Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul şi adevăratul săvârşitor este lisus Hristos, iar preotul este numai un instrument prin care lucrează în chip nevăzut Duhul Sfânt. Acest adevăr e afirmat cu tărie de numeroşi Sfinţi Părinţi, ca: Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Dionisie Pseudo-Areopagitul şi alţii. Pe acest temei, Fericitul Augustin i-a combătut pe donatişti la vremea sa, invocând texte din Sfânta Scriptură, precum cele din 1 Co 1, 3; 4, 1; 3, 5-6 ş.a.

Ca urmare a acestui fapt, Biserica noastră, deşi nu o foloseşte, nu respinge formula scolastică "ex opere operato", în interpretarea pe care i-a dat-o Conciliul Tridentin, anume că Tainele lucrează asupra primitorului în mod direct, împărtăşind acestuia harul divin prin însăşi săvârşirea independent de starea morală a săvârşitorului. Cu toate acestea, din partea săvârşitorului se cere intenţia şi voinţa de a săvârşi Taina în mod serios, după rânduiala stabilită de Biserică (cf. Mărt. Ort. I, 100), iar pentru ca Taina să producă efectele ei asupra primitorului, se cere din partea acestuia o pregătire corespunzătoare (cf. 1 Co 11, 28-29), şi anume voinţa de a primi Taina, recunoaşterea stării de păcătoşenie, dorinţa după ajutorul divin şi credinţa în eficacitatea Tainei. Aceste condiţii sunt necesare, deoarece harul divin nu lucrează împotriva libertăţii omului.

299

Dumnezeu Sfinţitorul

Cealaltă formulă scolastică, "ex opere operantis", exprimă concepţia după care eficacitatea Tainei depinde de starea morală atât a săvârşitorului, cât şi a primitorului, deoarece harul lucrează numai prin mijlocirea credinţei, ca şi a altor condiţii subiective. Ca adepţi ai aceste teze se consideră: donatiştii, albigenzii, valdenzii, Wicliff, Huss, precum şi calvinii după care harul divin nu lucrează decât la cei predestinaţi la mântuire, de asemenea şi unele denominaţiuni care admit cel puţin pentru unele Taine că ele nu sunt simple simboluri.

Necesitatea Tainelor
Vorbind despre necesitatea Tainelor, ea este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire. Deoarece omul natural nu poate face nici măcar primii paşi pentru începutul mântuirii sale (In 15, 5; 3, 5; 6, 44), este de la sine înţeles că Tainele, fiind singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în mod real, pe care le-a instituit însuşi Mântuitorul şi le-a încredinţat Sfintei Sale Biserici în scopul mântuirii şi sfinţirii oamenilor, ele sunt absolut necesare oricărui creştin pentru mântuire. Deşi nu se poate nega faptul că Dumnezeu în mod extraordinar poate împărtăşi harul Său şi altfel decât prin Sfintele Taine (cum a fost cazul sutaşului Corneliu), însă calea obişnuită de împărtăşire a harului, lăsată de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale, este cea a Tainelor. De aceea, Biserica noastră şi cea Romano-Catolică învaţă că Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.

Numărul Tainelor

Cu privire la numărul Tainelor, Biserica Ortodoxă, cea Romano-Catolică şi Bisericile Vechi-Orientale au mărturisit totdeauna numărul de şapte Taine, în următoarea ordine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul (cf. Mărt. Ort. I, 98; Trid. Sess. 7, 1), spre deosebire de protestanţi şi denominaţiuni, care, în general, admit numai două Taine: Botezul şi Cina Domnului, iar uneori, urmându-1 pe Luther, admit şi Pocăinţa ca Taină. Sunt şapte Taine, deoarece atâtea a instituit Mântuitorul după necesităţile personale şi sociale ale oamenilor, iar Biserica a învăţat şi administrat acest număr de Taine în întreagă istoria ei.

E drept că Sfânta Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine dovezi despre fiecare Taină în parte, la unele arătând momentul instituirii lor, în timp ce la altele arată numai practicarea lor. Iar dacă nici Sfânta Tradiţie nu precizează numărul Tainelor, faptul e explicabil, deoarece la început noţiunea de

300

Dogmatica specială

Taină în sens restrâns nu este precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii. Cu toate acestea, Tainele, ca mijloace de împărtăşire a harului, n'au fost confundate nicicând cu alte lucrări sfinte care nu mijlocesc harul asemenea lor.

