Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

Prin admiterea purgatoriului, se denaturează complet raportul dintre om şi Dumnezeu, deoarece mântuirea pe care o dobândesc sufletele ieşite din purgatoriu e efectuată asupra lor ca asupra unor obiecte, întrucât prin aceste suferinţe sufletul nu suferă nici o schimbare în bine, ci rămâne acelaşi, în starea în care a fost când a

345

Dumnezeu Judecătorul

intrat în purgatoriu. Dar fiindcă aici se află în stare graţială, mântuirea sufletelor din purgatoriu e sigură; Dumnezeu nu intervine pentru scurtarea pedepselor din purgatoriu, în schimb papa le poate scurta prin indulgente. Curăţirea pe care sufletele din purgatoriu o suferă pare a fi mai mult de natură externă, iar când petele păcatului s'au şters, cel curăţat iese automat de acolo şi este primit în ceata drepţilor, în rai. Biserica Ortodoxă nu cunoaşte o asemenea stare şi consideră această inovaţie a purgatoriului drept dorinţa romano-catolicilor de a oferi papei o şi mai mare putere asupre credincioşilor. Doctrina aceasta aduce o slăbire a conştiinţei creştinului, acesta păstrând convingerea că ceea ce n'a făcut în viaţă pentru mântuire, va putea face după moarte. Cu alte cuvinte, purgatoriul poate fi socotit de către unii drept ultima şansă pentru dobândirea mântuirii, ceea ce e în dezacord cu ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: "...lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră" (Flp 2, 12).

învăţătura despre purgatoriu a fost respinsă de Biserica noastră, deoarece este contrară nu numai Revelaţiei, ci şi raţiunii. Ea a fost necunoscută în timpul Sinodului V ecumenic (553), care a condamnat învăţătura lui Origen, anume că suferinţele şi chinurile iadului vor avea sfârşit. Dacă atunci ar fi fost cunoscută învăţătura despre purgatoriu, sinodul ar fi menţionat măcar în treacăt că numai chinurile celor din purgatoriu vor avea sfârşit. Dar dacă sinodul n'a pomenit nimic despre aceasta, înseamnă că învăţătura despre purgatoriu n'a existat atunci sau că era încă necunoscută.

Sinoadele de la Lyon (1274) şi Florenţa (1439) s'au pronunţat în favoarea acestei doctrine. Dar din cauza atacurilor vehemente împotriva ei, venite din partea protestanţilor, conciliul din Trident (1546) a confirmat-o, dar s'a ocupat numai în treacăt de ea. A recomandat totuşi să se evite pe cât posibil a vorbi poporului despre purgatoriu, "spre a nu da naştere la sminteli şi prejudicii".

B. Eshatologia universală A doua venire a Domnului lisus Hristos
Semnele Parusiei

Eshatologia cuprinde învăţătura Bisericii nu numai despre sfârşitul indi­vidual, ci şi despre evenimentele care se vor petrece la sfârşitul lumii acesteia şi anume: sfârşitul chipului lumii acesteia şi noua ei formă desăvârşită, când se va petrece a doua venire a Domnului sau Parusia, învierea obştească a morţilor,

346

Dogmatica specială

schimbarea trupurilor celor vii şi judecata universală, după care va începe viaţa veşnică a oamenilor în starea de fericire sau nefericire.

Nu se poate şti cu certitudine care va fi ordinea în care se vor petrece aceste evenimente, dar este probabil că cel puţin primele trei se vor desfăşura deodată, după care vor urma celelalte.

