Arcul de triumf

Ploaia se prefăcuse într o perdea de argint. Boschetele îşi răspândeau miresmele. Mirosul pământului era puternic şi binefăcător. Cineva se repe­zi afară din casa de vizavi şi trase capota turismului galben. N avea nici o importanţă. Nimic nu conta. Noaptea scutura ploaia din stele; tainică şi rodnică, ea se revărsa peste oraşul de piatră cu aleile şi grădinile lui, mili­oa­ne de flori îşi întindeau sexele lor multicolore şi concepeau; se aruncau în milioanele de braţe deschise ale copacilor şi pătrundeau în pământ ca să i înlesnească nunta cu milioanele de rădăcini care l aşteptau, ploaia, noaptea, natura, erau acolo fără să le pese de distrugere, moarte, crimi­nali, falşi sfinţi, victorie sau înfrângere, erau acolo ca în fiecare an şi în noaptea aceasta el le aparţinea; găoacea se spărsese, viaţa ieşea afară, via­ţa, viaţa, viaţa binevenită şi binecuvântată.

Colindă cu pas iute prin parcuri şi pe străzi. Nu se uita înapoi, mer­gea înainte, mereu înainte, şi vârfurile pomilor din Bois îl primiră ca un uriaş stup de albine, răpăia deasupra lor, ele se aplecau şi răspundeau, şi el se simţea din nou tânăr, ca şi cum s ar fi dus să se întâlnească pentru întâia oară cu o femeie.

24
— Ce să fie? îl întrebă chelnerul pe Ravic.

— Adu mi un...

— Poftim?

Ravic nu răspunse.

— N am înţeles ce aţi spus, zise chelnerul.

— Orice. Adu mi ceva.

— Pernod?

— Da.

Ravic închise ochii. Îi redeschise încet. Omul era încă acolo. De data aceasta nu mai exista nici o posibilitate de îndoială.

Haake stătea la o masă de lângă uşă. Era singur şi mânca. Pe masă se găsea o tavă de argint cu cele două jumătăţi ale unei languste şi o sticlă de şampanie într o frapieră. Chelnerul stătea în picioare, lângă masă, pre­parând langusta şi o salată de roşii. Ravic vedea toate acestea atât de lim­pede de parcă ar fi fost o scenă mulată în ceară. Când Haake scoase sticla din frapieră, îi zări inelul pe a cărui piatră roşie era încrustat un blazon. Recunoscu inelul şi mâna albă şi durdulie. Îl văzuse în coşmarul confuz de violenţă metodică, după ce, prăbuşit lângă masa pe care îl biciuiseră, fuse­se smuls din inconştienţă şi readus în lumina aceea orbitoare, în timp ce Haake — care se dăduse cu grijă câţiva paşi înapoi ca să şi ferească uni­forma impecabilă de apa care curgea peste capul lui Ravic — îi spusese, cu vocea lui catifelată şi cu degetul întins spre el: — Ăsta n a fost decât înce­pu­tul. Până acum n ai văzut nimic. Vrei să ne spui numele celorlalţi? Sau să continuăm? Mai avem încă multe posibilităţi. După câte văd, unghiile ţi sunt intacte!

Haake ridică privirea şi se uită drept în ochii lui Ravic. Lui Ravic îi tre­bui toată tăria ca să rămână pe scaun. Luă paharul de Pernod, sorbi o înghiţitură şi se sili să privească la farfuria cu salată ca şi cum l ar fi inte­resat prepararea ei. Nu ştia dacă Haake îl recunoscuse. Într o secundă, îşi simţi spatele leoarcă de sudoare. După un timp se uită din nou spre masă. Haake mânca langusta şi se uita la farfurie. Chelia lui reflecta lumina. Ra­vic privi împrejur. Localul era plin de lume. Cu neputinţă să facă ceva. Nu avea nici o armă la el şi dacă s ar fi năpustit asupra lui Haake, într o clipă ar fi sărit zece oameni să l potolească. După două minute ar fi venit poliţia. Nu i rămânea altceva de făcut decât să aştepte şi să l urmărească pe Haa­ke, ca să afle unde stă.