Dar faptul că nici Sfânta Scriptură, nici Sfânta Tradiţie nu precizează numărul Tainelor, mai poate avea şi alte explicaţii. Pe de altă parte, aceasta se poate datora lipsei unei tradiţii sistematice a învăţăturii de credinţă în Revelaţie, iar pe de alta, numărul de şapte n'a fost contestat de nimeni. Când însă au apărut erezii care au contestat fie fiinţa, fie numărul Tainelor, Biserica a definit cu precizie noţiunea de Taină şi a precizat că sunt şapte Taine. Astfel, când în Apus catarii şi valdenzii şi-au exprimat îndoiala cu privire la numărul Tainelor, Petru Lombardul (secolul XII) a confirmat numărul de şapte al Tainelor, ceea ce în Răsărit a făcut-o un veac mai târziu monahul Iov Iasitul, pentru ca, în anul 1274, acest număr să fie precizat în Mărturisirea de credinţă prezentată de împăratul bizantin Mihai Paleologul la sinodul unionist de la Lyon. în veacurile următoare, acest număr e arătat în toate Mărturisirile de credinţă ale Bisericii din Răsărit: a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, a Patriarhului Ierusalimului Dositei (ambele din veacul XVII), ba chiar şi în cea a lui Mitrofan Kritopulos, care însă, din concesie faţă de protestanţi, pe cele nerecunoscute de aceştia le numeşte "ceremonii mistice", de asemenea în toate catehismele ortodoxe şi romano-catolice mai vechi şi mai noi.

De o importanţă deosebită în această chestiune e faptul că Bisericile Vechi-Orientale (armeană, nestoriană, iacobită, coptă, etiopiana ş.a.), despărţite de Biserica Ortodoxă între veacurile V-VII, toate au numărul de şapte Taine, ceea ce înseamnă că ele au avut acest număr dinainte de despărţire, deoarece, se ştie, după aceasta ele n'au mai luat nimic de la Biserica Ortodoxă.

Pe de altă parte, speculaţia teologică a încercat să explice acest număr prin analogie cu cele şapte daruri ale Duhului Sfânt (cf. Isaia 11, 2-3), ca şi cu caracterul simbolic al numărului şapte. Dar nimeni nu este în măsură să afirme că Mântuitorul Hristos a legat lucrarea harului sfinţitor în Biserica Sa de şapte şi nu de mai multe sau mai puţine Taine, aceasta rămânând ea însăşi o Taină a înţelepciunii lui Dumnezeu, "Care pe toate după sfatul voii Sale le orănduieşte" (Efl, 11).

în ce priveşte împărţirea Tainelor, cea mai cunoscută şi cea mai des întrebuinţată este în Taine care se repetă şi Taine care nu se repetă. Rămâne însă în discuţie care intră în prima şi care în a doua categorie, căci în timp ce majoritatea dogmatiştilor numără la Tainele care se repetă: Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Nunta şi Maslul, la cele care nu se repetă rămânând numai Botezul şi Hirotonia, unii dogmatişti greci (ca Andrutsos şi Diovuniotis) numără la Tainele care nu se repetă şi Mirungerea, ba chiar şi Nunta, deoarece, spun ei, ungerea cu Sfântul Mir a doua oară a celor reîntorşi la dreapta credinţă nu mai e Taină, ci doar o ierurgie,

301

Dumnezeu Sfinţitorul

asemănătoare ungerii bisericii cu Sfântul Mir la sfinţire (târnosire). De asemenea, nunta a doua şi a treia nu mai sunt Taine, deoarece Biserica le admite numai pentru slăbiciune şi lipsă de înfrânare, ceea ce, de altfel, rezultă chiar din cuprinsul unor rugăciuni din rânduiala lor, care e mai simplă decât la nunta întâia. Şi în Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos, numai nunta întâi e considerată Taină.

Altă împărţire nouă mai este: Tainele vieţii spirituale (după alţii: Tainele unirii cu Hristos) sau ale iniţierii, ale încorporării în Biserică: Botezul, Mirungerea şi Euharistia; 2. Tainele restabilirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti: Pocăinţa şi Maslul; 3. Taine speciale: Preoţia şi Nunta.

