Aripi de zăpadă

― Victor! se rugă Maria. Aici începe Brîna Iadului. Nu vezi ce întuneric s-a făcut? Nici palma nu se mai zăreşte... Cum putem să trecem iadul ăsta blestemat?... Mai bine...

― Mai bine taci! urlă Victor. Vă cer un singur lucru. Probabil pentru prima şi ultima dată. Nu ştiu unde vă duc... Dar lăsaţi-mă să vă duc. Pînă cînd voi cădea, nimeni să nu facă altceva decît ceea ce spun eu. Atît!

― Da! spuse Lucia. Daaaa! Şi să plecăm odată!

― Cum o să trecem cu schiurile pe umăr? întrebă Dan.

― Cum o să trecem? întrebă Ursu. Schiurile le duc eu. Dar pe unde o să trecem şi cum? Dac-am avea lanterne...

― O să trecem legaţi, răspunse Victor. Şi o să mergem pe potecă, fără nici un risc. Vom călca pas cu pas, în urmele celor care au coborît de la cabană. Dacă va fi nevoie, vom căuta urmele cu mîinile. Şi cred că ar fi mai bine să treacă Tic în frunte. El are piciorul cel mai mic. Ai înţeles, Ticuşor?

― Cum să nu înţeleg?... Nici măcar n-o să fie greu. Din şase urme nimeresc eu una. Cel de după mine... Adică mai bine eu, nu el! Nu ridic piciorul decît după ce simt piciorul celui de după mine atingîndu-mi glezna. O să fie grozav!

― Da... consimţi Ursu. Aşa vom putea ajunge... undeva. Iar schiurile... Cred că ar fi bine să facem un fel de sanie din ele. Să le legăm şi să le tragem după noi. Funii avem, avem şi sfori. Într-un minut terminăm cu ele. Şi dacă rămîn ultimul, le trag eu. Mai uşor decît dacă le-aş duce pe-ale mele pe umăr...

― Oare n-am putea să-l folosim şi pe Ţombi? spuse Maria, parcă pentru a răscumpăra nedreptatea pe care i-o făcuse cu cîtva timp în urmă, la Zaruri, căţelului.

― M-am gîndit şi eu, se bucură Tic. Chiar în clipa cînd ai început să vorbeşti tu. O să-i fac o zgardă din sfoară şi o să-l învăţ să ne dea semnale. Auzi, Ţombi? Să nu-ţi închipui altce­va. Dacă poteca e sigură, mă tragi. Dacă simţi gol, te lipeşti de picioarele mele. Da?

Cîteva minute mai tîrziu, legaţi unul de altul, cireşarii începură să urce Brîna Iadului. Nu se vedea nimic. Se lăsau duşi de urme. Erau închişi între doi pereţi gigantici, care nici ziua nu lăsau să pătrundă lumină în despicătura de iad. Dacă poteca nu s-ar fi strecurat ca un labirint printre stînci, vijelia i-ar fi zvîrlit pe cireşari ca pe nişte frunze în prăpastie. Şuieră­turile ei erau înspăimîntătoare. Înaintau încet, pas cu pas, parcă-şi lipiseră picioarele; formau împreună o lighioană ne­cunoscută, o omidă a nopţii şi a zăpezii, cu şapte perechi de picioare. Înaintau îngheboşaţi, cu glugile trase peste cap, ca un convoi orb de fantome, şi fiecare pas era o întrebare, aceeaşi întrebare de groază. De cîte ori nu simţeau goluri sub paşii lor! De cîte ori nu simţeau în stînga şi în dreapta hăuri fără fund! De cîte ori nu căutau cu mîna şi apoi cu trupul reazemul stîncii cînd vijelia răzbătea pînă la ei!

Înaintau încet, fiecare pas era o veşnicie, şi frigul se strecura în ei, mai ales în mîini şi-n picioare, şi n-aveau cum să se apere. Şi cel mai mult suferea ultimul, încheietorul convoiului, care de multă vreme nu mai tîra după el vraful de schiuri. Le ridicase pe umăr, în mers, şi trebuiau ţinute vertical ca să nu le lovească de stînci, să nu-şi piardă echilibrul şi apoi să-i tragă şi pe ceilalţi în prăpastie după el. Greutatea poverii îi aplecase umărul, iar tea­ma că ar putea să-i stînjenească pe ceilalţi îi transformase mersul într-un chin... Brîna Iadului... Brîna Iadurilor...

