Aripi de zăpadă



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə11/30
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#95552
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   30

Ultimele cuvinte se transformară într-un răcnet care-i zgudui pe toţi. Dar era şi un moment de răzvrătire, pe care îl lansă vocea Luciei:

― Mai întîi...

― Mai întîi echiparea! răcni iarăşi Victor. Pînă la trei: Unu... Doi... Trei!

Deşi beţi, clătinîndu-se, cu privirile răvăşite, toţi îşi ridi­caseră schiurile pe umeri.

― Urmele daţi-le dracului! începu Victor. Doi indivizi pro­babil s-au ascuns aici. Nu e nimic misterios.

― Cum nu e nimic misterios? întrebă Maria. Cum s-au as­cuns aici? De unde au venit? Din văzduh?

― Nimeni nu mai are voie să mă întrerupă! se înfurie Vic­tor. Da! S-au ascuns aici, venind din direcţia din care am venit noi. Numai că în loc să meargă cu faţa, au mers cu spatele. Din cauza asta cred că s-au ascuns. N-au vrut să întîlnească pe cineva, au vrut să inducă în eroare pe cineva, nu ştiu ce să vă spun? Şi nici nu interesează ce-au vrut. Numai prin mersul acesta cu spatele, pentru a se ascunde, se poate explica mis­terul urmelor. Altfel ajungem la cauze miraculoase... Şi nu trebuie să ne pierdem firea... Gata cu urmele! N-avem nimic cu ele, poate că au fost făcute cu zile în urmă...

― Nu cred... îl întrerupse Ursu. Sînt urme proaspete. Sînt urme făcute nu de mult...

― Şi Ţombi? întrebă Tic. De ce ne-a dus Ţombi pe urmele astea? De ce nu ne-a dus pe urmele cabanierilor, doar se obişnuise cu mirosul lor?

― Dă-l dracului pe Ţombi! spuse Maria. Jigodia! Dacă n-ar fi fost el, căutam altă potecă... De ce nu l-ai lăsat acasă?

― Mizerabilo! se cruci Tic. Las-că-ţi arăt eu...

Parcă ghicind cu cîtă înverşunare i s-a luat apărarea, Ţombi se lipi imediat de gleznele lui Tic.

― Să nu-l dăm dracului pe Ţombi, reveni Victor, dar nici să ne gîndim prea mult la el şi la urmele lui. Şi să nu ne mai gîndim la nici o urmă...

― De ce ne ţii cu schiurile pe umăr? întrebă Lucia.

― Ca să vă doară ceva! răspunse Victor. Ca să vă treziţi. Ca să scăpaţi de boala asta care... care ne-a apucat... Acum e to­tuna... Cîteva minute mai devreme sau mai tîrziu, nu mai contează. Spre Bolovanul Miresei nu mai putem pleca. Ne întoarcem!

― Unde? se înspăimîntă Ionel. Unde mai putem ajunge de aici? Nu trebuie să ne întoarcem!

Şi deodată se stinse lumina! Parcă întorsese cineva un bu­ton şi făcuse întuneric. Era ireal totul, fantastic. Şi se auzi şi întîiul şfichi al furtunii. O şuierătură îndepărtată.

― Ai grijă, Ursule! strigă Victor. Rămîi la urmă. Toţi să se lege cu frînghia. Imediat! Trebuie să trecem prin Şaua Mare... Dacă avem noroc, poate că ajungem la cabană...

Şirul porni. Cu puterea groazei. Dar cînd ajunse în Şaua Mare, se dezlănţuiră toate hăurile, toate iadurile: vijelia.


3
De departe păreau doi turişti oarecare. Erau îmbrăcaţi aproape la fel: pantaloni negri şi hanorace cafenii, cu glugi pe cap, cu bocanci mari, negri, şi cu ciorapi de lînă, strînşi pe gambe. Cel mai gros purta un rucsac anemic în spate. Nici unul nu avea schiuri. Urcau cu înverşunare o coastă abruptă, sprijinindu-se în nişte bastoane groase şi ciudate, ca nişte pari. Cînd ajunseră sus pe creastă, se opriră. La doi paşi de ei îşi desfăcea braţele de metal un indicator. Braţul din dreap­ta, mai mare şi mai lat, era acoperit de zăpadă. Pe braţul mai mic se putea citi foarte clar: Cabana Izvoarele 200 metri.