Alţii împart Tainele astfel: 1. Taine de normalizare a vieţii: Botezul, Pocăinţa, Maslul; 2. Taine de perfecţionare a vieţii: Mirungerea şi Euharistia; 3. Taine speciale: Preoţia şi Nunta.

Sfânta Taină a Botezului
BoJ;ejul^şţejr^in|Lr^ax^e în_apă si prin

rostirea formuiei_BotezŢiliiL de^cjţr^şăwrsitor, din.şţarea dejobjeAJ?ăcjn]jlu[ intră în starea harică^ curăţindu-sc de_păcatul străriiQşe£c_sijie păcatele personaje făcute până atuncLJîind renăscut spre Q viaţă nouă şi părtaş roadelor răscumpărării prin jertfa^cmcii^devenind membru aj Bisericii,.

Potrivit efectelor şi importanţei lui, Botezul_este baia naşterii celei de a doua, naştere de sus, usa de intrare în Biserică şi condiţia abşplutnecesară pentru primirea celorlalte Taine.^Caracterul său_deJŢjun^rezujţă din diferitelejiurniri _cg i se dauînJSfanta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie: baia naşterii a doua, naştere de sus, baie mântuitoare^ scăldătoare sfântă, izvor sfânt, apă sfinţitoare, renaştere, luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice ş.a.

Taina Botezului a fost instituită de Mântuitorul Hristos înainte de înălţarea Şa la cer, prin cuvintele adresate Apostolilor: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, boţ^ându-jjzui numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh^ " (Mt 28, 19).

Părerile unor teologi apuseni că această taină a fost instituită la botezul Domnului_sau la convorbirea Mântuitorului cu Nicodim, ca şi afirmaţia că Botezul creştin nu se deosebeşte de botezul lui Ioan, sunt cu totul greşite._Gea.dintâi cade, fiind contrară referatelor evanghelice, din care rezultă că Domnul a venit la Iordan să primească botezul lui Ioan, numai spre a împlini "toată dreptatea ", acest botez fiind doar o preînchipuire a Botezului creştin, pe care însuşi Ioan Botezătorul îl aştepta să vină în viitor.^ dQu&păjrere.iarăşie gre^^dejo^ecem Nicodim, Mântuitorul îl lămureşte pe acesta asupra semnificaţiei şi importanţei Bjatezului creştin care avea să vină în viitor, fără însă să fie vorba de vreo instituire

Sfintele Taine şi ierurgiile în viaţa Bisericii şi a credincioşilor

învăţătura Bisericii noastre despre Sfintele Taine este strâns legată de cea a prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Duhului Sfânt în Biserica Sa, înzestrată de Domnul cu putere şi cu mijloacele necesare în scopul mântuirii şi sfinţirii credincioşilor. Biserica este domeniul de manifestare a energiei şi lucrării Duhului Sfânt, energie care izvorăşte din jertfa de pe Cruce a Mântuitorului şi care se împărtăşeşte credincioşilor prin Sfintele Taine. După expresia unor Sfinţi Părinţi, Biserica şi Tainele ei au izvorât din coasta împunsă a Domnului, iar puterea ei în omenire îşi are izvorul în învierea Domnului.

Aşadar, Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin, pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine, lucrări văzute, prin care fiecărui creştin în parte i se conferă harul care-1 renaşte şi îl ridică la viaţa suprafirească în Hristos. Prin Sfintele Taine, Mântuitorul Hristos este prezent şi activ, prin Duhul Sfânt, în trupul Său tainic, Biserica, al cărei întemeietor şi Cap este, prin ele ea lucrând mântuirea şi sfinţirea credincioşilor, susţinând, întărind şi făcând ca aceştia să progreseze în viaţa cea nouă în Hristos. De aceea, Biserica nu poate fi concepută fără Taine, după cum nici Tainele fară sau în afară de Biserică. Biserica şi Tainele ei se condiţionează reciproc, datorită legăturii fiinţiale şi personale dintre Fiul şi Duhul Sfânt şi împreună-lucrării lor în iconomia mântuirii şi în Biserică. Totodată, prin ierurgiile ei, Biserica împărtăşeşte credincioşilor săi ajutor dumnezeiesc, folositor progresului duhovnicesc şi uşurării dobândirii mântuirii de către aceştia.