Dar nu era decît o cărare spre iad. Iadul abia începea. Vuietul surd se apropia, se apropia, se apropia. Întunericul se transformase într-o ceaţă albă, sclipitoare, densă, prin care nu se vedea nimic. Nici degetele care atingeau ochii nu se vedeau. Era halucinant totul. Şi mai ales vuietul cumplit, rău, apăsător. Şi şuierăturile care înţepau şi frigeau auzul. Şi rafalele care se îngroşau şi se transformau în talazuri, izbind furioase în piept şi-n abdomen.

Intraseră în iad, în mijlocul iadului. Cineva se prăbuşise şi după el toţi ceilalţi. Alunecau, alunecau pe o coastă de gheaţă. Cel cu schiurile se azvîrlise înainte, luase el conduce­rea şirului. Nu se vedea nimic. Ceaţa albă lovea, era aspră şi rece. Albeaţa aerului trecea prin pleoapele închise. Era un in­fern neverosimil, un infern alb şi crud. Şi alunecarea nu se mai termina. Era o alunecare lungă, o alunecare fără sfîrşit, dar prea lungă pentru a fi rea. Devenise o alunecare lină, înceată, care primea din plin ura şi forţa vijeliei şi mai ales canonada şi şuierăturile ei. Încet, încet alunecarea se opri...

Ursu îşi descolăci de pe braţ funia de care erau legate schiu­rile, apoi, cu o singură mişcare, îşi scoase laţul din jurul toracelui. Apoi porni după funie pentru a-i număra pe cei care alunecaseră. Erau toţi. Şi Ţombi. Abia după aceea îşi întoarse spatele împotriva vîntului şi izbuti să deschidă ochii. Era o lu­mină stranie, albă, străvezie. La început nu zări nimic decît vînzoleala albă. Apoi îşi văzu mîna, apoi zări la picioarele lui o pată întunecată: legătura de schiuri şi beţe. Spatele şi gîtul îl mai dureau, mii de alice foiau în carnea lui, dar schiurile erau acolo, toate. De cîte ori nu crezuse că umărul nu-l va mai ascul­ta, că va azvîrli cu o singură tresărire povara duşmană, că mîna îi va cădea inertă şi liberă... Dar de fiecare dată se aprindea un fulger: erau singurele lor arme în infernul acela alb...

Ursu simţi deodată o lovitură năprasnică în spate, parcă i-ar fi căzut un sac cu nisip din înaltul cerului. Abia mai avu timp să se răsucească pentru a nu se prăbuşi peste schiuri. Se ridică încet, cu spatele împotriva viscolului, împingîndu-se spre locul unde se aflau ceilalţi, într-o groapă salvatoare în care vijelia lovea cu a zecea parte din puterea ei. Îl găsi pe Vic­tor, în spatele lui era Maria. În spatele Mariei era Lucia. Ultimul era Ionel. Înaintea lui Victor era Dan. Iar primul era Tic, încovrigat peste Ţombi. Se aplecă deasupra lui Victor şi îşi lipi buzele de urechea lui:

― Sîntem într-o groapă, chiar pe potecă, dar abia se mai văd urmele. Le astupă viscolul. Nu ştiu încotro s-o luăm. Cred că nici tîrîndu-ne nu putem înainta...

Apoi îşi duse urechea la buzele lui Victor:

― Ia ochelarii mei, îi răspunse Victor. Mi-a fost teamă că am pierdut poteca. S-ar putea să o pierdem de-acum înainte, dar măcar ştim că alunecarea nu ne-a dus aiurea... Poate că dăm peste stîna aceea. Tu să o iei înainte. Leagă-te de mine cu o sfoară... sînt vreo două ghemuri în rucsac. Şi dacă mai dai de urme, trimite semnale. Noi vom porni după fiecare semnal. Înţelegi?

― Înţeleg, spuse Ursu. Trebuie să dibuim urmele pînă nu le astupă viscolul. Dacă smucesc de trei ori la rînd, porniţi în direcţia sforii. O să trag şi schiurile după mine... Victor! Mai frămîntă-i pe ceilalţi. Să nu cumva să adoarmă... O să leg sfoara de Tic, ca să nu se încurce şirul...

