Antrenament în creştinism 1

Două aspecte ale bisericii

în Sfînta Scriptură găsim două aspecte ale ekklesiei, Biserica universală şi cea

locală. Biserica universală cuprinde pe toţi oamenii care, de la Cincizecime încoace,
au venit la Cristos, vii şi morţi, din orice trib şi popor. Biblia spune: „Cristos a iubit
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Efeseni 5:25); prin ea se înţelege Biserica ca
Trup al Lui (Efeseni 1:22-23; 4:4), al cărei Cap este numai El (Efeseni 5:23; Colo-
seni 1:18). E clar că toţi aceşti creştini nu au fost niciodată împreună într-un loc, sau
parte a unei organizaţii pămînteşti. Ca unitate divină continuă în prezent în gîndurile
lui Dumnezeu, şi de aceea e considerată uneori ca „mistică". Aceasta este singura
Biserică adevărată, întemeiată pe apostolii şi profeţii noutestamentali, iar Isus Cris-
tos fiind piatra din capul unghiului (Efeseni 2:20). Numai Duhul Sfint ne face mădu-
lare prin faptul că ne împreună cu Cristos într-o unitate (l.Corinteni 6:17; Efeseni
5:30). Acest gînd a fost o taină (mister) pe vremea Vechiului Testament şi a celor
patru Evanghelii (Efeseni 3:4-5). Evreii şi neevreii nu erau pe vremea aceea reuniţi
pe aceeaşi temelie (Efeseni 2:11-16; 3:6). Biserica lui Cristos a trebuit mai întîi să
fie construită (Matei 16:18). Ea a fost clădită prin botezul Duhului Sfînt, care în ziua
Cincizecimii (Fapte 1:5; 2:4; 5:11) i-a unit pe credincioşi cu Cristos (l.Corinteni
12:13). Biserica lui Cristos se deosebeşte de Israel ca biserică în pustie (Fapte 7:38).
în zilele noastre, Scriptura face deosebire între evrei, neevrei şi Biserica lui Dum-
nezeu (l.Corinteni 10:32). Poporul Israel e considerat acum de Dumnezeu ca „nu
poporul Meu" (Romani 9:25; Osea 2:23). Toţi credincioşii în Cristos, în sensul bib-
lic, şi nimeni altcineva, sunt acum poporul lui Dumnezeu.

Apartenenţa la Biserica universală nu e o scuză pentru cineva în a nu fi activ în

biserica locală. Cei care au crezut în Cristos au fost botezaţi şi au fost adăugaţi co-
munităţii locale din Ierusalim (Fapte 2:41). Ei erau împreună cu ceilalţi credincioşi
şi aveau toate în comun (Fapte 2:42-44). Curînd au luat fiinţă biserici în ţinuturile
dimprejur (Fapte 9:31; 15:41; 16:5). Ele s-au răspîndit şi în alte regiuni, ca Asia
(l.Corinteni 16:19), Macedonia (2.Corinteni 8:1) şi Galaţia (Galateni 1:2). Ele au
fost numite „bisericile lui Cristos" (Romani 16:16), „bisericile lui Dumnezeu"
(l.Corinteni 11:16) şi „bisericile sfinţilor" (l.Corinteni 14:33). Uneori au fost nu-
mite după oraşul în care erau, ca de exemplu biserica din Corint (l.Corinteni 1:2),
sau după cetăţenii unui oraş, ca „biserica tesalonicenilor" (1 .Tesaloniceni 1:1). Cam
vreme de două secole n-au avut o clădire publică pentru ţinerea serviciilor divine, ci
se întîlneau în mod obişnuit în case particulare (Romani 16:5; Coloseni 4:15). Aces-
te servicii aveau o structură simplă de conducere, din rîndurile lor proprii, oameni

38

numiţi „prezbiteri", „episcopi (supraveghetori)" şi „diaconi" (Filipeni 1:1; l.Timotei

3; Tit 1), ambele nume la plural. Principiul unui singur om în conducerea unei bi-
serici nu se obişnuia pe atunci. Credincioşilor li se cerea să-şi respecte conducătorii
şi să-i asculte (Evrei 13:17; l.Tesaloniceni 5:12). Noi nu trebuie să fim supuşi numai
lui Cristos, ci şi conducătorilor bisericii.

Toate mădularele din Biserica universală sunt credincioşi adevăraţi, şi acelaşi lu-

cru ar trebui să fie şi în bisericile locale. Totuşi, aceasta este foarte greu, căci mărtu-
risirea exterioară despre credinţa în Cristos nu e totdeauna sinonimă cu adevărata
convertire. Domnul Isus ne-a învăţat că neghina (zizania) creşte împreună cu grîul
(Matei 13:24-30,36-43). O mărturisire fără bază va fi respinsă în ziua aceea de El,
fie că respectivul aparţine acum unei biserici locale, fie că nu (Matei 7:21-23).