Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

Persoanele Sfintei Treimi
(însuşiri speciale, distincţii şi antinomii)
Persoanele Sfintei Treimi: Tatăl. Fiul si Duhul Sfânt, sunt Persoane reale si. ca atare, deosebite una de alta, având fiecare însuşiri personale proprii prin ţâre Se deosebesc ca Persoane, Se disting. neputându-Se confiinda un*¹ ™* deşi fiecare Persoană dumnezeiească are întreaga Fiinţa divină rare niri nu Sff împarte, nici nu Se desparte, fiind veşnic una şi aceeaşi. Altfel spus, Persoanele Sfintei Treimi Se disting sau_S_e d^RriSRr)g5r-- dnpâ chipul sau modul fn care au sau C2^geri^a Fiinţa Hiyjriă întreagă, mod care duce la distincţie între Ele, notă deosebitoare între Persoane, sau proprietate personală internă, proprie fiecărei Persoane în parte.

Astfel, Tatăl este nenăscut şi nepurces, Fiul este, năsr.nt ry,hiil sfânt pctp purces, fără ca prin această precizare, sigură, fiindu-ne revelată, să putem cugeta şi spune că am fi pătruns taina treimică.

în special este de remarcat faptul că cele trei Persoane dumnezeieşti nu sunt doar trei manifestări sau înfăţişări ale unicei Fiinţe divine, nici trei centre sau forme existenţiale independente între ele şi în care s'ar împărţi sau s'ar repeta Fiinţa cea una, căci, cugetând aşa, s'ar afirma trei Dumnezei, nu unul; cele trei Persoane sunt existenţe perâdnale veşnice ale unicei Fiinţe dumnezeieşti. Cu alte cuvinte, cele trei Persoane divine nu Se confundă între Ele, nu Se amestecă şi nu Se contopesc, ci Se deosebesc, cu toate că fiecare este Dumnezeu adevărat, deplin, întreg, având toate atributele dumnezeieşti; şi totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci este un singur Dumnezeu.

Din acestea rezultă si e\r.1nHerea nrir.ărei subordonări a Persoanelor di­vine între Ele, după întâietate, autoritate, putere sau demnitate, Persoanele fiind egale datorită unităţii fiinţiale dumnezeieşti pe care fiecare Persoană o are întreagă dimpreună ni tnate atributele dumnezeieşti. Dumnezeu Fiul zice către Tatăl: "Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Mă preamăresc întru ei "ţin 17. ^Ifj)^ "Ca toţi să mărească pe Fiul precum măresc pe Tatăl" (In 5, 23). Iar în lucrările externe ale lui Dumnezeu, "cele ce Tatăl le face, acestea şi Fiul le face întocmai" (In 5, 19).

r)er.ser)jrea Hinrre Persnanele Sfintei Treimi este personală, nu flintială.

anume: Tatăl din Fiinţă naşte veşnic pe Fiul si purcede vesnic pe Duhul Sfant, fiind astfel nenăscut si nepurces, Fiul născut şi Duhul Sfânt pnrr.es, fără a se altera în nici un fel perfecta unitate fiinţială dumnezeiească. ..

Pe lângă însuşirile personale interne, numite proprietăţi (Tatăl nenăscut şi nepurces, Fiul născut şi Duhul Sfânt purces), Persoanele Sfintei Treimi se mai

114

Dogmatica specială

disting între Ele şi prin ceea ce Li se atribuie personal în activitatea dumnezeiască externă, adică în afara Fiinţei, în lume: creaţie, mântuire, sfinţire. Acestea sunt lucrări în extern ale Persoanelor divine, jucrări numite obişnuit predicate, spre a nu se confunda cu proprietăţile, care sunt însuşiri personale interne.

T^vjrrârilp în evtern aparţin Persoanelor nedespărţite un^g de ilţpţ, Treimea fiind nedespărţită, dar deosebit este al Tatălui planul lucrărilor si hotărârea de fi ^rjHpplinitp, deosebit Fiului executarea sau îndeplinirea, deosebit Duhului Sfânt desăvârşirea Inr Astfel Tatăl este Creatorul. Fiul — Mântuitorul, iar Duhul — SfinţitoruL Mângâietorul, Desăvârsitorul, deşi Acelaşi Dumneze(Rm 11, 36).