Sfânta Biserică, stâlp şi temelie a adevărului (1 Tim 3,15), este aşezământul dumnezeiesc în care creştinul renaşte, creşte, se îmbogăţeşte şi se desăvârşeşte în noua viaţă în Hristos, principalele ei mijloace de care se foloseşte în acest scop fiind Tainele şi ierurgiile ei. Astfel, creştinul renaşte la noua viaţă în Hristos prin Botez, se întăreşte şi sporeşte în aceasta prin Sfântul Mir, dobândeşte hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos în Euharistie, se curăţeşte de păcate şi se reînnoieşte sufleteşte prin Pocăinţă, devine preot al lui Hristos prin Hirotonie, se uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc prin Nuntă, dobândeşte vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate prin Sfântul Maslu. De asemenea, prin ierurgiile Bisericii, creştinul dobândeşte ajutor pentru desăvârşirea sa morală în vederea mântuirii.

Dar dacă Biserica este cea care condiţionează Tainele, la rândul ei, ea însăşi este rezultatul acestora. Prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează

331

Dumnezeu Sfinţitorul

încorporarea continuă a credincioşilor în Hristos şi în Biserica Sa, prin Pocăinţă şi Maslu, credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească, spre a fi vrednici fii ai ei, prin Hirotonie se nasc slujitorii ei care continuă întreita slujire a Mântuitorului până la sfârşitul veacurilor, iar prin Nuntă se perpetuează şi înmulţeşte neamul omenesc, din care o mare parte formează trupul tainic al lui Hristos.

Tainele sunt lucrări ale Bisericii sau lucrări ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică; ele sunt săvârşite în mod nevăzut de Hristos, iar în mod văzut de preoţi, care posedă un har special în acest scop, prin Taina Hirotoniei. Biserică-ierarhie-Taine este "sfânta triadă" în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor, după rânduiala înţelepciunii celei negrăite a lui Dumnezeu, "Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului" (1 Tim 2, 4). Iar dacă Domnul lisus Hristos a dat Bisericii Sfintele Taine, tot El i-a dat "pe unii Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, pentru lucrul slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, pe măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Ef 4, 11-13). Dar "desăvârşirea sfinţilor", "zidirea trupului lui Hristos ", "unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu " şi "starea de bărbat desăvârşit pe măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos", ca lucrări ale Bisericii, nu pot fi concepute fară Taine, fară ierurgii şi fără preoţie.

342

Dogmatica specială

a. îndepărtarea de Dumnezeu şi lipsa de comuniune cu El;

b. Lipsa de comuniune şi de orice legătură cu îngerii, sfinţii şi drepţii;

c. Traiul în societatea duhurilor rele şi a sufletelor oamenilor răi;

d. Mustrările de conştiinţă, arătate prin expresia: "viermele lor nu moare "
(Mc 9, 44);

e. "Aruncarea în întunericul cel mai dinafară", groaza de necunoscut,

din lipsa totală a oricărei lumini;

f. "Plângerea şi scrâşnirea dinţilor", care exprimă dureri şi suferinţe

insuportabile;

g. "Focul" sau "văpaia" în care se chinuie păcătoşii e un foc material care

arde, dar chinurile lui şi îndeosebi "setea" de cele duhovniceşti sunt mai mari
decât ale oricărui foc, deoarece acesta nu ucide, nu mistuie, ci numai chinuieşte.

E necesar să amintim că, deşi toţi drepţii sunt fericiţi, ajungând în posesia bunurilor netrecătoare în comuniunea cu Dumnezeu, starea lor nu este identică, cu alte cuvinte, ei nu se bucură de fericire în acelaşi grad, deoarece fiecare îşi ia răsplata după osteneala sa în viaţă (1 Co 3, 8). în această privinţă, Mărturisirea Ortodoxă spune: "Fiindcă sufletele se mută din această lume nu tot cu aceeaşi măsură a harului, apoi şi după mutarea din lume nu se aşază toţi pe aceeaşi treaptă a fericirii" (Mărt. Ort. I, 62). Referindu-se la cuvintele Mântuitorului: "In casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt" (In 14, 2), Sfântul Vasile cel Mare spune că "unii se vor odihni într'o stare perfectă şi mai înaltă, iar alţii într'o stare mai redusă, dar toţi se vor cinsti cu liniştea". Şi desigur, aceasta este şi starea păcătoşilor din iad: unii vor suferi pedepse mai aspre şi mai mari, iar alţii mai mici, toţi pe măsura răutăţii lor.