― Am ajuns! răsuflă cel mai gros. Am tras tare, dar am ajuns la timp. Mai e pînă se întunecă şi nici vijelia n-a izbucnit.

― Parcă nu-mi vine să cred, răspunse celălalt. La 200 de metri... Nici nu se vede. Trebuie să fie după perdeaua asta de brazi... Parcă s-ar zări un acoperiş cu horn... Sau...?

― Ba da! E un acoperiş. Mult a fost, puţin a rămas. După şase ore şi jumătate, adică după şapte ore, în cap! N-aş mai fi rezistat încă un ceas. Cum aş mai bea un coniac!... Numai să aibă. Mergem?

Cel mai înalt cercetă cu atenţie împrejurimile, îşi aţinti privirile într-o anumită direcţie, apoi spuse:

― Mai întîi trebuie să facem un înconjur... Vorba dumitale: mult a fost, puţin a rămas. Încă o sută de metri în plus nu mai contează...

Cel mai gros părea edificat:

― Înţeleg cam cum vine treaba. Vrei să încurcăm urmele, ca sub Şaua Mare, cînd am aşteptat să treacă mai întîi cabanierii.

― Acolo a fost altceva. Cabanierii erau singurii oameni de care trebuia să ne ferim. Puteau să intre la bănuială dacă vedeau urmele noastre trecînd pe sub .Şaua Mare. Dacă simţeau ceva, mai ales după chemarea telefonică din plină noapte, şi făceau cale întoarsă? Se ducea totul dracului, sau se complica în aşa hal... Dar nu de urme trebuie să ne ocupăm acum. E altceva mult mai important. Şi n-ar strica să începem cu fleacul ăsta... Să nu mă întrebi de ce, pentru că nu pot să-ţi dau un răspuns logic...

Şi în timp ce rostea ultimele fraze, prinse cu mîinile stîlpul indicator şi încercă să-l scoată din pămînt. Se opinti din toate puterile, dar în zadar.

― Fir-ar să fie! se înfurie el. Ajută-mă, ce stai!

― Lasă-mă numai pe mine! îl îndepărtă cel cu rucsac în spate. Şi stai mai la o parte, să nu-l scap.

Mai întîi răsuflă de cîteva ori, zgomotos, ca o locomotivă, apoi repetă mişcarea celuilalt. Dar stîlpul nu se clinti. Îndărătnic, trase pînă ce i se congestionă faţa ca o sfeclă, pînă ce se sperie celălalt.

― Stai, domnule, că mai ai nevoie de forţe. Ţi-am spus că e mai bine să tragem amîndoi.

Îşi uniră puterile, se opintiră ca nişte bivoli, dar tot cu ace­laşi rezultat.

― Trebuie să-l scoatem cu orice preţ? întrebă cel mai gros. Crezi că fără indicator cine vrea nu nimereşte aici?

― Nu ştiu; ţi-am spus de la început să nu mă întrebi nimic. Simt că trebuie să-l scoatem» Dumneata nu ai niciodată pre­simţiri? Poate că e o simplă poftă de a strica, nu ştiu...

― Ţi-am spus că nu mă pricep la chestii din ăstea compli­cate. Dar ar fi păcat să facem hernie sau să ne spetim pentru o părere... La urma urmei, cine poate veni aici?

― Stai! tresări cel mai înalt. Ia să încercăm altfel!

Prinse cu mîna braţul acoperit de zăpadă şi la cea dintîi smucitură îl scoase din stîlp. Nici celălalt braţ nu opuse mai multă rezistenţă.

― Vezi, domnule?! spuse el arătînd ambele braţe. Ne-am chi­nuit ca nişte bezmetici, cînd cu puţină glagorie se putea aranja totul. Ştii ce scrie pe braţul ăstalalt? Atenţiune! Prăpastie la 15 metri. Poate din cauza asta trebuia să distrugem indica­torul. Ca să nu se ştie că e prăpastie la cincisprezece metri...

Se dădu doi paşi înapoi, îşi încordă braţul drept, apoi aruncă una din tăblii spre locul unde se vedea prăpastia. Par­că făcea exerciţii de aruncare, ca un copil. Cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi îndemînare aruncă şi cealaltă tăblie, însă cu mîna stîngă. Era mulţumit, deşi însoţitorul său îl privea năucit.

