Arheologie

Institutul Telogic Adventist

Curs

Arheologie Biblică

Lect. Univ. Dr.Traian Aldea

2006

Arheologie Biblică

Cuprins:
1. Introducere în arheologia biblică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

2. Documente în favoarea bibliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

3. Bronzul timpuriu part. I. – Sumerienii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

4. Bronzil timpuriu II. – Egiptul şi Canaanul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. 38

5. Bronzul mijlociu – Apogeul civilizaţiei canaanite; Epoca patriarhilor . . . . . . . . . . . . . . 47

6. Bronzul târziu – Exodul şi czcerirea Canaanului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56

7. Epoca fierului, part. I. – Civilizaţia israeliană, Iuda şi Ierusalimul . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65

8. Epoca fierului, part. II. – Civilizaţia israeliană, Israelul de Nord . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 72

9. Epoca restauraţiei – Perioada celui de-al doilea templu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

10. Epoca Irodiană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .84

11. Epoca romană, part. I. Ierusalimul în timpul lui Isus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . 94

12. Epoca romană, part. II. – Galileea în timpul lui Isus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105

13. Epoca romană, part. III. – Lumea străbătută de apostoli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113

14. Arheologia şi Biblia . . . . . . . .

1.0.0. Introducere în arheologia biblică

1.1.1. Definiţie
Cuvântul arheologie vine din două cuvinte din limba greacă: Arhaios – vechi şi logia- discurs şi însemnează. „discurs despre lucrurile din vechime”. Arheologia este chiar mai mult, este preocuparea de a aduna, sistematiza, interpreta şi repune în funcţia lor originală acele obiecte ale înaintaşilor noştrii. Arheologul trebuie să găsească locul şi funcţia pe care a avut-o un obiect în mediul său original şi în timpul său şi are datoria sfântă de a publica descoperirile sale spre folosul umanităţii. Se iau în studiu tot ce a fost prelucrat şi a trecut prin mâna omului: case, adăposturi pentru locuit, staule pentru vite, fortificaţii, sisteme de irigaţii, amenajări urbane sau rurale, obiecte de tot felul şi din orice fel de material, podoabe, inscripţii sau orice fel de semne, picturi făcute pe stânci, sau alte materiale de scris.

Arheologia merge mai departe decât istoria, ea rămâne singura sursă de informaţie pentru perioadele sau locurile unde nu avem documente scrise. Argumentele ei nu se pot transpune în date precise de timp, nu putem spune că această cetate, sau acest obiect este din anul A exact, ci se poate fixa doar epoca din care aparţine. Argumentele arheologice oferă însă o dovadă puternică şi clară, de cele mai multe ori, de netăgăduit. . Arheologia are patru faze de activitate: identificare, datare, interpretare şi publicare.

Arheologia biblică se ocupă cu recuperarea unei părţi importante din istoria omenirii descrisă de Biblie. Ea se concentrează în zona Orientului Apropiat şi în perioada antică cuprinsă între anii 3000 î.Hr. şi 100 d.Hr. şi chiar ceva mai târziu. Diferite definiţii asupra subiectului sau propus:

a) Studiul ştiinţific al rămăşiţelor umane rămase din activitatea şi viaţa omului din trecut.

b) Studiul fiinţei umane exprimate prin materiale culturale vizibile şi pipăibile.

c) Identificarea descoperirilor şi rămăşiţelor civilizaţiilor umane din trecut, explicarea, expunerea şi punerea lor în viaţa care le-a aparţinut în realitate.

În lumea greco-romană termenul arheologie era diferit de cel de astăzi, astfel o istorie romană, de la origini până la războaiele punice, scrisă de Dionisos din Halicarnas, se intitula: Arheologia Romană. Iosefus, marele istoric evreu şi-a intitulat lucrarea sa monumentală „Ioudaike archaiologhia”, tradusă în limbile moderne prin „Antichităţi iudaice”. Actorii care jucau pe scenă legende antice, în rolurile unor personaje foarte vechi se numeau „arheologi”. Evident că astfel de sensuri au dispărut în lumea modernă şi a rămas doar acela care descrie cercetarea şi identificarea rămăşiţelor activităţii umane din trecut. Se poate concluziona:

a) Arheologia ne trasează cadrul istoric, geografic şi cultural al studiului biblic, fără aceasta am fi mereu „pe lângă”. Iată ce declara un mare arheolog francez: „Cum putem să înţelegem Cuvântul, dacă nu-l vedem în aşezarea lui cronologică, istorică şi geografică potrivită?”¹

b) Arheologia ne oferă documente pentru o credinţă întemeiată. „Credinţa vine în urma auzirii iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Rom.10,17). Credinţa are o justificare a ei şi se întăreşte atunci când cercetezi enunţul primar şi drumul spre împlinirea finală. Domnul Hristos spunea: „V-am spus aceste lucruri înainte de a se întâmpla, ca atunci când vor avea loc să credeţi”(Ioan 14,29). Profeţiile, descrierile istorice se încadrează în acest capitol, cercetarea şi verificarea lor necesită un efort pentru a înţelege tot acest ansamblu, iar în final, conduce la întărirea credinţei. H. Patapievici declara: „Când nu mai crezi întemeiat, crezi în mod bigot, adică, credul şi superstiţios... Cine nu crede întemeiat, adică rânduit, va pierde în cele din urmă credinţa”.²

c) Arheologia ne sensibilizează sufletul, prin faptul că ne întoarcem în timp, atingem obiectele, casele şi locurile personajelor în istoria biblică, ne ajută să retrăit mult mai aproape de realitate viaţa acelor personaje şi să fim mult mai sensibili la toată istoria şi morala din viaţa lor. Marele scriitor şi filosof, J.W.Goethe, declara: „Cea mai mare fericire a omului care gândeşte este să cerceteze ceea ce poate fi cercetat şi să respecte ceea ce este de necuprins.”³

d) Arheologia biblică doreşte să rezolve marile probleme ale istoriei şi ale bisericii, dacă oamenii ar fi dispuşi să accepte documentele ei şi să acţioneze ca atare, multe din conflictele lumii de azi, politice şi religioase, ar înceta. Savantul german Gustav Dalman spunea: „Tot ceea ce arheologii au cunoscut şi văzut în activitatea lor ştiinţifică va fi valorificat spre rezolvarea problemelor şcolii şi a Bisericii.”⁴
1.2.1. Arheologia o ştiinţă
Arheologia a fost prima abordare ştiinţifică care a venit în sprijinul Bibliei. Studiul ei oferă multe pârghii pentru înţelegerea şi susţinerea Bibliei. Mulţi oameni sunt interesaţi de antichitate şi de obiectele antice, dar fiecare din diferite motive:

a) Colecţionarii şi dealerii de obiecte de artă. Scopul lor sunt banii, ei apreciază obiectele din punct de vedere estetic, al semnificaţiei simbolice şi al valorii materialului din care sunt făcute.

b) Politicienii sunt interesaţi să obţină documente în favoarea susţinerii tezelor lor, despre originea naţiunii, ocuparea unui teritoriu, sau dreptul asupra lui.