Se hotărî să fumeze o ţigară şi să nu se uite la Haake până n o va ter­mina. Încet, ca şi când ar fi căutat pe cineva, Ravic privi în jur. Haake toc­mai îşi terminase langusta. Ţinea şervetul în mână şi şi ştergea buzele. O­peraţia aceasta n o executa cu o singură mână, ci cu amândouă. Făcuse şervetul ghemotoc şi şi l trecea uşor peste buze; întâi una, apoi cealaltă, ca o femeie care îşi şterge rujul. În clipa aceea se uită ţintă la Ravic.

Ravic îşi fixă privirea în altă parte. Simţind că Haake continuă să l privească, chemă chelnerul şi mai comandă un Pernod. La masa lui Haake apăruse un al doilea chelner. Strânse resturile langustei, umplu paharul gol şi aduse un serviciu cu brânzeturi. Haake indică o bucată de cremă de Brie, care era aşezată pe o împletitură de paie.

Ravic mai aprinse o ţigară. După un timp văzu cu coada ochiului că Haake se uita din nou la el. Asta nu mai era întâmplare. Simţi cum i se în­creţeşte pielea. Dacă Haake îl recunoscuse? Opri chelnerul care tocmai tre­cea pe acolo.

— Poţi să mi aduci Pernodul afară? Aş vrea să stau pe terasă.

Chelnerul şovăi.

— Ar fi mai uşor dacă aţi plăti aici. Afară serveşte alt chelner. Paharul pot să vi l duc pe terasă.

Ravic făcu semn că nu şi scoase o bancnotă din buzunar. — Pot să l beau aici şi să comand altul afară. Aşa n are să mai fie nici o încurcătură.

— Prea bine, domnule. Mulţumesc.

Ravic îşi goli paharul fără grabă. Haake ascultase, de asta era sigur. Se oprise din mâncat cât vorbise Ravic. Acum îşi vedea mai departe de ma­să. Ravic mai rămase câtva timp la locul lui. Dacă Haake îl recunoscuse, n avea decât un singur lucru de făcut: să simuleze că el nu l recunoscuse şi să l supravegheze mai departe din ascunzătoare.

După câteva minute se ridică şi ieşi agale. Afară aproape toate mesele erau ocupate. Ravic rămase în picioare până când găsi o masă de unde pu­tea zări o parte din masa lui Haake. Haake n avea cum să l vadă, dar Ra­vic l ar fi observat când s ar fi ridicat. Comandă un Pernod şi plăti imediat. Voia să fie liber, să l urmărească fără întârziere.

— Ravic, spuse o voce lângă el.

Tresări, ca şi când l ar fi izbit cineva. Joan era lângă el. Rămase cu ochii ficşi la ea.

— Ravic, repetă Joan. Nu mă mai recunoşti?

— Ba da, desigur. Privirea îi era aţintită spre masa lui Haake. Chelne­rul adusese cafeaua. Răsuflă uşurat. Mai avea încă timp. — Joan, spuse el cu greutate, cum de eşti aici?

— Ce întrebare! Toată lumea vine la Fouquet în fiecare zi.

— Eşti singură?

— Da.

Îşi dădu seama că el stă jos şi ea în picioare. Se ridică în aşa fel încât să poată vedea cu coada ochiului masa lui Haake.

— Am puţină treabă aici, Joan, spuse el grăbit, fără să se uite la ea. Nu pot să ţi explic ce. Trebuie să mă laşi singur.

— Aştept, zise Joan, aşezându se. Vreau să văd cum arată femeia.

— Care femeie? întrebă Ravic, fără să înţeleagă.

— Femeia pe care o aştepţi.

— Nu i nici o femeie.

— Atunci cine?

Se uită la ea.

— Nu m ai recunoscut, spuse ea. Vrei să mă goneşti, eşti agitat, ştiu că este cineva şi am de gând să văd cine este.

"Cinci minute, se gândi Ravic. Poate chiar zece sau cincisprezece pen­tru cafea. Haake o să mai fumeze o ţigară. Sau chiar un trabuc. Trebuie ca până atunci să scap de Joan..."

— Bine, zise el, n am ce să ţi fac. Dar aşează te în altă parte.

Ea nu răspunse. Ochii i se făcură mai mici şi faţa i se contractă.