― Să nu mă întrebi, domnule, spuse el. Poate că e joacă, poate că e control, poate că nu-mi place să ştiu ce e... Dacă ai fi căutat douăzeci şi doi de ani, ca mine, un singur lucru, pre­tutindeni şi întotdeauna, ai fi ajuns să faci şi dumneata nişte gesturi pe care nu vrei să ţi le explici. Cînd duci cu tine o închisoare, şi a-ţi sufla nasul e un gest de libertate, şi este, domnule! Altfel mori...

Făcuseră un ocol destul de larg. Ajunseseră lîngă un alt stîlp, de lemn, care susţinea sîrma telefonului.

― Ia uită-te, domnule! răsună speriată vocea celui mai gros. Mi s-au stricat mie ochii sau s-a făcut zăpada albastră?

― Lasă-mă cu prostiile, ce dra... răspunse celălalt, dar vor­ba îi rămase în gură. Cum se poate asta? Zăpada albastră!

― Iar acum parcă s-ar îngălbeni...

Pe neaşteptate, sîrma de deasupra capului lor începu să se mişte. Amîndoi priveau ca hipnotizaţi legănarea ei. Cel mai înalt se dădu un pas înapoi, ridică bastonul şi-l prăvăli cu toată puterea asupra sîrmei. Nu se întîmplă nimic. Sîrma nu era atît de întinsă ca să se rupă dintr-o lovitură. Mai lovi o dată, şi încă o dată, apoi începu şi celălalt să lovească, apoi îşi coman­dară loviturile: Unu! Ridicarea bastoanelor. Doi! Prăvălirea bastoanelor. Unu! Doi!... Unu!... Doi!... Unu! Doi!... Parcă ar fi lovit într-o coardă de cauciuc. Izbeau năprasnic: sau unul după altul, sau în acelaşi timp, sau neregulat.

― Fugi, domnule! răcni cel mai gros. Fugi, că-mi vine să te omor. Fugi, cît mai judec!

Celălalt nu-l auzea. Nu mai lovea în sîrmă, izbea cu bas­tonul în stîlpul de lemn care o susţinea, izbea ca un tăietor de lemne, regulat, sacadat, icnind după fiecare lovitură. Haaa! Bum! Haaa! Bum! Haaa! Bum!

Individul cel gros îşi scotocea buzunarele hanoracului. Scoase un obiect lunguieţ şi lucitor, un briceag neobişnuit, cu lama cît o baionetă. Se înălţă în vîrfurile picioarelor şi din prima apăsare tăie sîrma. Apoi îşi potrivi briceagul ca un pumnal. Ochii îi ieşiseră din orbite. Privea cu atenţie de leo­pard către însoţitorul lui, care lovea ritmic în stîlpul de lemn, ridicîndu-şi şi coborîndu-şi spatele. Baioneta se înălţă încet în aer... Dar cel care stătea cu spatele se întoarse fulgerător. Un pistol cu ţeava neagră, lungă tremura în mîinile lui.

― Ce e, domnule? Ce faci? întrebă el. Am simţit vîntul morţii în preajma mea. Ce ai în mînă?

― Am tăiat sîrma... răspunse cel gros. Am tăiat-o aşa: hîrşşşş! Hîrşşş! Şi vreau s-o mai tai o dată...

― Stai! Stai acolo! Auzi? Întoarce-te cu spatele! Auzi?... Aşa! Ca să fie foarte clar! Aruncă imediat cuţitul! Auzi? Imediat!

Cel cu cuţitul nu schiţă nici o mişcare decît în momentul cînd vocea din spatele lui se prefăcu în şuier. Simţea că-i îngheaţă sîngele în vine. Se grăbi să arunce cuţitul, departe în prăpastie. Apoi se întoarse:

― Păcat... Era un cuţit special... Mi-l dăduse un italian în timpul războiului. Tot într-o iarnă mi l-a dat. Îl aveam de douăzeci şi cinci de ani... Dar dacă nu mă forţai să-l arunc... îl băgăm în dumneata. Pînă în prăsele şi apoi îl învîrteam, îl învîrteam... Şi parcă tot mai am poftă să ucid.

― Şi eu! îl ameninţă cel cu pistolul. Dar eu nu trebuie decît să apăs cu arătătorul. Înţelegi dumneata? O simplă apăsare, aşa cum ai întoarce fila unei cărţi, şi gata cu dumneata. Nu te mai găseşte nimeni, domnule, că te împing cu piciorul în pră­pastie. Aşa!... Înţelegi? Ca pe-un butuc, ca pe-o murdărie. Dumneata nu simţi cum te duci de-a dura, că eu simt cum te împing cu piciorul drept?