Victor mai avea să-i spună ceva lui Ursu:

― Nu lua schiurile cu tine. Trebuie să fii liber ca să poţi umbla după urme. Ursule! Numai de la urme poată să vină salvarea noastră. Dacă va fi nevoie să cauţi prin zăpadă cu mîinile? Hai, du-te!

Ursu plecă. Legase un capăt al ghemului de sfoară de mîna lui Tic, apoi băgase ghemul în buzunar şi trăsese fer­moarul în aşa fel ca să rămînă doar o deschizătură prin care să se desfăşoare sfoara. Victor avea dreptate. Trebuia să aibă mîinile libere. Găsi o urmă chiar lîngă legătura de schiuri. Era bine întipărită în zăpada veche. Viscolul încă n-o astu­pase. Vîrful încălţămintei era îndreptat spre coasta pe care alunecaseră cireşarii. Era prin urmare o urmă bună, urma cabanierilor. Îşi potrivi, întorcîndu-se şi el cu spatele, bocan­cul în urma găsită. Calculă în gînd lungimea pasului celui care lăsase urma şi îşi purtă piciorul liber înapoi. Începu să apese zăpada şi acolo unde simţi mai mică rezistenţă, călcă. Era urma veche. Făcuse un simplu control pentru a afla di­recţia potecii. Din păcate, poteca înainta împotriva vijeliei. Dar şi aceasta era o direcţie. Cu spatele împotriva vîntului, se căzni să meargă pas cu pas pe cărarea presupusă, pe urmele lăsate de cei trei cabanieri, refăcînd în sens invers mersul lor. Mergea fără să mai cerceteze urmele, se lăsa dus de un fel de instinct. Din loc în loc se oprea pentru a controla poteca. Uneori urmele erau vizibile sau se lăsau uşor des­coperite de căutarea mîinilor prin zăpadă. Alteori însă îl apuca spaima că a pierdut poteca, atît de mult îi trebuia pînă ce îndepărta zăpada pufoasă şi dădea de golul unei urme vechi. Mergea numai cu spatele. Cu faţa nu ar fi putut să înainteze nici doi paşi. Uneori, paveze pe care nu le vedea îl apărau de rafalele turbate ale viscolului. Alteori, lovindu-l cu puterea şi răutatea unor saci cu nisip, rafalele îl prăbuşeau, îl rostogoleau, îi strecurau proiectile de zăpadă pe sub glugă. Nu se vedea nimic, doar o învălmăşeală albă, ca nişte nouri care nu-şi găsesc locul. Un talaz, scăpat de bariere, aproape că-l ridică pe sus şi-l azvîrli cîţiva metri, lipindu-l de un bolovan. Se ridică anevoie, năucit şi mai ales speriat că a pierdut poteca. Nici nu putea să-şi dea seama în ce direcţie îl azvîrlise talazul. Dar chiar lîngă el, sub bolovan, zări cîteva urme distincte. Nici măcar nu erau astupate de zăpadă. Îşi potrivi bocancii în ele, apoi îşi continuă mersul în sens invers. Urmele erau mari şi le găsea mereu, fără să le caute. Nu mai coborau, urcau o pantă lină. Vijelia însă îşi schimbase direcţia. II izbea în piept şi-n abdomen. Şi puterea ei creştea mereu. Iarăşi se pomeni luat pe sus şi aruncat. Nimerise într-o groapă. Întinse mîinile pentru a-şi opri rosto­golirea şi întîlni obstacole vii, mişcătoare. Ajunsese în groapa din care plecase, în groapa în care se aflau cireşarii!

Vijelia nu se simţea acolo, dar pe măsură ce ninsoarea se înteţea, zăpada se aşternea în groapă. Mai devreme sau mai tîrziu, groapa se va umple cu zăpadă...

Tinerii se strînseseră într-un cerc, într-o horă stranie, fan­tastică. Se învîrteau fără încetare: un minut la dreapta, un minut la stînga. Şi ţopăiau mereu. Poate că strigau sau cîntau, dar nu se auzea nimic altceva decît urletul neîntre­rupt şi lugubru al vijeliei.

Ursu îl căută pe Victor, îi căută urechea pentru a-i spune ce se întîmplase.

― Nu mai înţeleg nimic... Aceleaşi urme m-au adus înapoi.

― Eşti sigur că sînt aceleaşi? îl întrebă Victor. Eu nu cred... Trebuie să fie alte urme... Mai uită-te o dată. Poate că nu sînt urme care vin de la cabană... poate că sînt urme care duc la cabană... Altfel nu se poate explica...