Cu toate că timpul venirii celei de a doua a Mântuitorului n'a fost precizat, şi aceasta datorită faptului că Domnul lisus Hristos a atras atenţia tuturor ca să fie pregătiţi, căci atunci când nici nu se vor gândi va veni Fiul Omului, uneori şi Apostolii au crezut că venirea Fiului Omului e foarte aproape (1 Ptr 4, 7; 1 In 22, 18). Alteori însă, când s'au ivit neînţelegeri între credincioşi pe această temă, deoarece unii socoteau că ziua Domnului a şi venit, iar alţii că ea nu va veni, Apostolii au fost nevoiţi să le dea lămuriri, spunându-le că ea se va produce într'un timp mai îndepărtat, dar certitudinea ei rămâne. In acest sens au procedat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (2 Ptr 3, 4 ş.u.; 1 Tes 5, 1; 2 Tes 2, 1 ş.u.).

Totuşi, din cele spuse de Mântuitorul Apostolilor Săi în legătură cu a doua Sa venire, de asemenea din cele ce se cuprind în unele Epistole pauline şi în Apocalipsă, rezultă că Parusia Domnului va fi precedată de anumite semne, din împlinirea cărora se va putea deduce că ea nu este departe. Aceste semne sunt:

1. 
   Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile. între profeţiile făcute de Mântuitorul cu privire la sfârşitul lumii este şi aceasta: "Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul" (Mt 24,14). Din această profeţie nu rezultă că Evanghelia va fi primită de toate popoarele, de asemenea nici faptul că sfârşitul va veni îndată ce Evanghelia va fi propovăduită la toată lumea. Aşadar, esenţialul este ca la toate popoarele din lumea întreagă, indiferent de mulţimea lor şi de locul în care trăiesc, să se fi vestit Evanghelia prin propovăduitori, indiferent dacă ea va fi primită sau nu;
   
2. 
   Ivirea de prooroci mincinoşi şi căderea multora de Ia credinţă, precum şi înmulţirea fărădelegilor între oameni. Despre apariţia proorocilor mincinoşi, Mântuitorul spune: "Şi mulţi prooroci se vor scula şi vor amăgfgfărădelegii se va răci dragostea multora" (Mt 24, 11-12). Sfântul Apostol Pavel descrie astfel timpurile grele ce vor veni în zilele de apoi: "Pentru că oamenii vor fi iubitori de sine, nemultumitori, necuvioşi, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, vânzători, neciJviincioşlJn^p^TiTŞir^bitori mai mult dp desfătări decât de Qumnezeu^pţxând înfătisflx&a credinţei_jidgxâi&P?_x_rfr'r ţâgădumd-jmterea^ ei" (2 Tim 3, 2-5). "înmulţirea fărădelegii" se va produce, pe^Ttrrrp'ălrte, datorită amăgirii multor oameni de către prooroci mincinoşi, iar pe de alta, ca urmare a slăbirii şi decăderii de la credinţă a unora.
   

347

Dumnezeu Judecătorul

3. Venirea lui Antihrist. Numele de Antihrist înseamnă, aHwprcnr ^»
duşman al lui Hristos. El se referă fie la duşmanii lui Hristos în general, fie la o
persoană anume, diavolul, sau o unealtă a sa, un trimis al Satanei, spre a-L combate
pe Hristos, şi care-i va atrage la rătăcire pe mulţi. Puterea lui însă va înceta la
venirea Domnului. Sfântul Apostol Ioan zice: "Copii, este ceasul de p^jirmă, şi
precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s 'au arătat — de aici
cunoaştem că_eşţe ceasul de pe unriă^TT~(l In 2, 18), iar Sfântul Apostol Pavel
spune: "Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip...; că va veni întâi lepădarea
de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul... cel fără de
lege, pe care Domnul lisus îl va ucide cu Duhul gurii Sale şi îl va nimici cu
strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi lucrarea lui Satan însoţit de tot
felul de puteri şi de semne şi minuni mincinoase (2 Tes-2, 3, 8-9).~

,«.,1 t

4. 
   Venirea pe pământ a lui jEnoh şi Ilie. Aceştia sunt cei doi martori ai Domnului, care au fost ridicaţi cu trupul la cer, şi care vor fi trimişi de Domnul pe pământ, pentru a-L predica oamenilor pe Hristos. Injupta cu Antihrist, ei vor fi răpusi-si~omorâiL^ar.dupiLlrei zile si jumătate vor învia, iar peste cei ce s'au bucurat de moarteaJor_ya cădea frică mare (Ap 11,3-11).
   