Dar în loc să tragă, băgă pistolul cu ţeavă lungă sub hanorac, apoi îşi şterse năduşeala de pe faţă.

― Hai, domnule, hai! Să intrăm mai iute în cabană... se împotrivi el unei rafale reci, subţiri ca un bici de gheaţă. Hai, că simt ceva în jur... parc-ar fi o otravă, o întunecime care in­tră în creier şi se zvîrcoleşte şi ia minţile... Treci înainte!

Porniră spre cabană, pe o potecă largă, bătătorită, printre trunchiuri de brad îmbrăcate în alb. Se înţeleseră fără vorbe. Fiecare lovea cu bastonul în trunchiurile liliputane pe care le întîlnea în cale. Cel gros în dreapta, cel înalt în stînga. Loveau cu sete, scuturînd zăpada de pe brăduleţi dintr-o sin­gură izbitură. După un cot se opriră. La vreo sută de metri în faţa lor se zărea, într-o adîncitură, o movilă albă, cu uşi şi fe­restre. Dar poteca pe care veniseră nu ducea într-acolo. Cotea din nou la stînga. Cotiră şi ei şi văzură, printre brăduleţi, chiar la picioarele lor, la vreo douăzeci de metri în vale, o clădire înaltă, cu fundaţii de bolovani şi cu ziduri de bîrne, acoperită de zăpadă: Cabana Izvoarele. În clipa cînd ajunseră în faţa uşii, cineva stinse, dintr-o suflare, lampa lumii.


4
Poate chiar în secunda aceea se aprinse lampa în cabană. O lampă de petrol, pe care cineva încerca s-o agaţe de un cîrlig înfipt în mijlocul plafonului. Sufrageria se umplu dintr-o dată de umbre mişcătoare. Cel care o aprinse, o adevărată namilă, coborî de pe scaun şi se duse la uşă, deschizînd-o fără să se grăbească:

― Poftiţi... spuse el. Aţi ajuns la timp. Numai un sfert de oră dacă aţi fi întîrziat... Ce doriţi? Rom? Coniac?

― Coniac! alese cel gros. Două mari, duble...

― Asta cum vine? întrebă cabanierul. Două de cîte-o sută? Sau două de cîte-un sfert? Sau mai bine să vă dau o sticlă neîncepută?

Nu mai aşteptă răspunsul lor. Luă o sticlă din raft, apoi două pahare şi le aşeză pe o masă pe care o alese el, chiar sub lampa de petrol, care parcă începea să-şi mărească flacăra.

― Nu! porunci cel mai înalt. Nu-mi place să fiu privit, fără să văd cine se uită la mine şi mai ales cînd se uită la mine.

― Cum poftiţi... ridică din umeri cabanierul. Bine că a tre­cut greul. Dacă rezişti pînă la primul semnal...

Aşeză paharele pe o măsuţă retrasă care abia era atinsă de razele lămpii, apoi destupă sticla.

― Şi care e primul semnal? întrebă cel gros.

― Primul semnal e o şuierătură. Dar n-aţi mai apucat-o...

Omul se întoarse la tejghea. Deschise un registru, apoi scoase de undeva un toc:

― Fiţi buni şi spuneţi-mi numele. Cine stă mai mult de douăzeci şi patru de ore...

― Mîine plecăm, răspunse cel mai înalt. Rămînem numai peste noapte. Aşa că...

― Mîine n-o să puteţi pleca, şi nici poimîine, şi nici răspoimîine, şi nici...

Cel înalt îşi strecură mîna sub hanorac, apoi sub pulovăr. Atinse patul pistolului.

― Şi de ce, mă rog, n-o să putem pleca nici mîine, nici poimîine, nici?... se interesă el cu un accent de ameninţare în voce. Aş vrea să ştiu foarte clar...

― Dumneavoastră nu sînteţi munteni... se dumeri cabanie­rul. Dacă Domnul e bun şi îngăduitor, şi după o săptămînă potoleşte prăpădul care va să vie... Şi dacă nu abate urgia... Rămîneţi numai o săptămînă în închisoarea asta... Acum cred că-mi puteţi da şi numele... Aşa ni se cere, că eu de felul meu nu sînt deloc curios. Puteţi să spuneţi ce nume vreţi, la urma urmei... Măcar să ştiu cum să vă chem. Că o să trebuiască să ne obişnuim, şi eu cu dumneavoastră şi dumneavoastră cu mine...