― Vrei să spui că... Daaaa! Să ştii că ai dreptate. M-au adus aici nişte urme uriaşe. Cele pe care le-am întîlnit la Zaruri. Mă iau după ele. N-au unde să ducă decît la cabană!

Ursu le găsi la extremitatea de sus a gropii. Încă nu erau acoperite. Nu se mai întoarse cu spatele. Se încovrigă şi, căutîndu-le cu mîinile şi cu ochii, începu lupta disperată cu vijelia. Înainta prin cortina de zăpadă şi urlete, prin groaza şi teroarea talazurilor, ca un obiect mînat din spate de-o forţă şi mai cumplită decît a vijeliei. Parcă trecea prin ziduri rele de cauciuc, pe care trebuia să le sfredelească pas cu pas, metru cu metru. Tot trupul îi devenise un sfredel şi mergea ca un nebun, sfredelea cu înverşunare talazurile de cauciuc, se opintea, cădea, împingea cu capul, şi cu grumazul, şi cu spatele, şi cu umerii, mai ales cu umerii. Nu mai vedeau urmele pe care le căuta. Le simţea cu bocancii în zăpada dură sau moale, le simţea şi le călca îndărătnic şi nimicitor, parcă le-ar fi căutat cu picioarele goale. Şi mereu controla sfoara şi o smucea şi-i chema pe ceilalţi după el. Şi-i simţea venind, îi simţea din încordarea sforii cînd îi oprea desfăşurarea, şi pu­terile creşteau în el, parcă i le trimiteau ceilalţi prin sfoara aceea mai subţire decît o sîrmă de telefon. Ca un sfredel înainta prin cortina rea şi vîscoasă, printre proiectilele care-i ciupeau cu ţepi otrăviţi părţile descoperite ale feţei. Şi se încălzise, parcă simţea sudoarea pe spate şi pe piept, dar se opintea ca un bezmetic, îşi ducea cu înverşunare jugul de plumb. Cădea şi se ridica, şi de multe ori mergea în patru labe, sau se tîra, aşa cum pesemne se tîrau cei de după el.

Se opri lîngă un perete pe care-l ghici neted şi uriaş, se opri pentru că acolo, la rădăcina peretelui, vijelia devenea iarăşi o simplă forţă sonoră. Ceaţa era mai străvezie acolo şi se vedeau limpede urmele celor care trecuseră; zăpada veche abia se pri­menise cu un strat subţire de ninsoare. Erau două feluri de urme: unele care urcau, altele care coborau. După grosimea stratului de ninsoare, cele care urcau, urmele gigantice, erau mai noi decît cele care coborau. Deci, Victor avusese dreptate!...

Ursu se pregăti să dea semnalul convenit... dar nu mai găsi sfoara. Ghemul se desfăşurase de tot, iar capătul sforii îi ieşise prin deschizătura buzunarului. În prima clipă crezu că va înnebuni. "Dacă prietenii din urmă vor pierde poteca? Im­posibil!" îşi reveni el imediat. Probabil că în momentul cînd nu vor mai simţi rezistenţă, se vor opri. Sau poate că veneau chiar pe urmele lui, şi atunci vor înainta cu prudenţă pînă... "Numai să nu creadă că mi s-a întîmplat ceva!" se înfioră vlăjganul. Gîndul acesta îl trezi. Scoase la iuţeală cel de-al doilea ghem de sfoară, apoi căută un ciot în peretele de stîncă pentru a lega de el unul din capetele sforii. După ce se asigu­ră astfel, porni pe urmele pe care venise. Muntele încă îl proteja de puterea vijeliei. Căuta peste tot, deşi ştia că nu va găsi sfoara decît în clipa cînd îşi va întîlni prietenii. Undeva se lovi de un obiect ciudat de metal, înfipt în zăpadă. Era o tăblie. Cîţiva paşi mai încolo găsi o altă tăblie, asemănătoare cu prima, poate mai îngustă. Îşi continuă căutarea, uitînd o clipă pentru ce pornise înapoi. Şi mai găsi un obiect, tot de metal, un cuţit uriaş, ca o baionetă, împlîntat în zăpadă. Abia mai tîrziu se dezmetici. În locurile unde găsise cele trei obiecte de metal, nu întîlnise nici o urmă!