Aşa, Tatăl este Creatorul lumii: "De la El... sunt toate" (Rm 11, 36)_şj^ autorul planului mântuirii, "mai dinainte de întemeierea lumii" (Ef 1, 4), ca prin 1-Trjstos "ţontp să Ir împace cu Sine^(Col 1. 2()lTîmpăcarea cu Sine fiind mântuirea înfăptuită de către Fiul. Fiul este Cel prin Care s'au făcut toate (In 1, 3), inclusiv mântuirea, şi "dreptate şi sfinţire şi răscumpărare " (I Co 1, 30Y Duhul Sfânt este DgŞâyârşjtrmil hierărilor TaţăMsi^Fiului, eşte însiifleţirnr al sfinţeniei pregătitor njjjînritiiirii rn rrp'tnr prin profeti₁ "oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grait prin Duhul Sfant (2 Ptr 1. 21)_xJ)uhul este activ în întruparea (Te l

35: MLL-1 SI si arătarea Domnului CLc 3, 22), desăvârşitor al mântuirii si sfinţirii în oameni, prin har (In 14, 26; 1 Co 12, 11: "Toate ...le lucrează unul si acelaşi Duh, împărtăşind fiecăruia deosebi, după cum hotărăşte"), Mângâietor care rămâne pururea cu credincioşii (In 14-17; Ga 4,6), fireşte, în neîntreruptă legătură cu Tatăl şi cu Fiul.

Lucrarea proprie a fiecărei Persoane dumnezeieşti nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte Persoane, ca şi cum Persoanele ar lucra fiecare izolat, ci ca împreună — lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiaşi voinţe a lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, adică deşi acţiunea externă este produsul voinţei celei una şi neîmpărţită a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor divine, totuşi fiecare Persoană îşi are contribuţia personală prin lucrări proprii, cum s'a notat mai sus, căci "Acelaşi Dumnezeu lucrează toate în toţi" (1 Co 12, 6).

Dogma Sfintei Treimi, în care atât unitatea de Fiinţă, cât şi treimea de Persoane sunt clar revelate de Dumnezeu şi temeinic definite de Biserică," cuprinde si afirmaţii nare, pentru cugetarea noastră, sunt antinomii sau paradoxuri

Termenul antinomie ( = contradicţie în legi) denumeşte obişnuit o contradicţie aparent insolubilă dintre două teze, care se exclud reciproc. dar putându-se demonstra fiecare îp parte: iar paradox (napâ&oţ, de la gr. raxp& = contra; 86^a = opinie) înseamnă formulă contradictorie, contrară opiniei comune obişnuite, dar totodatălfemonstrabilă."

Antinomii in dogma Sfintei Treimi sunt mai ales în ceea ce priveşte raportul dintre Fiinţă si Persoane., adicâ^ 1. în fiecare Persoană divină: Tatăl, Fiul. Duhul Sfânt, Se află întreaga Fiinţă a lui Dumnezeu, fără ca prin aceasta să Se. împartă Fiinţa după Persoane. Persoanele rămânând distincte fără împărţirea Fiinţei. ?.. Cele trei Persoane sunt veşnice, fără început si fără sfârşit, existând deodată, cu toate că Tatăl naşte ne Fiul si purcede pe Duhul Sfânt, ca si cum s'ar presupune o prioritate, o întâietate a Tatălui. 3. Veşnice fiind Persoanele, deci cu totul în afara oricărei raportări la timp, nu se poate cugeta nici început, nici sfârşit, veşnicia fiind un prezent continuu, de unde rezultă că Fiul Se naşte mereu şi că Duhul purcede mereu.

Acestea depăşesc posibilitatea înţelegerii omeneşti. Căci nu putem concepe raţional o fiinţă existentă întreagă în fiecare dintre cele trei Persoane, fără ca să se împartă. Tot aşa naşterea şi purcederea sunt veşnice, fără ca Tatăl să fie anterior Fiului Care se naşte din El, nici anterior Duhului Care purcede din El. Conform cugetării noastre, cel ce naşte trebuie neapărat să existe înaintea celui care se naşte, ca şi cel de la care se purcede trebuie să fie existent înaintea celui purces.

Sfântul Ioan Damaschin încearcă o explicaţie printr'o comparaţie: "După cum focul există deodată cu lumina din el sinu este mai întâi focul si pe urmă lumina, ci deodată: si dună cum lumina se naşte totdeauna din foc si este totdeauna în el. fără să se despartă deloc de el. tot astfel si Fiul Se naşte din Tatăl, fara sa Se despatra deloc de El, ci este pururea cu El".

Cu privire la antinomiile amintite aici, nici comparaţiile luate din starea filozofiei nu ajung la ceea ce doresc, anume, lămurire pentru raţiune. De exemplu: teză şi antiteză care se armonizează în sinteză (Fr. Hegel), contopindu-se oarecum, teza şi antiteza nemaiexistând în felul în care erau mai înainte, ceea ce nu se poate cugeta despre Persoanele Sfintei Treimi, care rămân totdeauna ceea ce sunt, cu aceleaşi distincţii personale.

Tot aşa, numindu-L pe Dumnezeu "coincidentia oppositorum" (N. Cusanus), "coincidenţa sau potrivirea e.elor oprise", numirea aceasta poate fi considerată ca afirmaţie interesantă, atrăgătoare de atenţie, dar fără să ofere dezlegare mulţumitoare a misterului treimic, pentru că nu lămureşte ce se petrece cu cele opuse, coincizând. Dacă însă "cele opuse", sunt considerate aşa, adică "opuse", numai de către mintea naturală, nu şi obiectiv, în necuprinsul Fiinţei dumnezeieşti, atunci numirea de "coincidentia oppositorum" spune multe.

Pentru a ne obişnui cu prezenţa antinomiilor, trebuie să ţinem mereu seama că antinomiile dogmatice, antinomii pentru noi, nu în sine, se datoresc bogăţiei şi

116

Dogmatica specială

complexităţii necuprinse a adevărului de credinţă, adevăr revelat, de la Dumnezeu^ adevăr pe care mintea omenească, mărginită în cunoaştere, nu-1 poate pătrunde şi cuprinde deodată şi în întregime. Din conţinutul dogmelor, adesea nu putem pătrunde decât părţi sau aspecte, şi care ne fac impresia că ar sta în contradicţie între ele şi, ca urmare, s'ar exclude unele pe altele. Dar acest fapt al necuprinderii de către noi nu aparţine realităţii supranaturale, dumnezeieşti, deci nu este obiectiv, ci doar subiectiv, în noi. De aceea Biserica, asistată de Duhul Sfânt, a avut şi arc deosebită grijă să prezinte adevărul revelat în formule cuprinzătoare care să înlăture orice abatere de la dreapta învăţătură încredinţată ei de către Mântuitorul.

Formula cuprinzătoare a dogmei prezintă ansamblul sau totul unitar al adevărului afirmat prin ea, chiar dacă unele aspecte ale acestui adevăr rămân cu neputinţă de a fi pricepute de către mintea naturală, lăsată singură cu propriile ei puteri.

Dogmele nu au la temelia lor nici o contradicţie reală, contradicţia apărând numai din punct de vedere omenesc; astfel că antinomiile nu afectează dreapta credinţă, ci dimpotrivă, pot să stimuleze dorinţa de îmbogăţire şi înaintare în cunoaşterea religioasă şi în trăirea virtuţilor creştineşti care ne apropie tot mai mult de Dumnezeu.

Desigur că atât timp cât trăim în această viaţă, antinomiile dogmatice ne sunt inevitabile, căci "atâta vreme cât sălăşluim în trup suntem departe de Domnul" (2 Co 5, 6), Care "locuieşte întru lumina neapropiată" (1 Tim 6, 16). Noi "acum vedem ca prin oglindă, nedesluşit" şi abia în viaţa cealaltă vom vedea "faţă către faţă", vom cunoaşte precum suntem cunoscuţi (1 Co 3, 12).

Ţinând seama de toate acestea, nu putem spune că dogma Sfintei Treimi este neraţională sau antiraţională, ci că este supraraţională sau supralogică.

Doctrina protestantă despre raportul dintre natură şi har. Predestinaţia
Dacă romano-catolicii separă cu totul natura de har, considerând că e posibilă o funcţiune a naturii fără har, la protestanţi această separaţie e atât de radicală, încât între natură şi har nu se mai poate stabili nici o colaborare. învăţătura protestantă susţine că omul de după păcat este nu numai rănit din punct de vedere spiritual, ci este în întregime mort. De aici urmează că mântuirea în Hristos este numai opera harului divin, omul necolaborând deloc şi neputând colabora de la sine cu harul prin propriile sale puteri. Cărţile simbolice protestante sunt categorice în această privinţă: "Cu toate că cei renăscuţi, în această viaţă pot ajunge să voiască şi să iubească binele, aceasta se săvârşeşte însă nu de voinţa noastră sau de puterile noastre naturale, ci Duhul Sfânt lucrează în noi, ca noi să voim şi să-1 săvârşim. Puterea de a se adapta, pe sine la har nu decurge din puterile noastre naturale, ci numai din lucrarea Duhului Sfânt" (Form. Conc, p. 666-667).

Dar dacă numai Dumnezeu lucrează mântuirea omului, înseamnă că din partea acestuia nu există şi nici nu poate exista vreo contribuţie în opera mântuirii. Iar dacă totuşi unii oameni se mântuiesc, iar alţii se osândesc, aceasta nu se datoreşte oamenilor, ci numai lui Dumnezeu, Care voieşte ca în unii să învingă piedica pe care ei o opun mântuirii, iar în alţii nu. Astfel apare în protestantism doctrina predestinaţiei.

După protestanţi, în general, predestinaţia este voinţa veşnică şi absolută a lui Dumnezeu, pe de o parte, de a-i alege pe unii oameni spre mântuire, iar pe de alta, de a reproba sau a-i respinge pe alţii.

Dintre toţi reformatorii, Luther a fost cel mai inconsecvent în privinţa predestinaţiei. La început, el a susţinut că Dumnezeu, în mod arbitrar şi fără referire

la credinţa sau la viaţa în Hristos, i-a destinat pe unii la moştenirea vieţii veşnice, iar pe alţii la pierire. Dar în continuare, a început să se exprime mai puţin categoric sau să treacă cu vederea problema predestinaţiei. Melanchton a părăsit total această învăţătură, iar cărţile simbolice luterane se menţin în lipsă de acord şi contradicţii în această chestiune. Aşa se face că luteranii la început au oscilat între predestinaţia absolută şi predestinaţia relativă, pentru ca în cele din urmă să accepte predestinaţia celor puţini "din prevederea credinţei" (ex praevisione fidei).

în forma ei extremă, şi anume capredestinaţie absolută, această doctrină o găsim formulată de Calvin, care o defineşte astfel: "Numim predestinaţie acel decret etern al lui Dumnezeu, prin care a hotărât ce trebuie să facă orice om, căci nu spre aceeaşi destinaţie au fost creaţi toţi, ci unora li s'a hotărât viaţa veşnică, altora osânda veşnică. Deci după cum a fost creat cineva spre un sfârşit sau altul, îl numim predestinat spre viaţă sau spre moarte" (Institutio, III, Opera selecta, IV, 1931, p. 370).

Calvin aduce o serie de argumente spre a justifica predestinaţia sub această formă, subliniind că Dumnezeu nu procedează arbitrar, dacă pe unii îi predestinează la fericire, iar pe alţii la osândă, ci o face aceasta pe baza dreptăţii Sale, căci de la sine şi prin ei înşişi, toţi oamenii sunt vrednici de osândă. Prin această doctrină, Calvin a voit să înalţe majestatea lui Dumnezeu, Care pe toate le face după cum voieşte.

Pe lângă faptul că predestinaţia absolută n'are nici un temei scripturistic, această concepţie este absolut greşită şi din punct de vedere logic, şi din punct de vedere teologic. Din punct de vedere logic, predestinarea unora spre mântuire, iar a altora spre osândă fără considerare a faptelor lor, este un nonsens, dacă toţi oamenii sunt la fel de păcătoşi şi sunt vrednici de aceeaşi soartă. Din punct de vedere teologic, prin faptul că pentru cei predestinaţi la mântuire Dumnezeu îşi manifestă mila Sa, iar pentru cei predestinaţi la osândă dreptatea Sa, Calvin separă nejustificat mila de dreptate, Dumnezeu devenind astfel nu un judecător drept, ci unul părtinitor şi nedrept, deoarece pe cei reprobaţi îi osândeşte fără vină, de vreme ce ei n'au nici o posibilitate de a se decide pentru colaborarea cu graţia.