― Ion Petric, spuse cel gros. Trebuie să mă ridic şi-n picioare?

Cabanierul nu-i răspunse. Aştepta numele celuilalt. Şi simţi în glasul lui un fel de întrebare.

― Iordan Liviu... Inginer... Sau profesor...

― Iar eu mă numesc în mai multe feluri... spuse cu voce nepăsătoare cabanierul. Dar m-am obişnuit să mi se spună Cucu. Doriţi o cameră împreună?

Se pregătea să părăsească sufrageria, dar vocea lui Liviu Iordan îl opri:

― Ce voiai să spui cu semnalul ăla? Cu şuierătura?

Cabanierul se apropie de masa lor:

― V-am văzut de sus, din pod, cînd aţi încercat să scoateţi indicatorul. Şi v-am auzit apoi lovind în stîlpul de telefon.

Iordan îşi strecură iarăşi mîna sub pulover:

― Eu te-am întrebat ceva pe dumneata... spuse încet prin­tre dinţi. Şi îmi plac numai răspunsurile precise, fără pete. Ca să fie foarte clar.

― Parcă dumneata ştii în momentul ăsta ce e foarte clar? făcu un gest de nepăsare cabanierul. După cum se vede, nu ţi-a tre­cut, dar nu mai e mult, acuşi se porneşte prăpădul, şi te linişteşti ca prin farmec. Aşa se întîmplă întotdeauna... şi cu oricine. Oricît de tare ai fi, nu poţi scăpa de nebunia dinaintea vijeliei.

― Asta era?! se lămuri Petric.

― Asta era... Tot aerul se preface în otravă. Şi aerul, şi lu­mina, totul. Ori te doboară spaima, ori te cuprinde dorinţa de a sfărîma. Şi nu mai ştii ce faci... Altul ar fi rîs dacă v-ar fi văzut cum vă opinteaţi să smulgeţi indicatorul, sau s-ar fi gîndit că aţi fugit dintr-un ospiciu. Dar eu ştiu că aşa se întîmplă. Şi eu am păţit la fel prima dată. Eram singur într-o cabană... N-am ştiut ce se întîmplă. Am început să arunc cu scaunele în rafturi. Am spart aproape toate sticlele şi tot nu m-am săturat. Dacă aş fi avut pe cineva lîngă mine, cred că l-aş fi ucis. M-au lămurit bătrînii, după aceea... Cînd am au­zit zgomote la uşă, adineauri, ştiţi la ce m-am gîndit?...

Cabanierul tăcu, un moment, lăsîndu-şi întrebarea sus­pendată, aşa crezu la început Liviu Iordan. Dar îl văzu scotocindu-şi buzunarele şi apoi aprinzîndu-şi ţigara.

― M-am gîndit, continuă el, cîţi clienţi o să am în timpul vi­jeliei: doi sau unul?... Dacă nu v-aţi fi repezit asupra indicatorului şi pe urmă asupra stîlpului, nu ştiu ce s-ar fi întîmplat... Aţi avut mare noroc, nici nu vă daţi seama. Ştiţi cum numesc muntenii cei bătrîni vremea asta dinaintea vi­jeliei?... Dar mai bine nu vă spun, n-ar fi bine nici pentru mine, nici pentru dumneavoastră. Aşa se zice, că nu e bine să se rostească vorbele. Cică în clipele astea învaţă toate di­hăniile sălbatice pofta de a ucide. O aşteaptă lupii în văgăuni, aşa spun cei care i-au văzut, că mai există şi oameni din aceştia pe lume, o aşteaptă lupii cu botul deschis, încre­meniţi... Cică stau aşa, ore întregi înainte de a începe vijelia, stau cu botul deschis ca şi cum s-ar adăpa cu otravă. Şi nu­mai dacă prind asemenea vreme învaţă să ucidă. Şi dacă o prind, pofta de sînge nu-i părăseşte pînă mor... Că numai la zece ani o dată se întîmplă o asemenea vreme... adică nu se întîmplă, că aşa e sortit lumii...

― Poveşti... încercă Iordan să se împotrivească groazei şi neliniştei care-i dădeau tîrcoale.

