă-n gură, scoase un geamăt şi se pricopsi. La fel şi Mony. Alexina, epuizată, se prăbuşi alături, scrâşnind din dinţi şi horcăind. Cu limba bârzoi, Mony o mai cercă în două rânduri şi, astfel, sfârşi. Se relaxară, după ce mai tresăltară puţintel, tustrei şezând întinşi, cu sânge, smârc şi scârnă-n jur. Aţipiră. S-au trezit către miezul nopţii, când pendulul din cameră bătu de douăsprezece ori.