Teologii calvini mai noi, ca bunăoară Karl Barth, nu mai vorbesc despre o predestinaţie la osândă, ci numai de o predestinare sau alegere pentru mântuire.

Unul dintre textele invocate de protestanţi în favoarea doctrinei despre predestinaţie este cel de la Romani 8, 29: "Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca să fie El născut între mulţi fraţi. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi slăvit". Dar acest text departe de a putea fi interpretat în favoarea predestinaţiei necondiţionate, este în favoarea predestinaţiei condiţionate de faptele omului, deoarece Dumnezeu a hotărât spre fericire (sau spre osândă) pe unii sau

252

Dogmatica specială

pe alţii datorită preştiinţei Sale, căci El a cunoscut mai dinainte ce fapte va face fiecare. Aşadar, această hotărâre a lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci, dimpotrivă, ea ţine seama de faptele omului, pe care le cunoaşte chiar mai înainte de a fi fost făcute. în acest sens se exprimă Sfântul Simeon Noul Teolog într'o rugăciune: "Cele încă nesăvârşite de mine le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta se află scrise şi cele încă nefăcute de mine".

Biserica Ortodoxă a combătut predestinaţia absolută, condamnând Mărturisirea de credinţă atribuită lui Kiril Lukaris, în sinoadele de la Iaşi (1642) şi Ierusalim (1672), iar Biserica Romano-Catolică, în conciliul de la Trident, i-a anatemizat pe toţi cei care susţin că "harul dumnezeiesc se oferă spre mântuire numai celor predestinaţi, iar toţi ceilalţi sunt chemaţi, în adevăr, dar nu primesc harul, deoarece sunt predestinaţi de puterea divină spre pieire".

Temeiurile cinstirii sfinţilor
1. Sfinţii sunt oameni care încă în viaţa lor pământească au bineplăcut lui
Dumnezeu; iar după moarte au fost învredniciţi de o parte din fericirea veşnică, pe
care în mod deplin o vor primi numai după obşteasca judecată. Pentru viaţa lor
virtuoasă, pentru suferinţele îndurate pentru credinţa în Hristos, pentru dragostea
lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, în Sfânta Scriptura ei sunt numiţi "prieteni
ai lui Dumnezeu" (In 15, 14; Iac 2, 2-3); "casnici" ai lui Dumnezeu (Ef 2, 19),
"judecători ai lumii" (Mt 19, 28; 1 Co 6, 2).

încă în viaţa pământească, sfinţii au fost înzestraţi de Dumnezeu cu felurite daruri, fapt pentru care oamenii le-au dat o cinstire deosebită. Astfel, când Apostolul Petru a intrat în casa sutaşului Corneliu, acesta a căzut la picioarele lui şi i s'a închinat (FA 10, 25); temnicerul din Filipi s'a prosternat în faţa lui Pavel şi a lui Sila (FA 16, 29); acelaşi Pavel, în insula Malta, după mai multe vindecări pe care le-a făcut, a primit o cinstire deosebită de la locuitorii insulei (FA 28,9). în Vechiul Testament, proorocul Ilie era venerat pentru minunile pe care le făcea (3 Rg 18, 7), de asemenea şi proorocul Elisei (4 Rg 9, 17; 4, 37).

2. 
   Atât în această viaţă, cât şi după moarte, sfinţii se roagă pentru oameni, atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi. Aflându-se în apropierea lui Dumnezeu şi cunoscând nevoile celor ce se află în viaţă, de asemenea, ascultând rugăciunile celor vii şi luând cunoştinţă de cărările acestora, sfinţii intervin pe lângă Dumnezeu pentru ca cererile lor să fie împlinite. Noi nu putem cunoaşte în ce măsură aceste rugăciuni şi cereri ale noastre sunt împlinite de Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor, dar după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oameni... căci acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu..." (1 Tim 2, 1-3), precum şi după încredinţarea pe care ne-o dă Sfântul Iacov: "...că mult poate rugăciunea stăruitoare a celui drept" (Iac 5, 16), avem credinţa că mijlocirile sfinţilor pentru noi către Dumnezeu nu rămân neascultate, Dumnezeu fiind milostiv.
   