— Nu e nici o femeie, spuse el. Şi chiar dacă ar fi, ce dracu te intere­sează? Nu vezi că eşti caraghioasă? Faci pe geloasa şi te ţii cu actorul tău...

Joan nu răspunse. Se întoarse în direcţia în care privise el şi încercă să descopere la cine se uitase.

— Nu face asta, spuse el.

— Femeia e cu altul?

Ravic se aşeză brusc jos. Haake auzise că Ravic are de gând să se du­că pe terasă. Dacă l recunoscuse, avea să fie bănuitor şi să vadă unde es­te. În cazul acesta părea mai natural şi mai puţin primejdios, dacă stătea împreună cu o femeie.

— Fie, spuse el, poţi să stai. Ce crezi tu, e o prostie. Eu am să mă ri­dic la un moment dat şi am să plec. Tu ai să vii cu mine şi o să luăm un taxi. Vrei să faci asta?

— De ce eşti atât de misterios?

— Nu sunt misterios. E un om pe care nu l am văzut de mult timp. Vreau să ştiu unde stă. Asta i tot.

— Nu e vorba de o femeie?

— Nu, e bărbat şi nu pot să ţi spun mai mult.

Chelnerul veni la masă. — Ce vrei să bei? o întrebă Ravic.

— Calvados.

— Un calvados. Chelnerul se îndepărtă.

— Tu nu iei unul?

— Nu, eu beau Pernod.

Joan îl studia. — Dacă ai şti cât te urăsc uneori!

— Se poate. Ravic aruncă o privire spre masa lui Haake.

— Eşti rece, plin numai de tine.

— Joan, zise Ravic, vorbim de asta altă dată.

Joan tăcu atunci când chelnerul îi puse paharul dinainte. Ravic plăti imediat.

— Tu m ai adus în situaţia asta, spuse ea provocatoare.

— Ştiu. O clipă văzu mâna lui Haake, mâna aceea albă îşi dolofană, întinzându se peste masă ca să ia zahăr.

— Tu! Numai tu! Nu m ai iubit niciodată, te ai jucat cu mine, ai văzut că eu te iubesc şi nu m ai luat în serios.

— Asta aşa e.

— Ce?

— Aşa e, spuse Ravic fără să se uite la ea, dar pe urmă lucrurile s au schimbat.

— Da, mai târziu! Mai târziu! Atunci toate s au întors pe dos. Atunci a fost prea târziu. Din vina ta.

— Ştiu.

— Nu mi vorbi în felul ăsta! Faţa ei era albă şi mânioasă. Nici măcar nu asculţi ce spun!

— Ba da. Se uită la ea.

"Vorbeşte, spune ceva, indiferent ce", îşi zise el.

— Te ai bătut cu artistul tău?

— Da.

— Lasă că trece.

Urmări fumul albăstrui din colţ... Chelnerul turnă din nou cafea. Ha­ake părea să şi trăiască viaţa din plin.

— Aş fi putut să neg, spuse Joan. Aş fi putut să spun că am venit aici din întâmplare, dar n am făcut o. Te căutam pe tine. Am de gând să l pă­ră­sesc.

— Voi totdeauna aveţi de gând. Face parte din repertoriu.

— Mi e frică de el. Mă ameninţă. Vrea să mă împuşte.

— Ce? Ravic se uită deodată la ea. Ce ai spus?

— Zice c o să mă împuşte.

— Cine? Nu ascultase decât pe jumătate. Acum înţelese. A, da! Dar nu l crezi, nu i aşa?

— Are un temperament îngrozitor.

— Prostii! Cine vorbeşte de asemenea lucruri nu Je face. Cu atât mai puţin un actor.

"Ce tot vorbesc? gândi el. Ce înseamnă toate astea? Ce caută ea aici? O voce, o faţă deasupra mugetului din urechile mele. Ce importanţă are pentru mine?"

— De ce mi spui toate astea? întrebă el.

— Am de gând să l părăsesc. Vreau să mă întorc la tine.

"Dacă ia un taxi o să mi trebuiască cel puţin câteva secunde până să pot opri altul, gândi Ravic. Până porneşte maşina, poate să fie prea târziu." Se ridică.

— Aşteaptă aici. Mă întorc numaidecât...

— Ce vrei să...

El nu răspunse.

Traversă strada repede şi chemă un taxi.

— Uite zece franci. Poţi să mă aştepţi câteva minute? Mai am puţină treabă.

Şoferul se uită la bani, apoi la Ravic. Ravic făcu cu ochiul. Şoferul îi răspunse la fel. Se uită la bancnotă.

— Asta i în plus, spuse Ravic. Ştii de ce...

— Înţeleg. Şoferul rânji. Bine, trag aici, lângă trotuar.

— Aşează te în aşa fel, încât să poţi porni imediat.

— E n regulă, dom'şef.

Ravic îşi croi din nou drum prin mulţime şi se întoarse la masă. Deo­dată simţi cum i se încordează gâtul. Îl văzu pe Haake stând în pragul uşii. Nu auzea ce i spune Joan.

— Stai! spuse el. Aşteaptă mă o clipă! O secundă!"

— Nu. Joan se ridică. — Are să ţi pară rău! spuse ea, gata să plângă. Ravic se căzni să zâmbească. O ţinea strâns de mână. Haake stătea tot a­colo.

— Stai jos, spuse Ravic. Numai o secundă.

— Nu!

Mâna ei se luptă să se elibereze din strânsoare. Ravic îi dădu drumul. Nu ţinea să aibă o scenă. Joan plecă repede, făcându şi drum printre şiru­rile de mese de lângă uşă. Haake o urmări cu ochii, îşi întoarse încet privi­rea spre Ravic, apoi din nou în direcţia în care plecase Joan. Ravic se aşe­ză. Sângele începu să i zvâcnească în tâmple. Îşi scoase portofelul şi simu­lă că se uită la ceva. Observă că Haake mergea încet printre mese. Ravic se uită indiferent în direcţie opusă. Haake trebuia să treacă neapărat prin punctul la care privea el.

Aşteptă. Părea că durează la nesfârşit. Frica puse brusc stăpânire pe el. Dacă Haake se întoarse din drum? îşi suci iute capul. Haake nu mai era acolo. Nu mai era acolo. Pământul începu să se învârtească.

— Îmi daţi voie? întrebă cineva lângă el.

Ravic nu auzi. Privea spre uşă. Haake nu se întoarse în restaurant. "Sări, gândi el, şi du te după el." Vocea se auzi din nou în spatele lui. Îşi întoarse capul şi se uită. Haake se apropiase de el, prin spate, şi acum stă­tea lângă el. Arăta spre scaunul pe care stătuse Joan.

— Îmi daţi voie? Nu mai este nici o altă masă liberă.

Ravic încuviinţă din cap. Nu era în stare să scoată nici un cuvânt. Sân­gele i se scursese din cap. Îl simţea cum gâlgâie, ca şi când ar fi vrut să se adune sub piele şi sâ i lase corpul ca pe un sac gol. Îşi lipi spatele de spătarul scaunului. Paharul era încă plin în faţa lui. Lichidul lăptos. Îl ri­di­că în sus şi bău. Era greu. Se uită la pahar. Îl ţinea fără să i tremure mâ­na. Tremuratul era în vine.

Haake comandă o şampanie fină. Şampanie fină şi veche. Vorbea franţuzeşte, cu un puternic accent german. Ravic chemă un băiat cu ziare. — "Paris Soir."

Băiatul se uită precaut spre intrare. Ştia că bătrâna vânzătoare de zi­are stătea acolo. Îi întinse lui Ravic, ca din întâmplare, ziarul împăturit, apucă moneda şi dispăru iute.

"Cu siguranţă că m a recunoscut, gândi Ravic. Altfel de ce ar fi venit?" Ravic nu se aşteptase la asta. Acum nu avea altceva de făcut decât să stea şi să vadă ce voia Haake, ca să poată proceda în consecinţă.

Luă ziarul, citi titlurile şi l puse la loc pe masă. Haake îl privea.

— Frumoasă seară, spuse el în nemţeşte.

Ravic dădu din cap.

Haake zâmbi. — Buni ochi, nu?

— Aşa se pare.

— V am văzut de când eram înăuntru...