Biserica învaţă că aceia care după judecata particulară se duc în iad, fără însă ca în viaţă să fi manifestat o atitudine potrivnică comuniunii cu Dumnezeu, ci mai mult o indiferenţă faţă de Acesta, vor avea posibilitatea ca iadul să nu fie pentru ei etern. Aceasta datorită pe de o parte faptului că ei au manifestat căinţă cel puţin în ultimele clipe ale vieţii lor pământeşti, iar pe de alta, datorită rugăciunilor îngerilor, sfinţilor, drepţilor şi Bisericii de pe pământ. Dar cei ce nu vor putea ieşi din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieşi de acolo niciodată.
învăţătura romano-catolică despre purgatoriu
Precum s'a văzut din cele mai dinainte, învăţătura Bisericii noastre afirmă că sufletele celor adormiţi, de la judecata particulară până la cea universală, se află în rai sau în iad, cei din rai primind numai o parte din fericire, iar cei din iad numai o parte din nefericire. Prin rugăciunile şi mijlocirile Bisericii din cer şi a celei de pe pământ, soarta unora dintre cei ce se află în iad poate fi schimbată, în sensul că, până la judecata universală, ei au posibilitatea să fie scoşi din iad.

343

Dumnezeu Judecătorul

Biserica Romano-Catolică a creat o dogmă nouă, anume că între rai şi iad mai există un loc în care merg sufletele celor ce au primit iertare pentru păcatele grele, fiind scăpaţi de osânda veşnică, dar n'au dat satisfacţie prin împlinirea pedepselor temporare, impuse de Biserică, sau au murit încărcaţi de păcate uşoare, pentru care însă în viaţă n'au primit iertare. Acest loc este purgatoriul, unde aceste suflete se curăţă prin pedepse purificatoare pe care le suferă acolo şi ele pot fi ajutate de Biserică să scape mai curând de aceste pedepse, prin rugăciuni, milostenie şi alte acte de pietate făcute pentru ei, spre a se duce în locul fericirii veşnice. In sprijinul acestei învăţături, romano-catolicii invocă numeroase texte din Vechiul şi Noul Testament, pe unele interpretându-le în sens literal, iar pe altele în sens metaforic sau alegoric. Dar textul clasic invocat de ei este cel din I Corinteni 3, 11-15: "Nimeni nu poate pune altă temelie afară de cea pusă, care este lisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, căci ziua (Domnului) îl va vădi: pentru că se va descoperi cu foc şi lucrul fiecăruia îl va lămuri focul aşa cum este. Şi de va rămâne lucrul cuiva pe care l-a zidit, plată va lua; iar dacă lucrul cuiva va arde, se va păgubi, iar el se va mântui, însă aşa ca prin foc".

Acest text invocat ca mărturie principală pentru existenţa purgatoriului are însă cu totul alt sens decât acela pe care i-1 dau teologii romano-catolici. Mai întâi, el nu se referă la toţi oamenii, ci, precum rezultă din context, în el este vorba numai de lucrarea propovăduitorilor Evangheliei, ca Petru, Pavel, Apolo şi alţii, lucrare care îl are drept temelie pe lisus Hristos şi a cărei valoare e asemănată cu aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Focul care va dovedi valoarea lucrării fiecărui propovăduitor este "focul" din ziua judecăţii de apoi şi nicidecum un foc premergător acesteia. Acest foc va mistui întreg cerul şi pământul spre a le face noi (2 Ptr 3, 10 ş.u.). Propovăduitorul a cărui lucrare nu va arde va lua plată, în timp ce acela a cărui lucare va arde se va păgubi, iar el totuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc, adică greu.