c) Arheologii sunt interesaţi de cunoaşterea trecutului şi repunerea valorilor antice în circuitul public de vizitare şi cercetare. Arheologii şi alte categorii de oameni de ştiinţă, precum: arhitecţii, sociologii, zoologii, antropologii, biologii, etc. studiază trecutul din punct de vedere a omului de ştiinţă, pentru a reconstitui cât mai exact trecutul istoric şi pentru a dezvolta cunoştiinţele omului despre civilizaţia sa.

d) Teologii studiază trecutul pentru a înţelege mai bine Biblia, a reconstrui cât mai aproape de realitate, cadrul naraţiunii sfinte; a susţine veridicitatea adevărului istoric.
Prin arheologie se pot obţine cunoştiinţe din aproape toate domeniile vieţii: religie, cultură, matematică, construcţii, filosofie, viaţa zilnică, etc. Dacă documentul arheologic este neutru, atunci interpretarea lui este subiectivă, într-o măsură mai mare sau mai mică. Credinţa, filosofia, buna sau reaua intenţie, curentul sau şcoala de gândire căreia îi aparţine cercetătorul, influenţează interpretarea documentului găsit. Există însă reguli, artefactele descoperite rămân în depozite sau muzee şi pot fi reexaminate, aşa încât orice eroare poate fi corectată şi se poate reveni cu noi date.

Procesul arheologic se compune din patru etape: Identificare; Datare; Interpretare şi Publicare. Pentru parcurgerea acestor etape sau stabilit paşi siguri şi metode ştiinţifice precise şi obligatorii. Arheologia este un proces distructiv ireversibil, stratul pe care 1-ai săpat este definit pierdut, din acest motiv este imperativ necesar să se înregistreze, fotografieze, cartografieze şi să se păstreze cu exactitate toate datele săpăturii.

Arheologia a fost prima ştiinţă care a venit în ajutorul Bibliei, după atacurile furioase ale raţionaliştilor şi criticilor ei din sec. XVIII şi XIX. Metodele ştiinţifice de lucru ale arheologiei sunt: identificarea localităţilor biblice prin inscripţii sau date geografice; stabilirea tuturor etapelor şi evenimentelor unei cetăţi prin metoda stratigrafiei; identificarea obiectelor, mai ales a ceramicii, cu ajutorul căreia se fixează perioada istorică prin metoda tipologiei.
1.2.2. Termeni arheologici:
a) Tell – este o movilă artificială cu mai multe straturi, de regulă, ridicată pe o movilă naturală, care este clar vizibilă pe teren. În limba arabă deosebirea este clară; movila naturală se numeşte „Jebel”, iar cea artificială Tell, cu pluralul Tulul. Cuvântul apare şi în Biblie: „...Cetăţi care stăteau liniştite pe colinele lor, afară numai de Haţor”. (Ios.11,13). Aceasta s-a format prin clădirea şi dărâmarea succesivă a mai multe oraşe succesive, de aceea i se mai spune: O movilă cu mai multe cetăţi. Omul antic avea patru mari priorităţi:

1. Siguranţa, de aceea alegea o fortificaţie naturală şi îşi construia cetatea pe aceasta. Dacă era distrusă, se întorcea în acelaşi loc şi reconstruia cetatea.

2. Apa era a doua prioritate, de regulă lângă o astfel de movile era o sursă de apă, care asigura menţinerea vieţii.

3. Calea de comunicaţie era o altă prioritate care făcea ca o cetate să fie zidită şi rezidită de mai multe ori pe acelaşi loc.

4. Afinitatea sentimentală, omul antic ţinea foarte mult la mormintele stăbunilor şi dorea să locuiască cât mai aproape de ei. Din acest motiv cetăţile se rizideau mereu pe acelaşi loc. Sunt teluri care au 25 de straturi, adică de 25 de ori a fost distrusă şi rezidită cetatea respectivă, exmplu – Meghido. Tel Haţor are 21 de staturi; Tel Bet Şean este cel mai înalt, are 80 m.

„Fiecare tell este în acelaşi timp o carte de istorie. Straturile lui sunt pentru arheologi nişte file de calendar. Pagină după pagină, dealul sau movila aduce trecutul la viaţă. Fiecare strat descifrat exact ne poate indica vârsta sa, viaţa şi obiceiurile sale, arta şi manierele oamenilor. Această măiestrie în descifrarea mesajului stratului a atins un înalt grad de dezvoltare.”⁵

b) Ruină (chirbet în arabă) este o movilă formată doar din unul sau cel mult două straturi. În Orientul Mijlociu s-au identificat peste 5000 de tel-uri şi ruine şi până în prezent cercetarea arheologică a parcurs doar 3-5 % din tot acest material identificat.
c) Stratigrafia este studiu sistematic al fiecărui strat dintr-un tel. Stratul de la suprafaţă, numerotat cu nr. 1, este cel mai tânăr, mai aproape de noi, iar stratul ultim, de la bază, adică deasupra pământului virgin, este cel mai vechi. Orice arheolog îşi doreşte să întreprindă cercetarea arheologică până ajunge la ultimul strat. Această ştiinţă a fost descoperită de arheologul englez, Mathew F. Petrie, când a venit din Egipt şi a cercetat Tel el Hessi din sudul Israelului, între anii 1890 -1894. Într-o crăpătură a telului el a observat diferite tipuri de cermică, pe care le cunoştea din Egipt şi astfel a descoperit că sunt mai multe straturi şi ceramică din fiecare strat corespunde unui anumit tip.
d) Tipologia este studiu sistematic a obiectelor confecţionate de om şi a ceramicii în special. Fiecare epocă a avut un anumit fel de a confecţiona aceste obiecte, care nu este identic de la o epocă la alta. Dacă am reuşit să identificăm un anumit tip de ceramică, dovedind că aparţine unei epoci, atunci toate tipurile de acelaşi fel vor aparţine aceleiaşi epoci. Identificarea tipului se face atunci când asociem un obiect cu o dată istorică certă cu un alt obiect nedatat, găsită în acelaşi strat, loc (morminte, temple...). Tot M.F. Petrie a fost descoperitorul acestei metode şi a devenit promotorul ei.

Ceramica rămâne cea mai importanta moneda în arheologie! Ea se gaseşte din belşul în toate sit-urile, este ieftină, nimeni nu a avut interesul să fure cioburile sparte, sau să le mute din locul lor. Vasele de ceramică au avut o viaţă scurtă, de regulă, pană la 25 de ani, de aceea ea redă destul de exact timpul distrugerii acelui strat. Ceramica păstrează forma, culoarea, modelele, iar uneori chiar inscrisurile. Principala muncă a arheologilor este să colecteze ceramica, să o înregistreze iar apoi să o studieze. Multe vase sunt reconstruite din aceste cioburi.

1.3.0. Arheologia biblică între maximalişti şi minimalişti
Arheologia biblică a început să se dezvolte, motivată puternic de interesul pentru Biblie. Primii care au abordat acest subiect aveau o pregătire teologică şi încercau să interpreteze documentele din punct de vedere a istoriei biblice, ei sunt numiţi maximalişti, sau fundamentalişti. Majoritatea arheologilor biblici de astăzi sunt seculari, minimalişti, chiar cu ostilitate faţă de Biblie. Ei acuză pe arheologii-teologi de subiectivism şi de denaturarea interpretării. „Abordarea fundamentalistă şi-a avut impactul ei, uneori fiind mai puţin obiectivă în procesul de interpretare.”⁶ Pe de altă parte, arheologii minimalişti pretind că „ei sunt adevăraţii profesionişti” şi „liberi de orice prejudecăţi”, auzând pe teologi de amatorism. S-a ajuns până acolo încât să elimine termenul de „arheologie biblică” şi să-l înlocuiască cu termenul „arheologia Siro-Palestinei”⁷ Există şi abordarea politică, care refuză atât termenul de „arheologie biblică”, cât şi cel de „siro-palestina” şi acceptă doar termenul de „arheologia Palestinei”.