5. 
   Multe si mari catastrofe în natură si între oameni. Atrăgându-le ate_njja_Apnsţo1ilor să mi se lase amăgiţi de învăţători şi proorocjLmincinoşi care vor veni în numele Lui, Mântuitorul le-a spus semnele care vor trebui să se întâmple mai înainte de_şfârşit, cu toate căacesta nu va veni îndată (Lc 21, 9); asemenea semne vor fi: foamete, secetă, ciumă, cutremure de pământ, întunecări de soare şi dejuna, războaie şi veşti de războaie (Mt 24, 4 ş.u.; Mc 13, 7-13; Lc 21, 9-19). Astfel de fenomene au fost totdeauna, dar acuma se vor înmulţi, prin ele Dumnezeu voind să arate că acestea trebuie să se întâmple mai înainte de a veni sfârşitul.
   

(\_t Convertirea poporului evreii la rrestinism Unul din semnele cele mai semnificative cu privire la a doua venire a Domnului va fjxcjiyerrirea poporului evreu la creştinism. Acest eveniment important a fost profeţit şi în Vechiul Testa-mHuae'proorocul nse^stfel- "Fiii luijşmp.l se yor întoarce la credinţă si-L vor căutape Domnul Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor^iarla^sfârsiţul zilelor cele de.J}£~uxmă. se vor apropia cu înfricoşare d.ej)pmnul şi de himăfaţeafui" (Os 3, 5). Sfântul Apostol Pavel spune"şfmai clar: "Pentru că nu voiescsăjju ştiţi vqfjraţilor, taina aceasta...că împietrwmhnl^adjfa făcut în parte, până ce va intra lot numărul păgânilor. Şi aşa tot Israelul se va mântui, precum este scris: Din Sion veni-va Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile de la lacov; şi acesta este legămahluf'Meu cu ei, cânWvoTrulicapăcatele lor^ţRm UŢ25-27).

348

Dogmatica specială

7. Ajutarea jţgjrgr_a semnului Fiului Omului Semnul Fiului Omului este crucea, fiindcă prin ea Mântuitorul a câştigat biruinţa asupra morţii. Despre arătarea acestui semn, Mântuitorul a spus: "Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului... şi voryedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă, multă" (Mt 24. 30).

Fără îndoială, toate aceste semne se vor întâmpla înainte de a doua venire a Domnului, dar ordinea în care ele vor apărea rămâne necunoscută. împlinirea lor va fi însă un indiciu că sfârşitul lumii este aproape, deci cei ce nu s'au pocăit vor avea posibilitatea să se îndrepte măcar în ceasul al unsprezecelea.

Ţinând scama de cele cuprinse în Scriptura Noului Testament, ne putem

face o imagine despre modul în care se va petrece Parusia-Domnului. La apariţia
pc cer a semnului Fiului Omului (Mt 24, 30) şi la sunetul arhanghelului din trâmbiţa
lui Dumnezeu (1 Tes 3, 16), precum şi la glasul Fiului lui Dumnezeu (In 5, 28),
Domnul Se va pogorî din cerîmbrăcat în slavă si cu putere mulţam înconjurat de
îngerii Săi (Mt 24, 30, 16, 27). El va venijnacelaşi truppreamărit cu care a înviat
şjjjjajnălţat la cer (FA 1, 11). înjţceeaşjclipă se va produce prejacexsaJamTJiLsau
schimbarea chipului lumii acesteia (2 Ptr 3,12-13), învierea morţilor şi schimbarea
tnrpiirilfjrjpejG£\d^^ 16-17; 1 Co 15, 51). Revenit pe noul pământ, Domnul

Se va aşeza pe scaunul de judecată, fiind înconjurat de îngeri, de apostoli şi de sfinţi (Mt 19, 28; Lc22, 30; 1 Co 6, 2).