Ideea pe care vrea să o exprime aici Apostolul Pavel este că lucrarea de evanghelizare a fiecărui propovăduitor se va lămuri prin focul judecăţii de apoi, când cei ce au zidit bine (pe temelia Hristos) vor lua plată, iar cei ce au zidit mai slab se vor păgubi (adică nu vor lua plată), iar ei înşişi, având intenţii curate în lucrarea de evanghelizare, se vor mântui greu, "aşa ca prin foc".

Dar chiar dacă ne-am sili să înţelegem acest text fără să ţinem seamă de context — ceea ce ar fi împotriva regulilor elementare de ermeneutică — şi l-am interpreta în sensul că Apostolul Pavel vrea să spună că toate faptele omului vor fi supuse unei judecăţi aspre în "Ziua Domnului", Care va lămuri dacă ele au fost bune sau rele, aşa cum se lămuresc diferitele obiecte trecute prin foc, nici atunci nu rezultă din el existenţa purgatoriului, ci numai faptul că acela ale cărui fapte au fost găsite meritorii va fi răsplătit, iar acela ale cărui fapte nu au rezistat focului

344

Dogmatica specială

judecăţii finale se va păgubi, deci nu va lua răsplată, însă ţinând seama de lipsa de intenţie rea, nu va fi condamnat, ci se va mântui greu, "aşa ca prin foc". Nu încape nici o îndoială că expresia "aşa ca prin foc " trebuie înţeleasă în sens figurat, însemnând o judecată severă, aspră, necruţătoare, dar dreaptă.

De altfel, majoritatea Sfinţilor Părinţi refuză să admită un loc intermediar între rai şi iad, în care ar putea sta unele suflete după moarte. Dacă totuşi unii Părinţi şi scriitori bisericeşti, atât răsăriteni, cât şi apuseni, par să admită un loc intermediar între rai şi iad, acesta n'are caracterul purgatoriului de foc curăţitor, iar sensul afirmaţiilor lor despre acel loc nu e decât acela de a întări credinţa că rugăciunile celor vii sunt folositoare celor morţi, care n'au o soartă definitivă după judecata particulară. Singur Fericitul Augustin îşi exprimă credinţa în purgatoriu, dar nu în toate scrierile sale. Astfel, în scrierea despre merit şi pedeapsă refuză să admită purgatoriul: "Nu este vreun loc mijlociu, ca cineva care nu este cu Hristos să poată fi altundeva decât cu diavolul". în schimb, în De civitate Dei, zice: "Unii suferă pedepsele temporare numai în această viaţă, alţii după moarte, alţii şi acum şi atunci însă înaintea celei mai aspre şi mai cunoscute judecăţi".

Dar doctrina despre purgatoriu nu poate fi admisă nici din alte considerente. Astfel justificarea existenţei purgatoriului se bazează pe ideea că sufletul, prin pedepsele pe care le suferă acolo, dă satisfacţie lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite în viaţă. Această idee este însă total greşită, pentru că, mai întâi, nici un om nu poate da satisfacţie lui Dumnezeu prin nimic, iar apoi, pentru că Mântuitorul Hristos prin jertfa Sa ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii o dată pentru totdeauna, încât noi nu mai trebuie să dăm nici o satisfacţie lui Dumnezeu. Iar dacă admitem că omul se poate mântui singur prin suferinţele îndurate în purgatoriu, atunci nu mai era nevoie de jertfa Mântuitorului Hristos. Totodată, doctrina despre purgatoriu diminuează importanţa Pocăinţei ca Taină, căci prin ea se iartă nu numai păcatele, ci şi pedepsele pe care omul ar trebui să le sufere pentru ele. Admiţând că şi după Pocăinţă omul trebuie să-I dea satisfacţie lui Dumnezeu, înseamnă a nesocoti valoarea acestei Taine, împotriva încredinţării Domnului: "Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Mt 18, 18).

Doctrina despre purgatoriu nu precizează însă care este natura acestui foc curăţitor. Căci dacă e vorba de un foc material, atunci sufletul, având natură spiri­tuală, nu poate fi supus suferinţelor prin acest foc. Iar dacă e un foc de natură spirituală, acesta ar trebui să aibă ca efect o îmbunătăţire, o perfecţionare a sufletului când iese de acolo, ceea ce nu se întâmplă.