― Or fi poveşti... spuse cabanierul îndepărtîndu-se. Dar ce v-a apucat, acolo sus, la marginea prăpastiei?... Dumneata de ce crezi că am lăsat braţul drept al indicatorului acoperit de zăpadă?... Sigur că-s poveşti... Mai bine să vă fac focul... Aici nu se simte frigul, fiindcă aţi uitat să vă dezbrăcaţi tot luîndu-vă cu vorbele şi cu poveştile astea...

Liviu Iordan aşteptă să plece cabanierul, şi numai după ce nu-i mai auzi paşii îl lăsă pe Petric să-şi spună păsul.

― Ăsta parc-ar vrea să ne îngrozească! explodă el pe şop­tite, îmi venea să sar la el şi să-l strîng de gît.

― N-a vrut să ne îngrozească şi nici nu vrea... Nu e atît de nebun ca să toarne otravă în doi necunoscuţi. A vrut să ne calmeze, dar se vede că dumitale încă nu ţi-a trecut criza...

― Ba da, ba da! răsuflă Petric uşurat. Am scăpat şi eu cîte­va vorbe, ca omul. Nu mai simt teroarea aceea în mine şi nici pofta aceea de lup flămînd... Dar m-au trecut năduşeli auzin-du-l. Şi alte gînduri mă bat... Dumneata crezi că e omul pe care-l căutăm? După vorbă şi după felul cum se mişcă pare muntean din tată în fiu. Şi după obiceiurile pe care le ştie... Dacă n-a coborît în viaţa lui la oraş?

― Îmi închipui că întrebi tot aşa, scăpînd vorbele la întîm­plare...îl măsură Liviu Iordan. Ia spune-mi, domnule! De ce atîţia oameni îşi aruncă părerile crezînd că lumea are abso­lută nevoie de ele? Nu se întîmplă nimic rău în lume dacă tac, înţelegi dumneata? Dimpotrivă... Atunci de ce atîtea vorbe? Ca să te dovedeşti neghiob, sau de-a dreptul imbecil?... Să ştii una de la mine: în lumea asta n-au existat proşti şi mizerabili decît după ce omul a început să vorbească...

― Ţi-am spus că dumneata eşti tare în chestii din astea, se retrase Petric. Dar ştii ce e ciudat? Că şi filozofia asta a du­mitale, care are atîta efect, tot din vorbe se face... Şi dacă eu n-aş spune o prostie, n-ai face nici dumneata filozofie...

Se auzeau paşii cabanierului apropiindu-se şi Petric des­coperi pe faţa lui Iordan trăsături care oglindeau un mare zbucium şi o concentrare crîncenă. Stătea ca o pisică gata să sară asupra prăzii. Şi gîtul i se încordase, şi umerii. Dar aşteptarea şi energia ascunsă în ea dispărură în clipa cînd ca­banierul pătrunse în sufragerie.

― V-am aranjat o cameră cu godin, spuse el. Într-un minut se face cald ca-n baie. Vreţi s-o vedeţi...?

Era o invitaţie pe care Petric se pregătea s-o primească, dar Iordan îl opri, apăsîndu-i mîna. Cabanierul se uita fix la Pe­tric. Îl văzuse schiţînd gestul de ridicare şi, neînţelegînd ce se întîmplă, ridică din umeri, dar tot nu-şi dezlipi ochii de la el.

― E o cameră cu trei paturi... continuă cabanierul, privin-du-l cu aceeaşi insistenţă pe Ion Petric. Eu parcă te-aş mai fi văzut undeva, domnule Petric... Mai de mult...

Petric căută răspuns în ochii lui Iordan şi înţelese din căutătura lor încruntată că trebuie să nege.

― Nu! Nu! răspunse el ca şi cum s-ar fi apărat de ceva ne­plăcut. Nu cred că ne-am văzut.

― Dar nu e nici o supărare dacă ne-am întîlnit sau nu în lumea asta mare, spuse cabanierul. Cine ştie pe la ce cabană aţi trecut, sau...

― Sau poate că l-ai întîlnit dumneata, în vale... interveni Liviu Iordan. Adică în lume...

― M-aş mira... răspunse imediat cabanierul. De mai bine de douăzeci de ani n-am coborît în lume... Poate în timpul războiului. Dar nu pe front, pentru că n-am fost pe front...