Am menţionat mai înainte că schimbarea chipului acestei lumi sau prefacerea ei, a doua venire a Domnului şi învierea morţilor se vor petrece oarecum deodată: lumea se va preface cu iuţeală de fulger, din pământul transfigurat vor învia trupurile morţilor, iar ale celor vii se vor schimba şi deodată cu acestea va avea loc Parusia. De fapt, atât cauza prefacerii lumii, cât şi a învierii morţilor va fi a doua venire a Domnului, de aceea ziua în care vor avea loc toate acestea se numeşte "Ziua Domnului lisus" (1 Co 5, 5; 2 Co 1, 14). Ea însă poartă şi alte numiri: ziua cea de apoi (In 6, 39; 11, 24; 12, 48), ziua Domnului cea mare şi slăvită (FA 2, 20), ziua cea mare (Iuda 11, 6), ziua mântuirii (2 Co 6, 2), ziua veacului (2 Ptr 3, 18), ziua Fiului Omului (Lc 17, 24), iar fiindcă în această zi se va face judecata universală, ea poartă numeroase numiri şi în legătură cu aceasta: ziua judecăţii (Mt 11, 22; 2 Ptr 2, 9), ziua cercetării (1 Ptr 2, 12), ziua cea mare a mâniei (Ap 6, 17), ziua mâniei şi arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (Rm2, 15).

Dacă Sfântul Apostol Petru spune că în ziua Domnului "stihiile lumii vor arde" (2 Ptr 3, 10), aceasta înseamnă că lumea înnoită, transfigurată, numită de Apostol "ceruri noi şi pământ nou" (2 Ptr 3, 13) trebuie să fie precedată de descompunerea lumii actuale, în scopul de a se curaţi şi înnoi, aşa după cum şi oamenii trebuie să treacă prin moarte şi putrezire pentru a învia cu trupurile nestricăcioase şi nemuritoare. Căci precum înainte de a-1 crea pe om, Dumnezeu

354

Dogmatica specială

un "răspuns bun", iar pentru păcătoşi, fiindcă sunt deplin conştienţi şi se cutremură de soarta ce-i aşteaptă.

Procedura acestei judecăţi va fi cu totul deosebită de cea a judecăţilor omeneşti. Fiind atotştiutor, dreptul Judecător nu va lua interogatorii, nu va asculta martori, nu va cere dovezi, deoarece El cunoaşte totul. De asemenea, cei judecaţi îşi vor privi întreg trecutul ca într'o oglindă sau ca într'o carte deschisă, cunoscând astfel tot ce au făcut sau n'au făcut în viaţa pământească, iar acest trecut va fi cunoscut tuturor celor prezenţi, după cum şi cel judecat va cunoaşte trecutul tuturor celor judecaţi.

Mântuitorul Hristos, dreptul Judecător, îi va despărţi pe cei buni de cei răi, "precum desparte păstorul oile de capre " (Mt 25, 32), iar după pronunţarea sentinţei, drepţii vor merge în fericirea veşnică, iar păcătoşii în osânda veşnică (Mt 25, 46).

"Cărţile" în care sunt scrise faptele oamenilor, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură (Dn 7, 10; Ap 20, 12; Flp. 4, 3), au fost înţelese de Sfinţii Părinţi ca o exprimare figurată a adevărului că la această judecată totul va fi cunoscut şi descoperit. După dogmatistul ortodox Silvestru de Canev, Sfinţii Părinţi au înţeles prin "cărţile deschise" că "toate faptele şi gândurile oamenilor vor fi înfăţişate în aşa lumină de Judecătorul cel atotputernic, atotvăzător şi atotştiutor, şi cercetate cu atâta pătrundere, încât nu numai îngerii, care vor lua parte la judecată ca martori, ci chiar şi cei ce se vor judeca vor vedea perfect tot ceea ce au făcut şi vor recunoaşte negrăita dreptate a judecăţii şi sentinţei lui Hristos.