Legătura dintre abordarea ştiinţifică, profesională şi abordarea din perspective biblice asupra istoriei nu poate fi ruptă, deoarece există o strânsă relaţie între aceste două discipline; arheologii lucrează pe un teren plin cu cetăţi care au nume biblice şi găsesc o mulţime de lucruri descrise în Biblie. Teologii găsesc în săpăturile efectuate numeroase elemente care sunt strâns legate de Biblie şi astfel formează dovezi pentru istoria biblică. Din acest motiv, arheologii israelieni şi puţinii arheologi fundamentalişti, socotesc că termenul „arheologie biblică” este justificat şi trebuie încă păstrat şi folosit ca atare. Astfel cele două denumiri sunt folosite în paralel, fiecare difinind şcoala de care aparţin.

Acest aspect este reflectat şi în titulaturile şi obiectivele alese chiar dela înfiinţarea primelor societăţi biblice în Palestina. Prima societate a fost Palestine Exploration Fund întemeiată de Marea Britanie în 1865. Scopul propus era acesta: „Pentru o cercetare sistematică şi exactă a arheologiei, topografiei, geologiei şi geografiei fizice, a obiceiurilor şi specificului Ţării Sfinte pentu ilustrarea (argumentarea) biblică.”⁸ Americanii au înfiinţat şi ei o societate de arheologie biblică la New York în anul 1870, pe care au numit-o: Palestine Exploration Society, care şi-a propus ca ţintă: „Explicarea şi apărarea Bibliei. Scepticismul modern atacă Biblia din punct de vedere a lipsei documentelor reale... De aceea încercăm să dovedim istoricitatea Bibliei ca fiind reală...aceasta fiind o respingere a necredinţei... Comitetul are toată convingerea că se consacră unui serviciu sacru pentru ştiinţă şi pentru religie.”⁹

Spre mijlocul sec. XX majoritatea fondurilor care se îndreptau spre cercetarea siturilor bibilice proveneau din surse umaniste, precum fundaţii evreieşti doritoare de a scoate la lumină nume biblice, universităţi vestite din America şi Europa şi mai puţin din partea cercurilor fundamentaliste şi a celor pioşi. Acest fapt este o mare pagubă, deoarece cercurile fundamentaliste au fost lipsite de argumentele necesare, de specializarea de rigoare pentru a purta un dialog de la egal la egal cu cercurile minimaliste. E. Wright socoteşte că „în marea controversă dintre fundamentalişti şi modernişti, care a şocat atât de puternic viaţa religioasă a protestantismului apusean la începutul sec.XX, arheologia nu a avut aproape nici un rol”.¹⁰

Aş putea adăuga că interpretarea arheologică corectă, din punct de vedere al maximaliştilor, nu a reşit să se mai facă auzită, nu a avut purtători de cuvând de talie mondială pentru a transmite şi cealaltă faţă a medaliei, dar, acum la începutul sec. XXI, mulţi arheologi evrei şi creştini îşi revizuiesc ideile minimaliste şi dau tot mai multă crezare istoricităţii Bibliei.

Trebuie să amintim că primii au fost criticii Bibliei, printre care, şcoala germană s-a găsit în fruntea plutonului; Aceştia au negat istoricitatea Bibliei, paternitatea autorilor şi a timpului când a fost scrisă, astfel, o mare parte din istoria biblică au trecut în categoria „folclor, tradiţie, personaje tradiţionale”. Aceste atacuri au devenit „interpretare ştiinţifică, demnă de crezare” şi teoriile lor au fost acceptate de majoritate oamenilor de ştiinţă şi a teologilor. Ca o reacţie la aceste atacuri la adresa Bibliei au apărut arheologii şi istoricii fundamentalişti, printre care amintim: Nelson Gluke, rabin american, care mergea pe teren cu Biblia în mână; W.F.Albright, cel mai renumit arheolog din perioada interbelică, întemeietorul Şcolii Americane de Cercetări Orientale (ASOR) din Ierusalim.

Cel mai criticat scriitor W. Keller, el nu este un arhelolog, ci un ziarist, cu lucrarea sa, „Biblia ca istorie: Arheologia confirmă Cartea Cărţilor”, apărută în 1956, în care declară: „Ca un rezultat al decoperirilor arheologice, multe din naraţiunile Biblice pot fi acum înţelese mai bine decât în trecut.”¹¹ Precizez că lucrarea aceasta a făcut un mare defavore arheologiei biblice autentice, deoarece nu aduce argumente ştiinţifice corecte şi a oferit minimaliştilor un material potrivit pentru critică şi acuzaţie.

Un mare arheolog, Ernst Wright spunea: Arheologia a revoluţionat atitudinea noastră faţă de tradiţiile istorice biblice. Se văd roade remarcabile în efortul nostru de a citi Biblia ca o literatură despre un loc şi timp istoric particular. Astăzi este posibil să citim aceasta ca o literatură nouă, proaspătă şi excitantă. Pe deasupra, este posibil să spunem mult mai precis ceea ce Israel a fost, deoarece avem mult mai multe materiale adecvate de comparaţie pentru a spune ceea ce nu a fost. Aceasta este un succes remarcabil a cercetătorilor moderni. Nici un alt popor nu are posibilitatea să facă astfel de lucruri cu literatura lor sfântă. Nici o altă literatură sacră nu se pretează pe ea însăşi cu atât succes la un astfel de gen de cercetare ştiinţifică. Rezultatele sunt monumentale atât pentru iudei cât şi pentru cercetătorii creştini.”¹²

Arheologii minimalişti şi seculari contra-atacă când declară: „Are religia nevoie să fie apărată? Trebuie ca adevărurile Biblice să fie dovedite? Ce legătură au toate acestea cu credinţa religioasă?”¹³ Aceşti specialişti sunt deranjaţi de termeni precum; „apărarea” şi „verificarea” Bibliei, fără să-şi pună problema că şi omul religios a fost profund tulburat de „atacurile” şi „criticile” celor sceptici. De ce se caută atât de multe dovezi în susţinerea teoriilor evoluţioniste şi în combaterea istoricităţii Bibliei? De ce există atâta luptă şi controversă în acest domeniu? Putem observa că, nu doar în domeniul arheologiei biblice se întâmplă o astfel de controversă, ci în orice domeniu de cercetare. Arheologia sapă adânc în istorie şi ajunge la „rădăcini”, adică la temelia societăţii umane. Arheologia descoperă „actul de naştere, testamentul, actul de proprietate” a unui popor, a unei credinţe sau a unei biserici. Este clar că în urma acestor documente apar pretenţii clare, de nezdruncinat, şi orice impostor se vede „dat afară”. Cred că este mare nevoie de arheologia Biblică, şi aceasta cercetată de specialişti de cea mai înaltă pregătire şi cu o orientare religioasă solidă.