N-avu vreme să se gîndească prea mult, pentru că mai găsi ceva în vîrtejul de zăpadă. O pată neagră, mobilă, care i se strecură printre braţe şi-i răsuflă cald în obraji: Ţombi. Era emisarul celorlalţi şi strîngea în dinţi un creion rupt pe jumă­tate de care era legat un capăt de sfoară. Ursu trase, trase mult de sfoară pînă ce o simţi încordată. Prietenii lui erau pe la jumătatea sforii, adică pe la vreo cincizeci de metri. Îi chemă după el cu smuciturile convenite, dar simţi şi el nişte smucituri care nu făceau parte din codul de semnale. Le des­cifră din prima clipă. Era un mesaj de bucurie, de încredere, de speranţă. Reîntîlnirea... Se înapoie la scutul de piatră, gîndindu-se să aştepte cu folos sosirea celorlalţi. Mai întîi re­făcu ghemul pe care-l avea în buzunar, apoi înfăşură în jurul creionului sfoara adusă de Ţombi.

Revederea, reîntîlnirea, se transformă într-o horă mută şi imobilă. Abia după aceea se prăbuşiră, unul după altul, în ză­padă, la rădăcina peretelui de stîncă. Voiau să răsufle, măcar de cîteva ori, ca oamenii. Atît: să răsufle de cîteva ori fără groază că le îngheaţă plămînii. Vijelia îi zdrobise şi-i sufocase.

Ursu dibui repede mecanismul şi resorturile cuţitului. Era un pumnal special, cu lamă lungă şi ascuţită ca briciul şi cu un vîrf subţire ca acul, care ar fi pătruns şi prin capătul unghiei. Era o armă redutabilă, care se închidea ca un briceag şi se des­chidea fulgerător prin simpla apăsare a unui buton. Celelalte obiecte metalice, cele două tăblii le dădură mult de furcă tinerilor pînă îşi făcură o idee asupra utilităţii şi scopului lor. Dar cînd descoperiră că sînt braţele unui indicator metalic, simţiră poate prima undă de bucurie şi speranţă de cînd pără­siseră acel loc blestemat pe care-l botezaseră "La Zaruri". Descifrarea indicatoarelor se făcu în două secunde, după ce îşi uniră trupurile într-o sferă, care nu lăsa să pătrundă nici cea mai subţire rafală a vijeliei. Victor şi Ursu aprinseră simultan două chibrituri, fiecare luminând şi memorînd literele unei tăblii. Pe una dintre ele scria: "Atenţiune! Prăpastie la 15 metri!" Iar pe cealaltă: Cabana Izvoarele: 200 metri.

După ce telefonul fără fir anunţă rezultatul descifrării, cireşarii ţinură cea mai fantastică adunare a vieţii lor. Fiecare primi un număr de recunoaştere, sau un semn de recunoaştere. Tic: un deget, Maria: două, Lucia: trei, Ionel: patru, Ursu: pum­nul strîns, Victor: palma întinsă, Dan: tot pumnul strîns. Erau în cerc, un cerc format din trupuri aplecate. Nu se putea auzi nimic decît lipind buzele de ureche şi protejîndu-le cu mîinile. Cel care voia să vorbească trebuia să-şi anunţe mai întîi, în mij­locul cercului, semnul de recunoaştere. Uneori semnele se ciorovăiau între ele, pentru întîietate, alteori erau pauze, sau reveniri, sau retrageri de la cuvînt. Telefonul fără fir, de atîtea ori folosit în joacă, devenise acolo, în infernul de gheaţă, în hao­sul de urlete şi de şuierături, toată speranţa şi puterea lor.

Iată cum se desfăşurase nemaipomenita lor adunare:

Ursu: Le-am găsit pe o rază de zece metri, poate chiar mai puţin. Tăblia cea lată era înfiptă în zăpadă. Celelalte obiecte păreau trîntite, căzute.

Lucia: N-ai căutat stîlpul?

Ursu: Din păcate nu ştiam că sînt de la un stîlp. Dar chiar dacă aş fi ştiut şi aş fi căutat anume un stîlp, nu l-aş fi găsit. Nu cred că era în raza aceea.

Ionel: Dacă ai trecut pe lîngă el?

Victor: Ne pierdem timpul cu întrebări inutile. Nu văd cum se poate răspunde la întrebarea asta... de unde să ştie dacă a trecut sau nu pe lîngă stîlp?