Locul judecăţii va fi pământul transfigurat, unde au trăit oamenii până a nu-şi schimba chipul şi unde Fiul lui Dumnezeu a fost batjocorit şi umilit, pentru ca acum tot acolo să fie preamărit şi preaînălţat.

O dată cu judecata universală încetează împărăţia harului şi începe împărăţia măririi Fiului lui Dumnezeu (Ap 11, 15), Căruia Tatăl I-a supus toate, iar Fiul însuşi se va supune Celui ce I-a supus toate, "spre a fi Dumnezeu totul în toate" (1 Co 15,28).

Milenismul sau milenarismul
Deşi între Parusia Domnului şi judecata obştească va trece foarte puţin timp, încă în antichitate unii eretici au învăţat că între aceste două evenimente există un interval de timp de o mie de ani. După ce Mântuitorul va veni pe pământ a doua oară, îl va nimici pe diavol, îi va învia pe cei drepţi şi va întemeia o nouă împărăţie, în care va domni cu cei drepţi o mie de ani. La sfârşitul acestui timp, vor învia şi ceilalţi morţi, după care va urma judecata universală. Această învăţătură

355

Dumnezeu Judecătorul

poartă numele de milenism {milenarism), sau hiliasm (de la cuvântul grecesc %iAiov = o mie).

Sub aspectul unui milenarism vulgar, care învaţă că la a doua Sa venire, Hristos va restabili Ierusalimul în toată măreţia lui, va reintroduce legea mozaică, iar drepţii se vor bucura de toate plăcerile pământeşti, această învăţătură a fost profesată de ereticul Cerint, de ebioniţi, montanişti, apolinarişti şi alţii. Sub as­pect spiritual, milenismul a fost acceptat chiar de unii Părinţi şi scriitori bisericeşti, ca: Papia, Iustin Martirul, Irineu, Ipolit, Tertulian, Lactanţiu şi alţii. în antichitate, milenismul a fost combătut de presbiterul Caius din Roma, de Origen, Dionisie de Alexandria şi alţii. Prin veacul al IV-lea, el a dispărut, dar a reapărut la unele secte, iar în zilele noastre este predicat cu vigoare de unele denominaţiuni creştine şi de studenţii în Biblie (mileniştii, martorii lui Iehova) şi alţii. Drept temei scripturistic pentru învăţătura lor, mileniştii folosesc capitolul 20 din Apocalipsă, unde se vorbeşte de împărăţia de o mie de ani (v. 4 şi v. 6), pe care însă îl interpretează literal. Dar procedând astfel, ei vin în contrazicere cu alte texte din Sfânta Scriptură, deoarece Apocalipsă e o carte profetică şi nu poate fi interpretată nicidecum în acest fel, căci în cazul acesta se nesocoteşte învăţătura Sfintei Scripturi în ansamblul ei. în special, învăţătura milenistă este greşită din următoarele mo­tive:

1. 
   Afirmaţia că vor fi două învieri ale morţilor, la o distanţă de o mie de ani una de alta, n'are nici un temei, deoarece în Sfânta Scriptură, peste tot unde se vorbeşte de învierea morţilor, se spune că toţi morţii vor învia deodată, cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii (Mt 22, 30; Mc 12, 25; Lc 20, 35; Flp 3,11; 1 Co 15, 23; 1 Tes 4, 17; In 5, 28-29).
   
2. 
   A doua venire a Domnului va fi urmată îndată de judecata universală, deci între Parusie şi judecata universală nu va trece un timp de o mie de ani (Mt 25, 30 ş.u.).
   