3. 
   Dar în viaţa aceasta, sfinţii s'au străduit să întrupeze în persoana lor sfinţenia lui lisus Hristos, devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. Din acest
   

motiv, ei sunt pentru noi exemple sau modele vrednice de urmat. Sfântul Apostol Pavel le adresează creştinilor din Filipi această chemare: "Fiţi împreună următori mie, fraţilor, şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel cum ne aveţi pildă pe nor (Flp 3, 17), iar celor din Corint le scrie: "Fiţi următori mie, precum şi eu îi sunt lui Hristos" (1 Co 11, 1). Sfântul Ioan Gură de Aur aduce mereu în faţa credincioşilor chipuri ale sfinţilor, îndemnându-i să le urmeze pilda, căci, zice el, cel mai bun fel de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor. Fer. Augustin este unul din cei mai însufleţiţi îndemnători ai creştinilor de a-i imita pe sfinţi, de aceea el zice: "Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm. Sfinţii mucenici L-au urmat pe Hristos până la a-şi da propriul lor sânge, până la a suferi după pilda Lui cele-mai mari chinuri. Dar ei nu sunt singurii; după ei izvorul sfinţeniei nu a secat. Deci în grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor. Să învăţăm dar de la aceşti sfinţi cum, Iară a înfrunta suferinţele martiriului, un creştin trebuie să-L imite pe Hristos".

Pentru toate aceste motive, sfinţii merită cinstire din partea noastră, iar prin cinstirea lor, noi îl preamărim pe Acela care i-a făcut vase alese ale sfinţeniei. De altfel, pe temeiul vechii practici a Bisericii, Sinodul VII ecumenic a hotărât: "Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, împăratul tuturor". Acelaşi sinod a mai hotărât: "Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinstire după trup şi după suflet, ori nu face rugăciuni către sfinţi, ca şi către unii care voiesc să mijlocească pentru lume potrivit tradiţiei Bisericii, să fie anatema!".

Protestanţii şi unele denominaţiuni resping cu desăvârşire cultul sfinţilor, negând posibilitatea acestora de a mijloci pentru noi. Pe baza textului din 1 Tim 2, 5: "Pentru că unul este Dumnezeu, unul şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni; omul lisus Hristos", ei susţin că nimeni altcineva, deci nici sfinţii, nu pot mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Dar în textul de mai sus este vorba de Mijlocitorul împăcării dintre om şi Dumnezeu, omul-Dumnezeu lisus Hristos, care prin jertfa Sa a săvârşit mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu. Această mijlocire a împăcării într'adevăr n'a putut-o face nimeni afară de lisus Hristos, şi ea a fost realizată odată pentru totdeauna numai de către El. Prin ea s'a dat posibilitatea fiecărui om să se mântuiască personal sau subiectiv, adică să-şi poată impropria mântuirea obiectivă. Imnologii creştini îl numesc pe Mântuitorul Hristos: "Cel ce ne-a deschis nouă uşile raiului", adică ne-a dat posibilitatea ca prin redobândirea harului să câştigăm raiul ceresc.

Sfinţilor Părinţilor noştri; aceasta este Tradiţia Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului".

Recunoscând şi acordând icoanelor cinstea ce li se cuvine, Biserica Ortodoxă n'a admis în cultul său icoanele sculptate, nici statuile, aşa cum a făcut Biserica Romano-Catolică, ci numai icoanele pictate, şi aceasta nu numai pentru că statuile reamintesc practicile idololatre din păgânism, ci şi pentru faptul că icoana pictată fiind o reprezentare mai spirituală, îl apropie pe credincios cu mintea de persoana zugrăvită şi nu uneşte, cum face sculptura, persoana reprezentată cu cele mărginite în loc şi timp, prin materie.

Cât îi priveşte pe protestanţi, care consideră icoanele "chipuri cioplite", ei au dezbrăcat cultul divin de tot ceea ce trezeşte imaginaţia şi înalţă sentimentul, golind bisericile de icoane şi transformându-le mai mult în şcoli de propovăduire a cuvântului dumnezeiesc, care în interior nu mai seamănă cu locaşurile de preamărire a lui Dumnezeu şi care nu favorizează cu nimic potenţarea sentimentului religios.