1.4.0. Istoricul arheologiei

Interesul pentru arheologie s-a manifestat încă foarte de vreme, din timpul primelor imperii mondiale, dar apariţia unor grupe de oameni, pasionaţi de trecut şi de istorie, poate fi consemnată doar în perioada bizantină, odată cu liberalizarea creştinismului. Putem să distingem patru perioade de dezvoltare a arheologiei:

a.Părinţii peregrini - sec. III.- până la 1799

b.Căutătorii de comori: 1800 - 1890

c.Arheologia biblică devine o ştiinţa: de la 1890 – până la al II.lea război mondial

d.Arheologia biblică modernă: de la 1948 –

Două mari civilizaţii s-au dezvoltat în mileniul III î. Hr. mesopotamienii şi egiptenii, apoi în mileniul II. apar alte imperii şi civilizaţii laterale, precum: hitiţii, mitanii, canaaniţii, minoică, micenienii, ... După colapsul „lumii vechi” în mileniul I. î.Hr. asistăm la apariţia unor imperii mondiale, bine organizate şi cu o structură militară puternică, precum: asirienii, babilonenii, perşii, grecii şi în final romanii. În perioada imperială se dezvoltă primele preocupări pentru arheologie. Regii asirienii au colecţionat tăbliţele de lut sumeriene şi au amenajat primele mari biblioteci, Asurbanipal fiind cel mai renumit, iar palatul său a devenit un fel de muzeu-bibliotecă.

Regii din Imperiul Neo-Babilonean, probabil din necesitatea unei legitime susţineri, s-au ocupat de arheologie în sensul adevărat. Nabonit delegă prerogative regale fiului său Belşaţar, iar el se dedică arheologiei Biblice în cetăţile sumeriene din partea sudică a imperiului. A făcut săpături la Ur, a reconstruit ziguratul cetăţii şi a restaurat statuia lui Sargon, veche de aproape 2000 de ani faţă de timpul său, din acest punct de vedere, Nabonid este socotit primul arheolog. El a notat în inscripţia sa:

„El a văzut statuia lui Sargon, tatăl lui Naram Sin, la temelia templului lui Ebabbar. Jumătate din capul său era zdrobit şi era aşa de tocit şi uzat, încât nu putea fi recunoscut. Din cauza reverenţei pentru zei şi a respectului pentru regalitate, el a convocat meşteri pricepuţi, a renovat capul statuii şi i-a restaurat faţa. El nu i-a alterat locaţia ci l-a aşezat în templul lui Ebabbar...”¹⁴

Nabonit se ridică la nivelul arheologilor din sec. XIX d.Hr. iar fiica sa, se pare că era la fel de pasionată, deoarece a adunat o sumedenie de artefacte şi le-a aranjat în camerele din palatul ei. Putem spune că avem de-a face cu un prim muzeu de arheologie. Multe alte persoane din antichitatea clasică au fost interesate de arheologie: Împăratul roman, Augustus, spune Suetonius, „a colecţionat schelete uriaşe de monştri marini şi de uscat, numite de popor, „oasele uriaşilor”, cât şi arme care au aparţinut eroilor antici.”¹⁵

1.4.1. Părinţii perelini
Arheologia Biblică propiu-zisă s-a dezvoltat printre creştini. Aceştia erau profund interesaţi de Isus Hristos şi de apostoli, întemeietorii credinţei şi doreau să vadă şi să cunoască locurile pe unde aceştia au trăit, umblat şi au făcut minuni. Chiar din sec. II d.Hr. grupuri mici de peregrini din occident au călătorit prin Palestina şi au încercat să indentifice, după tradiţie şi rapoartele localnicilor, acele locuri istorice. Atât timp cât creştinismul era o sectă ilicită în Imperiul Roman, aceste acţiuni erau sporadice şi nesemnificative.

Trebuie să amintim că lumea iudaică, aşa cum era ea în timpul lui Isus şi a ucenicilor, a fost în cea mai mare parte distrusă în urma celor două războaie cu romanii din anii 66 – 73 şi 132 – 135. Satele iudeilor au fost rase de pe pământ, Ierusalimul a fost complet distrus, un strat de moloz de 3-4 m s-a ridicat peste oraşul iudeu şi o nouă cetate, Aelia Capitolina, cu edificii romane păgâne, s-a construit peste aceste ruine. Iudeii nu au avut permisiunea să mai intre în acest oraş timp de 500 de ani, de la 135 până la 638, evident că în acest timp şi în astfel de condiţii s-a pierdut urmele oricărei localizări a vreunui obiect istoric creştin.

a) După liberalizarea creştinismului, avântul peregrinilor nu a cunoscut margini. În anul 326 mama împăratului Constantin, Elena, vine în Palestina însoţită de episcopi, preoţi şi mulţi creştini. Ea se socoteşte o descoperitoare a locurilor sfinte şi pune bazele primelor edificii creştine monumentale, multe din descoperirile ei poartă amprenta misticului, altele au însă argumente istorice şi arheologice.

Perioada bizantină, care se întinde de la 326 – 637, va cunoaşte un avânt nemaipomenit al peregrinilor spre Ţara Sfântă şi a construcţiilor cu caracter comemorativ. Fiecare eveniment din relatările Evangheliilor a fost identificat, corect sau tratiţional, asta e greu de spus şi acolo s-au ridicat monumentale biserici creştine. Numai Elena şi Constantin au construit patru mari biserici în Palestina, iar la un moment dat pe Muntele Măslinilor erau peste 40 de biserici. Exista un sistem întreg de „turism sfânt”, vase de călători, porturi bine amenajate, hanuri, ghizi şi evident, „poveşti foarte interesante şi savuroase”. Această epocă a pus bazele unui gen de „documente arheologice”, care au denaturat mult adevărul istoric şi care au creat mari probleme pentru adevăratele cercetări ulterioare. Astăzi, cei mai mulţi se opresc la urmele bisericilor bizantine şi spun: „Iată, aici a fost...!” , dar nu ştiu că acele temelii au fost puse, în cea mai mare parte, pe baze tradiţionale şi nu istorice.

b) Spre sfârşitul perioadei bizantine şi în perioada următoare a cuceririi arabe, 637 – 1099, va apare un nou aspect; interesul pentru relicve şi moaşte. Acesta va conduce la un adevărat comerţ cu obiecte sfinte şi la formarea unei pieţe de falsificatori, astfel vom întâlni bucăţi din lemnul crucii din care s-ar putea face zeci de cruci, o mulţime de spini, piroane, pietre, pânze şi alte obiecte legate de Isus Hristos. Controversele pentru autenticitatea lor durează până astăzi.

Arabii nu au oprit afluxul de peregrini, dar acesta a fost mult îngreunat iar nesiguranţa călătoriei a creat noi probleme. Bisericile au rămas sub administraţia creştinilor, însă li se cereau sume mari ca taxe şi aveau multe restriţii. Conflictul s-a aprins doar în anul 1009, când califul Al Hachim a distrus Biserica Mormântului Sfânt şi a sfărâmat complet mormântul Mântuitorului. Acest fapt, urmat apoi de invazia turcilor selgiuicizi, care au ocupat tot Orientul Mijlociu, a determinat Occidentul să se unească în cruciadă pentru recâştigarea şi recuperarea locurilor sfinte din mâna păgânilor.