Ravic dădu din cap, atent şi indiferent. Era încordat la culme. Nu pu­tea să şi închipuie ce intenţii avea Haake. El n avea de unde să ştie că Ra­vic trăia în Franţa ilegal. Dar poate că Gestapoul ştia asta. Mai avea timp să afle.

— V am recunoscut imediat, spuse Haake.

Ravic se uită la el. — Cicatricea aceea, zise Haake arătând spre frun­tea lui Ravic. Sunteţi membru al unei asociaţii studenţeşti, prin urmare trebuie să fiţi german sau să fi studiat în Germania.

Râse. Ravic continua să l privească. Nu! Nu era cu putinţă! Era prea ridicol! Respiră adânc, simţindu se deodată uşurat. Haake habar n avea cine era el. Credea că cicatricea de pe frunte era consecinţa unui duel. Ra­vic râse. Râse împreună cu Haake. Trebui să şi înfigă unghiile în podul pal­mei ca să se oprească din râs.

— Nu este exact? întrebă Haake, mândru şi jovial.

— Ba da, exact.

Cicatricea de pe frunte... O căpătase în pivniţa Gestapoului, când îl bătuseră chiar în faţa lui Haake. Sângele îi intrase în ochi şi în gură. Şi a­cum Haake o confunda cu o cicatrice primită într un duel şi era mândru de sine.

Chelnerul îi aduse lui Haake şampania. Haake o mirosi ca un cunos­cător.

— Singurul lucru pe care l au bun aici! declară el. Băuturi straşnice! Încolo..., îi făcu cu ochiul lui Ravic. Totul e putred. Un popor de rentieri. Nu vor altceva decât securitate şi trai bun. Sunt neputincioşi împotriva noastră.

Ravic nu era în stare să vorbească. Simţea că dacă ar fi vorbit, ar fi a­pucat paharul, l ar fi sfărâmat de marginea mesei şi ar fi răsucit ciobul în ochii lui Haake. Luă paharul, cu mare grija şi cu mare greutate, îl goli şi-l puse liniştit la loc.

— Ce e asta? întrebă Haake.

— Pernod. Un surogat de absint.

— A, absint. Băutura care i face pe francezi impotenţi, nu? Haake zâm­bi. Iertaţi mă! Nu a fost nici o aluzie personală.

— Absintul este prohibit, zise Ravic. Acesta este un înlocuitor nenociv. Se spune că absintul te face steril, nu impotent. Pentru asta e interzis. Per­nodul e făcut din anis şi are gust de lichiriţă.

"Merge, se gândi el. Merge şi încă fără prea mare emoţie." Putea să răs­pundă uşor şi liniştit. Înlăuntrul lui era un vârtej negru, care mugea — dar suprafaţa părea calmă.

— Locuiţi aici? întrebă Haake.

— Da.

— De mult timp?

— Dintotdeauna.

— Înţeleg, spuse Haake. Un Volksdeutscher. Născut aici, nu?

Ravic dădu din cap că da.

Haake îşi bău şampania.

— Cei mai buni dintre oamenii noştri sunt germanii născuţi în ţări străine. Locţiitorul Führerului nostru e născut în Egipt. Rosenberg, în Ru­sia. Darré e din Argentina. Convingerea politică contează, nu?

— Absolut, răspunse Ravic.

— Asta zic şi eu. Faţa lui Haake radia de satisfacţie. Se aplecă uşor înainte şi lui Ravic îi făcu impresia că în acelaşi timp îşi lipise călcâiele sub masă. — Îmi daţi voie — von Haake.

Ravic imită gestul. — Horn. Era unul din fostele lui pseudonime.

— Von Horn? întrebă Haake.

— Da.

Haake dădu din cap. Deveni deodată mai intim. Întâlnise un om de a­celaşi rang cu el. — Cunoaşteţi, desigur, foarte bine Parisul, nu?

— Binişor.

— Nu mă refer la muzee. Haake rânji ca un om de lume.

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi.

"Supraomul de rasă ariană vrea să cutreiere lupanarele şi nu ştie un­de să se ducă, îşi zise Ravic. Dacă l aş putea prinde în vreun colţ retras, în vreun bistro singuratic sau într un bordel de pe o stradă pustie — îşi făcu el iute socoteala. Undeva unde să nu mă stingherească şi să nu mă în­curce nimeni..."