Ursu: în orice caz, acolo unde am găsit tăbliile nu era nici urmă de stîlp. Sigur.

Tic: Probabil că le-a smuls vijelia...

Victor: Se poate să le fi smuls vijelia. Dar nu puteau să zboare. Trebuiau să cadă lîngă stîlp.

Ursu: De cîte ori să vă spun? Nu era nici urmă de stîlp. Dacă am găsit un cuţit, cum să nu fi găsit un stîlp?

Lucia: Argument decisiv!

Maria: Dacă au căzut de pe o înălţime? De pe o movilă sau de pe o colină care nu se vede?

Dan: Noroc că nu ţi-au căzut în cap. Mi-au îngheţat pi­cioarele. Bocnă.

Victor: S-ar putea că Maria să aibă dreptate. De fapt, e singura explicaţie. Deşi...

Lucia: Oare nu ne pierdem timpul? Ce voiai să spui cu deşi, Victor?

Victor: Cuţitul mă pune pe gînduri... Dacă n-ar fi fost cuţitul, eram liberi să credem orice. Aşa se complică totul. Trei obiecte în acelaşi loc! Nu vi se pare cam straniu?

Ursu: Ba da!

Lucia: Cum ai găsit cuţitul?

Ursu: Nu era înfipt în zăpadă. Era culcat. Şi deschis.

Victor: Asta-i! Un asemenea cuţit nu se poartă deschis decît cu un anumit scop. Bravo, Lucia! Nu e un cuţit de bucă­tărie, ci un pumnal...

Tic: Oare nu puteau şi tăbliile să se prefacă în arme? Unul cu cuţitul... altul cu tăbliile...

Ionel: împotriva cui, Ticuşor? Cine e nebun să înceapă să se bată pe o vreme ca asta?

Tic: De unde ştii că s-au bătut acum? Poate mai demult.

Ionel: Nu... Două grupuri au trecut pe aici înainte de vi­jelie. Unul de la cabană, altul spre cabană. Cum de n-au văzut obiectele, în mijlocul potecii sau în apropierea ei? Deci nu s-au pierdut şi nu s-au aruncat înainte de vijelie.

Victor: Bravo, Ionel! Şi bravo, Ticuşor! De la fiecare tre­buie reţinută o idee. Una: că obiectele au putut fi folosite ca arme. A doua: că n-au putut ajunge aici decît după o anumită oră. Cu cîtva timp înainte de vijelie, cu foarte puţin timp, sau chiar în timpul vijeliei.

Maria: Nenorocirea e alta. Indicatorul nu ne spune nici un adevăr. Nu e nici o cabană la 200 de metri. Dacă obiectele au căzut de pe o înălţime, de ce să nu fi căzut de pe vîrful mun­telui? Unde ne aflăm?

Dan: Orice nenorocire cu reversul ei! Dacă nu e nici o ca­bană la 200 de metri, înseamnă că nu e nici prăpastie la 15 metri. Bravo, Dan! Deşi nu pot să vă spun unde ne aflăm.

Victor: Cine îşi aminteşte harta? Dar nu drumul spre Mi­tiş. Cine îşi aminteşte relieful de la Şaua Mare în sus?

Ursu: Nu sînt foarte sigur... Ceva îmi amintesc...

Victor: Nici eu nu sînt foarte sigur, Ursule. De aceea am întrebat. Simt nevoia să confrunt cu cineva amănuntele pe care mi le amintesc. După Brîna Iadului poteca parcă se lasă la vale în serpentine?

Ursu: Da. Un fel de zigzaguri mai ondulate. Cam aşa: la dreapta, la stînga, la dreapta, la stînga. Da! De patru ori. Pri­ma dată făcea mult la dreapta... Şi a patra oară mult la stînga.

Tic: Bravo, Ursu!

Victor: Pe urmă parcă urca în serpentine largi între doi versanţi: unul înalt şi altul mai scund, probabil pe valea unui torent... Ba nu!

Ursu: Ba da! Între doi versanţi şi chiar la poalele celui mai înalt. Cîndva o fi fost un torent...

Victor: Cîndva da! Ştiţi ce cred eu? Cred că sîntem salvaţi! Versantul din stînga, care ne adăposteşte acum, ne va duce pînă sus, la cabana Izvoarele! Lasă, Ticuşor! Ştiu ce vrei să spui... Nu trebuie decît să-l pipăim în tot timpul urcuşului...