De la pelerinii creştini care au străbătut Palestina în toată perioada bizantină şi arabă ne-a rămas multe note de călătorie deosebit de valoroase, deoarece au descris biserici, obiective istorice, care între timp au fost distruse şi de la care nu avem alte date. Eusebiu din Cezareea(260 -340), care a devenit episcopul de Cezareea în 314, a fost cel mai mare geograf şi istoric a Palestine, date care ne-au rămas în lucrarea sa „Onomasticon”.¹⁶ Dintre rapoartele acestor perelini, cele mai interesante şi importante sunt: Egeria, care a vizitat Palestina între 381 – 382, ne-a lăsat ample note de călătorie despre localităţile biblice. Scrierile peregrinilor din Piacenza din anul 570, scrierile lui Ciril din Scytopolis din sec. VI, etc.¹⁷

c) Epoca cruciaţilor: Palestina va cunoaşte o nouă eră creştină în perioada cuceririi cruciate: 1099 – 1291, creştinii s-au socotit tot timpul moştenitorii acestui teritoriu, după ce iudeii au fost înfrânţi şi în cea mai mare parte au plecat din Palestina. Ei au creştinat populaţia păgână care se afla aici la începutul sec. IV şi au construit foarte multe biserici, mănăstiri şi alte locuri de cult şi peregrinaj. Cruciaţii au început reconstrucţia bisericilor, în cea mai mare parte pe locul sau pe ruinele vechilor bisericii bizantine, distruse de perşi sau de arabi. Putem spune că din perioada bizantină a rămas în picioare o singură biserică: Biserica nativităţi din Betleem, dar restul bisericilor vechi din Palestina sunt din perioada cruciată, printre care amintim: Biserica Mormântului sfânt din Ierusalim, Cenaclu (Camera de sus), Latrun şi câteva mănăstiri ascunse prin văile deşertului. După recucerirea Palestinei de către arabi, afluxul de peregri a fost aproape complet întrerupt, mamelucii fiind foarte ostili oricărui creştin.
d) Perioada Otomană. În 1516 Palestina intră în componenţa Împeriului Otoman şi va rămâne astfel până în 1917. Pentru prima dată marile puteri în devenire din Europa încearcă să aibă drept de ocrotire a locurilor sfinte din Palestina. În 1535 regele Franţei, Francisc I încheie un tratat de prietenie cu sultanul Otoman Soliman Magnificul şi i se acordă dreptul de „protector” a locurilor sfinte din Palestina. Acest drept este contestat de Rusia, care pretinde că majoritatea creştinilor din ţară sunt ortodoxi şi nu pot fi sub protecţie şi conducere catolică. Conflictul dintre diferitele denominaţiuni creştine a oferit musulmanilor posibilitatea de a manevra statutul creştinilor nestingeriţi sute de ani.
Reformatorii nu au manifestat la început nici un interes pentru Palestina, ei socoteau că centrul de greutate se pune pe spirit, pe adevăr, pe cunoaşterea Bibliei şi nu pe locurile istorice. Pe măsură ce răspândirea Bibliei ajungea la masa de oameni şi aceştia au devenit familiari cu locurile, numele şi obiceiurile din Biblie, pasul următor a fost să „transforme Ţara Bibliei într-o metaforă”.¹⁸ Protestanţii vor fi primii care vor începe cercetări sistematice şi vor organiza societăţi arheologice în Palestina.

1.4.2. Căutătorii de comori:
a) Campania Napoleoniană. Momentul de cotitură care a revoluţionat arheologia Biblică a fost campania lui Napoleon în Orientul Mijlociu din anii 1799 – 1800. Alături de armata sa a luat peste 200 de oameni de ştiinţă şi artişti pentru a cerceta, înregistra şi aduna cât mai multe informaţii. Orientul era o oază închisă pentru occcidentali, lumea Bibliei era privită printr-o imaginaţie nefirească. Napoleon debarcă în Egipt, pe care îl cucereşte, continuă campania până în Palestina la Acco, de unde se întoarce înapoi în Egipt. Pentru prima dată campaniile militare nu urmăresc doar cucerirea de teritorii şi jefuirea de comori, ci şi cercetări ştiinţifice, arheologice şi strângerea a cât mai multe artefacte din vechime. Acum se instalează ceea ce se va numi: „vânătorii de comori”. Primele rapoarte şi descrieri au trezit interesul multor cercetători.
b) Edward Daniel Clarke un geograf englez, soseşte în Palestina în 1801 cu interesul unui cercetător ştiinţific. El a vizitat toată ţara, a încercat să localizeze siturile biblice. „El a fost primul care, pentru analizarea rămăşiţelor antice din Palestina, a utilizat mai degrabă metodele de cercetare seculare decât tradiţia bisericească. El era convins că adevăratele monumente ale antichităţii Bibliei sunt împrăştiate de-a lungul dezolatei ţări, neatinse şi necunoscute de comunităţile locale de creştini, care erau încă robite de tradiţiile prezentate de neluminaţii lor preoţi.”¹⁹ Cercetările Dr. Clarke au fost publicate în trei volume în 1815.
c) John Lewis Burckhardt a fost elevul lui Clarke, care a venit în orient în 1812, s-a travestit în comerciant musulman indian cu numele de „Şeicul Ibrahim”. El a venit ca cercetător şi nu ca peregrin, dorind să descopere ruta de caravane care mergea spre Marea Roşie şi mai departe spre India. A reuşit să meargă de la Damasc până la Golful Akaba, să descoperă antica Petra şi să indentifice numeroase locuri istorice.
d) Lady Hester Lucy este prima femeie care porneşte o expediţie de săpături în Palestina. Ea vine aici în 1810, este convinsă că există comori imense de aur sub telurile din ţară, iar dacă va descoperi o astfel de comoară şi o va preda turcilor, aceştia vor acorda mari privilegii englezilor de a cerceta ţara. Cu acest plan în minte se opreşte la Aşchelon, face săpături, decoperă câteva coloane uriaşe, o statuie a unui împărat roman, dar nici o comoară. Cum era împotriva jefuirii ţării de obiectele ei, ordonă ca statuia să fie distrusă şi aruncată în mare, iar expediţia ei se încheie cu o poveste interesantă şi un vis nerealizat.
e) Prima misiune americană: La începutul secolului XIX a existat o puternică redeşteptare religioasă, motivată de studiul profeţiilor lui Daniel şi Apocalips şi cu o puternică convingere că sfârşitul timpului este aproape. Convinşi că înaintea sfârşitului Evanghelia trebuie să fie vestită tuturor oamenilor, că evreii trebuie să se convertească şi să se întoarcă în ţara lor, comunităţile congregaţionaliste americane se asociază pentru a forma o misiune externă pentru Ţara Sfântă. Scopul lor era să stabilească o „staţie misionară în Ierusalim” şi să lucreze pentru musulmani, iudei şi creştini. Fisk and Parsons sunt primii americani care vin în Orientul Mijlociu în 1820, înarmaţi numai cu Biblii şi tractate religioase pentru o „explorare sfântă”. Ei au ancorat la Smirna, au vizitat cele şapte cetăţi apocaliptice şi au făcut contacte strânse cu ortodoxi. Au ajuns la Ierusalim, au vizitat toate bisericile creştine, ortodoxe şi catolice, le-a împărţit literatură protestantă şi Biblii şi sperau să aibă mari succese.
Spre desamăgirea lor, când vestea a ajuns la Roma, papa a tunat şi a fulgerat împotriva unor astfel de acţiuni, a cerut catolicilor să nu aibă nici un contact cu americanii şi a cerut sultanului expulzarea lor. Misionarii americani au fost arestaţi şi cu greu au scăpat la intervenţia consulului britanic. Concluzia lor a fost că papa şi sultanul sunt principalii lor duşmani. Ceea ce se desprinde este că europenii erau doar nişte exploratori seculari, animaţi de ambiţii ştiinţifice şi politice, iar americanii erau doar nişte misionari sinceri. Punctul de cotitură în cercetarea Palestinei va fi marcat tot de un protestant american:

f) Edward Robinson a fost recunoscut ca unul dintre cei mai eminenţi profesori de teologie la Seminarul din New York, el a întreprins cea mai amplă şi minuţioasă campanie de cercetare a Palestine. A avut avantajul de a întreprinde această campanie în perioada de dominaţie a Egiptului sub Paşa Mehmed Ali între ani 1830 – 1840. Scurta stăpânire egipteană a adus ordine în ţară, a restrâns puterea ordinelor religioase de tot felul, a deschis graniţele şi a securizat călătoriile. Aceste reforme au atras o mulţime de pelerini şi oameni de ştiinţă în teritoriile biblice. Robinson a întreprins călătoria sa însoţit de şeful misiunii americane misionare din Beirut, Smith. Şi-a început călătoria din Egipt, urmând drumul tradiţional al evreilor. A poposit la Sinai, a ajuns la Eilat iar apoi a străbătut deşertul arzător Aravna şi Neghev. A ajuns la Beer-Şeba şi apoi la Ierusalim. Nota în fiecare zi impresiile de călătorie şi făcea cercetări, însemna distanţele parcurse.
A cercetat timp de 2 luni tot Ierusalimul, evitând locurile tradiţiionale şi bisericile creştine. A descoperit multe lucruri noi, care i-au purtat mai târziu numele; platforma Templului a identificat-o cu construcţia lui Irod pentru susţinerea Templului, Arcul lui Robinson ca fiind capul de pod al scării monumentale care ducea pe platformă. Majoritatea localităţilor din jurul Ierusalimului le-a identificat cu vehile localităţi biblice prin asemănarea numelor arabe cu numele ebraice din Biblie; Anata – Anatot, cetatea lui Ieremia, Jeba – Gheba lui Beniamin, Mukmaş – Micmaş, Beitin – Betel. A explorat bazinul Mării Moarte până la Masada, apoi a străbătut Samaria, Galileea şi a ajuns la Beirut, punctul final al călătoriei. În urma acestei călătorii de cercetare a scris o carte: „Cercetări biblice în Palestina, Muntele Sinai şi Petra din Arabia”, care a apărut în 1841 şi a devenit cea mai cunoscută şi importantă carte despre Palestina, motiv pentru care a fost onorat cu medalia de aur din partea Societăţii regale Londoneze de geografie. Robinson a spus: „Adevăratele bogăţii ale Palestinei se află în trecutul ei”²⁰

În prima parte a sec. XIX se făcuse departajarea: francezii aveau dreptul de protecţie pentru toate aşezările catolice, iar ruşii aveau acelaşi drept pentru aşezările ortodoxe, protestanţii nu aveau nici un protector. În 1839 ei primesc aprobarea de a construi o Biserică Anglicană în Ierusalim, foarte aproape de Poarta Iafo, care este până în prezent centru de întâlnire al protestanţilor şi neo-protestanţilor din Ierusalim. Englezii şi prusacii vor prelua dreptul de protecţie pentru orice protestant din Palestina.

g) W.F. Lynch – expediţia americană în bazinul Mării Moarte pentru a găsi cetăţile Sodoma şi Gomora., 1847 -1848. Încerările de a explora bazinul Mării Moarte au fost grele foarte costisitoare. Irlandezul Christopher Costigan a plătit cu viaţa, murind de insolaţie şi deshidratare în 1835. Enghezul William Molyneux a murit de malarie iar o parte din oamenii săi au fost ucişi de beduini în 1847. Interesul pentru zonă a crescut şi mai mult, astfel că locotenetul W.F. Lynch primeşte toate aprobările guvernului american şi o navă, „Supply” pentru a merge în Palestina pentru acest scop. Merge mai întâi la Constantinopol pentru a primi aprobarea sultanului, apoi ancorează la Haifa. A pregătit două bărci speciale pentru a naviga cu ele pe Iordan până la Marea Moartă. Le-a transportat cu greu, remorcate de cămile, până la Iordan. Au coborât pe Iordan până la Marea Moartă, apoi au navigat până în parte de sud, au fost aproape să moară de însolaţie şi probabil de emanaţiile apei, dar au navigat repede spre mal. După ce au notat toate informaţiile necesare cu date geografice, istorice, arheologice şi despre flora şi fauna locului, s-au întors la Ierusalim, au străbătut Galileea, iar în decembrie 1848 au ajuns din nou în America.
h) De la arheologie Biblică la Războiul Crimeii. Lângă Biserica Nativităţii din Betleem, Catolicii au construit în 1672 o nouă capelă, lipită e cea ortodoxă şi cu un culoar subteran, care făcea legătura cu Grota Nativităţii. În 1717, regele Ludovic al XV, ca protector al creştinilor din Palestina, a donat o stea de argint, care a fost prinsă pe podeaua de piatră a Grotei. Există însă o rivalitate, ortodoxii pretind că locul naşterii este într-un anume punct, iar catolicii au fixat steaua la un alt punct, la o depărtare de 3-4 m. Rivalitatea s-a menţinut, dar s-au suportat până în anul 1847, când chiar în ajunul Crăciunului, într-o noapte, călugării ortodoxi au blocat intrarea catolicilor cu un zid de piatră şi au smuls steaua de argint din locul ei. A doua zi catolicii au dărâmat zidul şi a început bătaia frătească. Conflictul a continuat la nivel diplomatic, Palestina fiind un etalon al influenţei politice în zona Orientului Mijlociu. Francezii au cerut repunerea tuturor la locul iniţial, iar ruşii au insistat să-şi afirme dreptul lor de a apăra interesele ortodoxilor. În final acest conflict s-a terminat cu Războiul Crimeii, 1853 – 1856, după care s-a ajuns la un „acord de protecţie” pentru locurile sfinte. Ceea ce este demn de remarcat este faptul că religia şi interesul pentru arheologie era numai pretextul de a intra în aceste teritorii.
i) Francezii şi lupta pentru supremaţie în arheologia Palestinei. După această dată fiecare mare putere a Europei a organizat şi întreprins ceva semnificativ în Palestina. Franţa a trimis câţiva „arheologi” pentru cercetări şi explorare, dintre care amintim: Louis-Felicien Caignart de Saulcy care vine pentru prima dată la Ierusalim în 1850; Auguste Mariette va merge în Egipt şi va pune bazele cercătorii arheologice sistematice de acolo şi va întemeia Muzeul de arheologie din Cairo, Paul Emil Bota, consul al Franţei va face săpături în Irak şi va îmbogăţi Muzeul Louvre cu multe exponate, apoi va veni şi la Ierusalim pentru un timp. Charles Clermont Ganneau a avut un rol foarte important în Ierusalim, el a devenit un bun specialist şi iscusit diplomat, a reuşit să recupereze Piatra Moabilă şi să dovedească falsitatea manuscrisului cărţii Deuteronom a lui Sapira. Părintele Langrange va pune bazele centrului fancez din Ierusalim în anul 1890, intitulat: „Ecole biblique et archaeology de Jerusalem”, care vor oferi primii mari arheologi autentici din Palestina. Prezenţa franceză era atât de masivă, încât populaţia autohtonă îi numea pe toţi străinii din ţară cu simplu: „francezi”.
j) Enghezii au venit în Palestina prin mai mulţi ofiţeri ai armatei regale, care au cartografiat ţara, au întocmit hărţi, au fixat localităţile actuale cât şi siturile arhologice descoperite, punând bazele unei cercetări ştiinţifice autentice. Doi ofiţeri s-au remarcat în a doua jumătate a sec.XIX, căpitanul Charles Wilson care a făcut săpături în preajma zidului Plângerii şi a descoperit arcele unui vechi pod antic, care îi poartă numele. Locotenentul Charles Warren, descoperitorul sistemului de alimentare cu apă Ofel-Ghihon, care îi poartă numele, Puţul lui Warren. Generalul Gordon, care va descoperi Mormântul din Grădină, a doua localizare a mormântului Mântuitorului. În 1865 se înfiinţează „Palestinin Exploration Fund”, patronată de regina Victoria, care va fi principala societate arheologică a Palestinei.
k) Germanii şi austriecii şi-au făcut şi ei simţită prezenţa, mai ales prin consulii din Ierusalim a căror principală activitate era cea de natură arheologică. Consulul german Heinrich Petermann şi misionarul Augustus Klein vor trăi, între 1868 -1870, o experienţă lungă şi dureroasă legată de găsirea şi încercarea de a recupera Piatra Moabită. În final această piatră va fi recuperată parţial tot de către francezi şi va deveni o comoară a muzeului Louvre. La începutul sec. XX, în urma vizitei împăratului Germaniei, Wilhem II. la Ierusalim, aceştia vor primi de la turci mai multe loturi de pământ şi vor întemeia câteva centre importante în Ierusalim: Dormition Abbey, Augurta Victoria şi Church of Redeamer.
l) Fals şi autentic. O pagină tragi-comică în arheologia Palestinei este legată de începuturile de falsificări celebre şi de apariţia primilor experţi în ceramică, paleografie şi epigrafie. Moses Wilhelm Shapira, un evreu convertit la creştinismul protestant anglican, a observat că începe să crească numărul de turişti la Ierusalim şi interesul acestor după antichităţi, astfel că deschide un magazin de antichităţi, dar în paralel şi un atelier de contrafacere, unde fabrica o mulţime de vase de ceramică. Afacerile mergeau bine, şi se gândeşte să-şi extindă activitatea.
Shapira lipseşte un timp mai lung din Ierusalim, după care apare cu un sul vechi, care pretinde că este exemplarul original, scris chiar de Moise, al cărţii Deuteronomul. Lucrarea a primit confirmarea specialiştilor care erau în Ierusalim. Sulul este recomandat către curtea imperială germană pentru a fi achiziţionat cu o sumă imensă, chiar şi curtea regală engleză s-a arătat interesată de achiziţie şi se vehicula suma de un milion de lire. Cel care va desamorsa toată această afacere va fi arheolgul şi epigrafistul francez, Charles Clermont Ganneau. Acesta a stat mult timp la Ierusalim, îl cunoştea bine pe Moses Shapira şi era un specialist al textelor vechi. El va veni la Londra şi va demonstra că sulul este un fals, iar în cele din urmă s-a vândut cu suma de 10 lire. Shapira a primit o lovitură atât de dureroasă încât nu a putut suporta umilinţa şi s-a sinucis într-o cameră de hotel. Odată cu încheierea afacerii Shapira, spre sfârşitul secolului XIX, se încheie epoca căutătorilor de comori şi începe epoca arheologiei ştiinţifice prin enghezul W.F.M.Petrie primul descoperitor al stratrigrafiei şi tipologiei.

1.4.3. Începutul arheologiei ştiinţifice: 1890 - 1948
a) William M. Flinders Petrie a petrecut 75 de ani pe siturile arheologice din Egipt şi Palestina, devenind unul din cei mai buni cunoscători ai arheologiei in zonă. Era protestant iar mormântul său se află în Ierusalisim în cimitirul protestant. Este descoperitorul metodelor ştiinţifice de cercetare stratigrafia şi tipologia. A descoperit multe localităţi biblice din Egipt şi partea sud-vestică a Palestinei.
b) Şcoala franceză: Ecole Biblique du Jerusalem a fost întemeiată în anul 1890, fiind prima în acet domeniu din Ierusalim şi oferim un grup important de arheologi-călugări, dintre care amintim:

- Părintele Lagrange, întemeietorul şcolii,

- Părintele L.Hugues Vicent, primul descoperitor al Siftului lui Warren,

- Părintele Roland de Vaux cel care a condus cercetările şi săpăturile arheologice de la Qumran.

Şcoala arheologică catolică din Ierusalim a călugărilor dominicani a ocupat primul loc la începutul sec. XX, contribuind la descoperirea multor cetăţi antice din Palestina acelor zile. Şcoala are un centru de cercetare şi studiu foarte bine dotat şi o bibliotecă foarte bogată chiar în centrul de est a Ierusalimului, în zona arabă, fiind vecină cu Mormântul din Grădină, una din variantele Golgotei. Acest centrul se află pe locul tradiţional unde a fost ucis diaconul Ştefan, fiind grupată în jurul Bisericii Sfântul Ştefan. În prezent este unul din cele mai puternice centre de studiu şi cercetare biblică din lumea catolică, dar în domeniul cercetării arheologice nu mai are o rol important.
c) Şcoala americană: ASOR s-a deschis la Ierusalim în 1895 şi este intitulată American Association for Oriental Resurces. Prin venirea lui William F. Albright ea şi-a câştigat reputaţia celui mai serios centru de cercetare arheologică din ţară. W.F. Albright era fiul unui misionar american metodist, lingvist de profesie, bun cunoscător al limbilor vechi biblice. Săpăturile sale sunt socotite drept un model de cercetare arheologică, care a impus tuturor metode precise de cercetare şi identificare. A fost un maximalist şi a avut o influenţă de tip moderat-progresistă. Este socotit cel mai mare arheolog din Palestina din prima jumătate a sec. XX. Asor continuă să fie unul din cele mai puternice centre ale studiului arheologiei biblice. Are un centru în Ierusalim, cu o bibliotecă bogată şi ţine anual cele mai mari congrese de comunicări ştiinţifice în domeniul arheologiei biblice.

d) Nelson Glueck era un americam de origine evreu, era rabin şi în toate studiile sale de suprafaţă (survey) era cu Bibilia în mână. A fost directorul ASOR între 1930-1940. S-a concentrat pe cercetarea Neghevului şi a Transiordaniei. A scris mai multe cărţi şi a întemeiat universitatea Hebrew Union College din Cincinanti, care are o secţiune deschisă şi în Ierusalim. El şi această universitate aparţin aripii reformiste a evreilor religioşi, fiind singura instituţie academică religioasă care face cercetare arheologică. Continuatorul lui este

- Avraam Biran, cel care a făcut săpăturile de la Tel Dan şi care la respectabila vârstă de 94 de ani continuă să fie prezent pe şantier şi în prezent (2006). Centrul ASOR şi Hebrew Union College sunt două institute foarte active şi în prezent, care continuă să facă săpături şi să ofere cercetătorilor colecţiile şi bibliotecile lor pentru studiu şi cercetare.
e) Şcoala engleză a continuat să aibă conducerea societăţii Palestine Exploration Fund şi să facă săpături prin mai mulţi reprezentanţi.

- R.Steward Mecalister a fost cel care a făcut săpături la Ghezer.

- J, Garstang a fost preşedintele societăţii între cele două războaie mondiale. Era foarte preocupat de perioada cuceririi ţării, de aceea a făcut primele săpături la Haţor, dar s-a remarcat prin săpăturile de la Ierihon. El este cel care a susţinut veridicitatea adevărului biblic cu descoperirile arheologice. Va fi contrazis de un alt conaţional, doamna

- Kathleen M. Kenyon. Este fiica directorului vestitului British Museum, este o minimalistă, atât din punct de vedere religios, cât şi politic, a săpat sub autoritatea arabă subliniind aspectele minimaliste. S-a remarcat prin săpăturilşe de la Ierihon, unde a contrazis declaraţiile Bibliei, şi prin săpăturile din Ierusalim, de pe coasta Ofelului, unde a prezentat varianta Ierusalimului mic. Ea a introdus metoda de săpare care-i poartă numele şi care constă în suprafaţă foarte mică, dar care să penetreze toate straturile. Şcoala engleză are ca centru în Ierusalim Colegiul Sfântul Iacob, unde are o facultate, centru de cercetare, bibliotecă şi biserică. Centru nu mai are prestigiul de altă dată.

f) Şcoala germană a fost mai puţin prezentă, dar s-a remarcat prin săpăturile de la Meghido, prin Gottlieb Schumacher. Watzinger şi Ernest Sellin au săpat la Ierihon între 1909-1911, fiind primii care au contrazis raportul biblic. Apoi au continuat săpăturile la Sichem. S-au reparcat prin profesionalism şi prin rolul important care l-au atribuit arhitectului în mnca de indentificare a clădirilor. Centrul de cercetare german se află astăzi în clădirea Augusta Victoria de pe Muntele Măslinilor.
1.4.4. Arheologia modernă contemporană: 1948 –
În anul 1948 s-a înfiinţat Statul Israel şi toate societăţile şi şcolile de arheologie au continuat să activeze sub autoritatea statului. Odată cu acest moment a început să se dezvolte o puternică şcoală de arheologie israeliană, care va preluat stafeta arheologiei biblice de pe teritoriul statului Israel. S-a format Israel Antiquity Autority, care supraveghează toată activitatea de cercetare, expolare şi publicare din domeniul arheologic, apoi s-a format Israel Naturale and national parks protection autority, care a grupat toate siturile arheologice de o oarecare importanţă şi le-a inclus în circuitul turistic. Dar cel mai important pas a fost înfiinţarea facultăţii de arheologie din cadrul Universităţii Ebraice dinIerusalim.

a)Şcoala israeliană. Cercetătorii evrei au început să se formeze şi să lucreze sub patronajul centrelor americne sau engleze, în general, deoarece teritoriul era fie sub dominaţia otomană, până în 1917, fie sub protectorat englez, până în 1948. În 1925 se înfiinţează Universitatea Ebraică din Ierusalim, dar nu avea o secţie de arheologie. Prof. Sukene, a fost cel care a achiziţionat primele trei suluri de la Qumran şi a contribuit la recuperarea celorlalte 4 suluri. Sukene are câteva descoperiri importante în înscripţii din morminte.

Yigael Yadin, fiul lui Sukene va fi cel care va înfiinţa prima şcoală de arheologie israeliană, în cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, va fi. Fost general în armata de eliberare, specialist în arheologie cu un doctorat la Londra, imediat după războiul de independenţă s-a întors la arheologie. . Prin deschiderea şantierului de la Haţor, 1955-1958, Y.Yadin a adunat pe toţi specialiştii evrei de vremea aceea şi pe toţi studenţii interesaţi de arheologie. Aici s-a pus bazele metodelor de cercetare, cărţilor de tipologie şi organizării unui şantier arheologic. Dunaievski s-a remarcat ca un mare arhitect-arheolog, Ruth Amiran ca o ceramistă de frunte, care a scris o carte importantă despre ceramică. Trude şi Moşe Dothan o familie de arheologi cu o îndelingată experienţă. Yigael Yadin a fost un maximalist, a acordat multă atenţie Bibliei şi a confruntat rezultatele descoperirilor cu adevărul biblic.

Iohanan Aharoni, coleg de săpături la Haţor, dar cu vederi diferite de ale lui Yadin, un minimalist, se va despărţi de Yadin şi va întemeia Facultatea de arheologie de la Tel Aviv. Până în prezent s-a păstrat rivalitatea dintre cele două şcoli de arheologie: Ierusalimul – maximalişti şi Tel Aviv – minimalişti. Studenţii de la Haţor din primele sesiuni de săpături vor deveni mari arheologi isrelieni, cei mai buni specialişti actuali în arheologie biblică, dintre care amintesc: Amon Ben Tor, Efraim Stern, Amihai Bazar, Ghideon Foster, Gabriel Barkay.

b) Şcoala adventistă de arheologie este recunoscută pe plan mondial. Are o abordare ştiinţifică, serioasă şi respectă criteriile de cercetare şi adevărul biblic. Fondatorul ei a fost arheologul Siefriegh Horn şi Larry Gheraton. În prezent cercetarea principală este făcută de Universitatea Andrews, care a format un consorţiu cu mai multe centre universitare din America de Nord. Principalul sit de cercetare este „Project Madeba” din Iordania, care cuprinde mai multe cetăţi antice, printre care Hesbon, Tel Jalul.

2.0.0. Documente în favoarea Bibliei

Este important să ştim, cât mai mult posibil, despre Biblie, deoarece aceste documente ne întăresc încrederea şi aprecierea noastră faţă de Cuvântul inspirat. Preocuparea pentru acest studiu, căutarea documentelor, rezolvarea problemelor controversate au valoarea lor, pentrucă în acest fel mintea noastră este canalizată pe o direcţie bună iar prin cercetare, căutare şi studiu credinţa se întăreşte (Rom.10,17)

2.1.0. Sisteme de scriere
De-a lungul timpului s-au dezvoltat două sisteme de scriere: pictografică şi alfabetică. Sistemul pictografic transmite mesajul prin sistemul analog, prin imagini (pictograme). Este uşor de transmis mesaje despre imagini, dar foarte greu de transmis idei abstracte. Primele mari civilizaţii din antichitate, mesopotamiană şi egipteană, au folosit scrierea pictografică, respeciv; cuneiformă şi hieroglifă.