— Sunt o mulţime de lucruri interesante de văzut, nu? întrebă Haake.

— Nu sunteţi de mult la Paris?

— Vin o dată la două săptămâni pentru două trei zile. Un fel de ins­pecţie, foarte important... Am realizat câteva lucruri frumoase în ultimul an. Merge strună, nu pot vorbi prea mult, dar — Haake râse — aici poţi cumpăra aproape tot ce vrei. Popor corupt. Ştim aproape tot ce ne intere­sează. Nici măcar nu trebuie să alergăm mult după informaţii. Ni se oferă singure. Trădarea ca o formă a patriotismului. Un rezultat al politicii de partid. Fiecare partid îl trădează pé celălalt şi ţara întreagă pentru profitul personal. E în avantajul nostru. Avem aici o mulţime de prieteni cu ace­leaşi vederi ca ale noastre, chiar în cercurile cele mai influente.

Ridică paharul, se uită la el, văzu că e gol şi l puse la loc pe masă. — Nici măcar nu se înarmează. Îşi închipuie că n o să le cerem nimic dacă sunt neînarmaţi. Dacă aţi cunoaşte numărul de avioane şi de tancuri pe care le au, aţi râde cu hohote de aceşti candidaţi la sinucidere.

Ravic asculta. Toată atenţia lui era încordată şi totuşi lucrurile plu­teau în jurul lui ca într un vis înainte de deşteptare. Mesele, chelnerii, flu­xul vieţii de noapte, şirurile line de automobile, luna de deasupra caselor, firmele luminoase, multicolore, din faţa magazinelor — şi înrăitul criminal vorbăreţ care i ruinase viaţa şi cu care stătea acum la aceeaşi masă.

Două femei, în taioare scurte, trecură pe lângă ei şi i zâmbiră lui Ra­vic. Yvette şi Marthe de la "Osiris". Era ziua lor liberă.

— Straşnice, Donnerwetter! zise Haake.

"O stradă lăuntrică, gândea Ravic. O stradă lăuntrică, îngustă şi pus­tie — dacă l aş putea duce într un asemenea loc... Sau în Bois..."

— Acestea sunt două doamne oare trăiesc din dragoste, spuse el.

Haake se uită după ele.

— Foarte drăguţe. Oamenii de aici se pricep la femei, nu i aşa? Co­man­dă încă un pahar. Îmi faceţi plăcerea să beţi ceva cu mine?

— Mulţumesc, n aş vrea să schimb...

— Se zice că există nişte bordeluri fantastice pe aici. Localuri cu nu­mere de atracţie şi tot felul de chestii. Ochii lui Haake sclipeau. Aşa cum sclipiseră cu mulţi ani în urmă în lumina celulei.

"Nu trebuie să mă gândesc la asta, îşi zise Ravic. Nu e momentul."

— Aţi fost la vreun bordel? întrebă el.

— Am fost la mai multe. Natural, ca să mă informez. Să văd cât de jos poate să decadă un popor. N am fost încă în acelea de lux. Trebuie să fiu atent, fiindcă altfel s ar putea interpreta greşit.

Ravic dădu din cap.

— Nu trebuie să vă temeţi. Sunt case pe unde nu calcă turiştii.

— Cunoaşteţi vreuna?

— Desigur, chiar mai multe...

Haake bău al doilea pahar şi deveni mai prietenos. Rigiditatea pe care o avea în Germania îl părăsi. Ravic simţi că nu bănuia absolut nimic.

— Am de gând să dau o raită prin localuri în noaptea asta, îi spuse el lui Haake.

— Zău?

— Da. Mă distrez şi eu din când în când. Omul trebuie să ştie de toa­te.

— Aveţi dreptate! Aveţi absolută dreptate!

Haake îl privi o clipă ţintă. "Să l îmbăt, îşi zise Ravic. Dacă nu merge altfel, am să l îmbăt şi am să l târăsc cu forţa undeva."

Expresia lui Haake se schimbase. Nu era ameţit, era numai cufundat în gânduri.

— Păcat, spuse el în cele din urmă. Mi ar fi plăcut să vin cu dumnea­voastră.

Ravic nu răspunse. Voia să evite orice lucru care l ar fi făcut pe Haa­ke bănuitor.