3- Luând în considerare expresiile din Apocalipsă 20, 5-6: întâia înviere şi moartea a doua, în mod logic trebuie să admitem că există şi învierea a doua şi moartea întâia, aşadar, există două morţi şi două învieri. învierea întâi este renaşterea sau învierea omului prin Botez, la o nouă viaţă, iar învierea a doua este învierea cea de obşte, sau generală. De asemenea, moartea întâi este moartea trupească, iar moartea a doua este osânda veşnică.

4. împărăţia de o mie de ani de care se vorbeşte în Apocalipsă este identică cu împărăţia cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia lui Hristos (Mt 3, 2; Ef 5, 5; Col 1, 13; 2 Tim 4, 1; Ap 12, 10), căreia Mântuitorul i-a pus temelia şi care a crescut şi s'a dezvoltat precum rezultă din numeroase parabole. în această împărăţie domneşte Hristos, iar intrarea în ea se face prin Taina Botezului, prin care cel botezat înviază la o viaţă nouă. Aşadar, învierea cea dintâi de care vorbeşte Apocalipsă înseamnă renaşterea prin Taina Botezului a celor ce erau morţi sufleteşte

356

Dogmatica specială

şi care au înviat la o nouă viaţă, cu ei Mântuitorul având să domnească până la sfârşitul veacurilor.

Deci împărăţia de o mie de ani a lui Hristos de care vorbeşte Apocalipsă, este identică cu împărăţia lui Hristos sau a harului, întemeiată de El pe pământ, care va dura până la a doua Sa venire.

5. Durata împărăţiei lui Hristos de care vorbeşte Apocalipsă e precizată ca având o mie de ani. Dar acest număr, mai ales într'o carte profetică, nu trebuie înţeles aritmetic, ci simbolic, însemnând o perioadă de timp mai lungă. Unii exegeţi (ca bunăoară profesorul Dr. Vasile Gheorghiu) traduc termenul %i\iov cu mii de ani, aşadar împărăţia de mii de ani, ceea ce redă mai exact sensul acestui text.

Dar mileniştii nu se mulţumesc numai cu atât, ci susţin că data începutului mileniului poate fi stabilită. De aceea, ei s'au hazardat să fixeze acest început prin calcule de-a dreptul puerile şi ridicole, aceasta însemnând în acelaşi timp şi o precizare a datei venirii a doua a Domnului, care nicidecum nu poate fi cunoscută. Dar toate datele stabilite de ei s'au dovedit iluzorii, încât în cele din urmă mulţi dintre ei, după eşecurile suferite, au renunţat să mai stabilească această dată, despre care Mântuitorul a spus că nimeni nu o cunoaşte, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl (Mt 24, 36).

Sfârşitul lumii; cer nou şi pământ nou

Dumnezeu a creat lumea, imprimându-i putinţa de ajunge la desăvârşire; de aceea, ea va trebui să primească un alt chip decât cel al lumii căzute, pentru ca, la obşteasca înviere şi după judecata universală, când fiecare om va fi răsplătit sau pedepsit în conformitate cu faptele sale, întreaga creatură, în solidaritate, să fie ridicată la plenitudinea vieţii, potrivit planului divin, pentru ca "Dumnezeu să fie totul în toate" (1 Co 15, 28).

Fiind fiinţa spirituală necreată, veşnică şi absolută, Dumnezeu nu este supus schimbării şi, precum nu are început, nu are nici sfârşit, în timp ce lumea în chipul ei actual, ca şi omul, va avea un sfârşit, fiind supusă unei prefaceri şi schimbări totale. Despre eternitatea lui Dumnezeu şi temporalitatea lumii, psalmistul zice: "Intru început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul, şi lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne. Toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt le vei înfăşură şi se vor schimba; iar Tu acelaşi eşti, şi anii Tăi nu se vor sfârşi" (Ps 101, 26-28).

Dar după cum sfârşitul omului nu înseamnă nimicirea lui sau distrugerea totală a fiinţei sale, ci începutul unei noi vieţi, aşa şi lumea nu va fi nimicită, ci