Dan: Dacă ar fi numai asta...

Lucia: Trebuie să rezistăm. Să ne tîrîm, să ne... Ce să vă mai spun?Parcă voi nu ştiţi ce înseamnă a rezista...

Ursu: Aici ne apără un munte întreg. Dar cînd vom coti? E bine să fim pregătiţi...

Ionel: Cred că e bine să ne înarmăm cu beţele...

Maria: Nu cred... Nu că ne-ar încurca, deşi s-ar putea întîmpla şi asta... Să nu-l lovim pe cel din spate...

Lucia: Dublu argument decisiv!

Victor: Concluzii: Pornim spre cabana Izvoarele. Ne ghi­dăm după versantul din stînga. Mereu şi mereu după peretele din stînga. Mergem în salturi. Oriunde întîlnim o poziţie de apărare, ne oprim. Dar nu ne oprim nici pentru o clipă în calea vijeliei. Să tragem mereu pînă la primul scut... ca nişte catîri... Vă mai amintiţi?... Cabanierul de la Poieniţa! El ne-a spus că după ce trecem de Şaua Mare s-ar putea să găsim un loc de refugiu, o stînă veche... Cine o vede... adică cine o simte, dă alarmă!

Pregătirea plecării se termină foarte repede, iar primele minute de urcuş, la adăpostul meterezului de granit, se transformară în plăcere. Victor conducea grupul. Ursu era în urmă şi trăgea după el schiurile. Urcuşul era lin şi din vijelie nu răzbăteau pînă la ei decît urletele, îngrozitoare, şi din cînd în cînd cîte o rafală pierdută, care le şfichiuia obrajii şi-i obliga să se întoarcă, mai mult din umeri. Dar cărarea coti brusc şi-i oferi vijeliei şi viscolului. Nici n-apucară să se întoarcă. Talazurile îi prăbuşiră la pămînt într-o clipită. Şi­rul se întoarse ca o omidă, tîrîndu-se. Ursu trecu în frunte, iar Victor în ariergardă, cu schiurile după el. Vlăjganul se întoarse cu spatele şi porni mai departe, aproape lipit de munte, obligîndu-i şi pe ceilalţi să pornească, smucindu-i, trăgîndu-i după el. Mai mult cădeau decît urcau. Vijelia par­că-i descoperise atunci, prea teferi, şi trimitea asupra lor toate proiectilele, toate calibrele. Ursu îi trăgea, îi scula, îi smucea, îi chinuia. In genunchi, pe spate, pe burtă, numai să urce. Dacă i-ar fi scăpat la vale... Trase şi mai aprig de funie, pînă ce simţi că vijelia se înmoaie. Atunci deschise ochii şi zări la cîţiva paşi în faţa lui, pe o movilă albă, o pată neagră, o jivină a groazei. După o clipă n-o mai zări. Simţi şi o lovi­tură pe umăr. Îl căutau buzele lui Ionel care-i şopteau că la dreapta se vede stîna.

Dihania neagră reapăruse. Urletele ei de chemare şi moarte se pierdeau în vijelie.

CAPITOLUL V

1
Vijelia huia din o mie de guri rele şi hămesite, făcea să scîrţîie acoperişul şi să zdrăngăne geamurile, dar în cameră era cald, înăbuşitor de cald, iar lampa de metal, ca un glob din bîlciurile provinciale, împrăştia o lumină orbitoare, care rănea ochii. Cabanierul rămase în uşă. Iordan îi spuse sec, fără să se întoarcă:

― Pregăteşte-ne masa peste... vreo două ore. Tot ce ai mai bun. Şi vinul cel mai bun. Avem cîteva lucruri de lămurit. Ca să fie foarte clar...

Cabanierul rămase iarăşi o clipă în cumpănă; Avea sprîncene stufoase. Cînd se încrunta, îi acopereau ochii.

― Bine... se hotărî el. Mai avem cîteva sticle de Fetească neagră şi un Pinot negru, de Murfatlar...

Apoi închise uşa încet, fără zgomot. I se auzeau paşii înde­părtîndu-se, apoi bocănind pe treptele scării interioare.

― N-ar fi fost mai bine să mîncăm acum? întrebă Ion Pe­tric. Măcar o felie de pîine, ceva. Văd negru de foame... Şi poate că era mai bine să-l luăm pe nepregătite...