— Sunt nevoit să mă întorc la Berlin în noaptea asta. Haake se uită la ceas. Peste o oră şi jumătate...

Ravic rămase complet calm. "Trebuie să mă duc cu el. Cu siguranţă că stă la un hotel şi nu într un apartament. Trebuie să mă duc cu el în ca­mera lui şi sâ termin odată..."

— Aştept doi cunoscuţi de ai mei, spuse Haake. Trebuie să sosească dintr un moment în altul. Călătorim împreună. Bagajele mele sunt la gară, aşa că de aici ne ducem direct la tren.

"Am pierdut, gândi Ravic. De ce n am un revolver la mine? De ce am crezut, idiot ce sunt, că cele întâmplate în ultimele luni n au fost decât o halucinaţie? Aş putea să l împuşc pe stradă şi să încerc să scap într o in­trare a metroului..."

— Păcat, zise Haake. Dar poate că o facem data viitoare. În două săp­tămâni sunt înapoi.

Ravic îşi recăpătă răsuflarea.

— De acord, spuse el.

— Unde locuiţi? Pot să vă telefonez când mă întorc.

— La Prince de Galles. Chiar vizavi.

Haake scoase o agendă din buzunar şi şi notă adresa. Ravic se uită la scoarţele elegante de piele roşie, rusească, flexibilă. Creionul era subţire, de aur. Ce însemnări trebuie să aibă acolo, gândi el. Probabil informaţii care aveau să ducă la tortură şi la moarte.

Haake îşi puse agenda la loc în buzunar.

— Aţi vorbit adineauri cu o doamnă foarte şic, spuse el.

Ravic trebui să se gândească o clipă.

— A, da — foarte.

— Artistă de cinema?

— Cam aşa ceva.

— O cunoştinţă apropiată?

— Da.

Haake privi înaintea lui, gânditor.

— Asta i marea greutate aici — să faci cunoştinţă cu o persoană dră­guţă. Timpul nu e suficient şi nici n ai ocazii potrivite.

— Asta se poate aranja, spuse Ravic.

— Serios? Pe dumneavoastră nu vă interesează?

— Ce anume?

Haake râse încurcat.

— De pildă, doamna cu care aţi vorbit?

— Câtuşi de puţin.

— Donnerwetter, nu i rău. E franţuzoaică?

— Cred că e italiancă şi o amestecătură de alte câteva neamuri.

Haake rânji.

— Nu i rău. Natural că acasă nu putem avea aşa ceva. Dar aici sun­tem incognito, într o oarecare măsură.

— Da? întrebă Ravic.

Haake tresări, apoi spuse rânjind:

— Bineînţeles nu pentru oamenii noştri — dar altfel, strict incognito. Afară de asta, bine că m am gândit — aveţi legături printre refugiaţi?

— Prea puţin, spuse Ravic prudent.

— Păcat. Am dori să avem anumite — înţelegeţi — informaţii — chiar plătim pentru ele.

Haake ridică mâna. — Natural, nu e cazul pentru dumneavoastră! To­tuşi, cel mai mic indiciu...

Ravic observă că Haake continuă să l privească.

— E posibil, spuse el. Nu poţi să ştii — uneori se întâmplă.

Haake îşi trase scaunul mai aproape.

— Ştiţi, asta este una din atribuţiile mele, să stabilesc legăturile ce e­xistă între interior şi exterior. Câteo dată e foarte greu să ajungi la ele. A­vem aici o mulţime de oameni capabili. Ridică din sprâncene cu înţeles. La noi e altceva, natural... E o chestiune de onoare, E Patria, nu i aşa?

— Desigur.

Haake îşi ridică ochii.

— Văd că mi vin cunoştinţele. Puse câteva bancnote pe farfuria de porţelan, după ce adună cifrele de pe notă. E foarte practic să ai nota de preţuri pe farfurie. Trebuie să introducem sistemul acesta şi la noi în ţară. Se ridică în picioare şi i întinse mâna lui Ravic. — Auf Wiedersen, herr von Horn. Mi a făcut mare plăcere să vă cunosc. Am să vă telefonez peste două săptămâni. Discreţie totală, spuse el zâmbind.