În tot timpul dialogului, nici cabanierul, nici Liviu Iordan nu se clintiră cu un centimetru din locurile în care se aflau. Era ceva ameninţător şi ciudat în atitudinea lor. Liviu Iordan simţi că trebuie să schimbe vorba:

― Parcă am mai văzut o clădire cu hornuri...

― E mai veche şi mult mai mică, spuse cabanierul. Nici nu ştiu dacă a fost vreodată cabană. Vara, cînd e multă lume, punem acolo paturile de rezervă. Cu puţin interes s-ar putea amenaja...

Cabanierul intrase în joc, dar nu se mişcase de acolo de lîngă tejghea. Petric, crezîndu-se privit, dădea semne de ner­vozitate. Iordan interveni din nou:

― Nu putem dormi într-o cameră cu trei paturi! anunţă el, tot fără să se uite spre cabanier. Aşa ne-am obişnuit...

― Eu credeam că o să vă prindă bine un al treilea pat...

― Eu credeam că dumneata eşti cabanier şi trebuie să ţii seama de ceea ce vrea clientul! spuse sec Liviu Iordan.

Cabanierul rămase doar o clipă în cumpănă:

― Bine. Atunci o să-l scot. Altă cameră mai mică nu avem... Şi, chiar dacă am avea, ar fi păcat, că asta s-a încălzit.

Se auzeau paşii lui îndepărtîndu-se.

― Nu la dumneata s-a uitat tot timpul, spuse Iordan. S-a uitat numai la mine. Probabil că mă vedea într-o fîşie de lumină. Probabil că i s-au aprins nişte amintiri. N-o să fie uşor...

Şi deodată cabana fu atacată din toate părţile de forţele vijeliei.
5
Cireşarii se opriseră chiar la începutul Brînei Iadului, în­dărătul unor stînci uriaşe care-i apărau ca nişte scuturi. Se opriseră să-şi tragă sufletul, după ce înfruntaseră vijelia prin toată Şaua Mare. Erau sleiţi de puteri, dar scăpaseră toţi de spaima şi nebunia care-i cuprinseseră la Zaruri. În locul unde se opriseră, vijelia devenise o simplă forţă sonoră.

― Parc-am fi într-o sală de cinema, spuse Dan, într-un mo­ment de pauză acustică. Ce-ar fi să rămînem aici?

Se înghesuiseră toţi într-un cerc spontan, îşi lipiseră unii de alţii umerii şi capetele ca să se poată auzi. Nu erau înfrigu­raţi şi aveau, aproape toţi, senzaţia stranie că participă la o întrecere sportivă. Cînd nu vor mai putea, vor spune: "Gata! Abandonăm!" şi se vor da la o parte. Mai departe nu încercau, sau nu puteau să se gîndească.

"Acum, trebuie să profităm acum! îşi spunea Victor. Vijelia e abia la început, încă nu şi-a dezlănţuit toate puterile. Mai mult urlă decît atacă. Parcă ar vrea să ne înşele... Singur că vrea să ne înşele!... Ce vom face cînd va începe viscolul? Cînd se va lăsa gerul? Cînd nu se va mai vedea nimic?... Toată liniş­tea asta e o capcană... Aici nu e un adăpost. E un mormînt..."

― Trebuie să plecăm! spuse deodată Victor. Aici nu mai putem rămîne nici un minut. Gata! Pregătirea!

― Poate că sîntem mai feriţi aici... Împrumută Ionel ideea lui Dan. De ce să mergem aiurea?

Victor ar fi putut să-i răspundă cu gîndurile care-l frămînta­seră pînă în clipa cînd luase hotărîrea plecării. Dar n-ar fi însemnat altceva decît să deschidă gustul discuţiilor. Îl cuprinse un val de mînie şi nu făcu nimic ca să i se împotrivească:

― Idiotule! strigă el. Dacă vrei să te sinucizi, n-ai decît! Dar nu-i molipsi şi pe alţii. Gata! Plecarea! Şi nimeni nu are voie să abandoneze schiurile! Mai bine să rămînă el decît să-şi lase schiurile! Gata!

― Stai! îl opri Ursu. Nu putem să pornim orbeşte.

― Ba da! se încăpăţînă Victor. Pornim orbeşte. Nu înţelegi că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să fugim din capcana asta?

― Aşa nu se poate! Trebuie să înţelegi şi tu că nu ne plim­băm pe asfalt. Ne scoţi din capcană, dar unde ne duci?

― Nu ştiu! răspunse Victor. Şi nici nu trebuie să ştim.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin