Aripi de zăpadă



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə20/30
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#95552
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   30

― N-am ce să fac... tremură Ursu fără să se uite la Dan. Ştiu că doare cumplit... pentru că am avut şi eu o fractură, tot cam pe-acolo. Ăsta e norocul tău...

― Noroc! se revoltă Dan. Aş fi avut noroc dacă-şi rupea al­tul piciorul. Mamă dragă! Auzi!

Surcelele, benzile şi bandajele erau deja în mîinile celor două infirmiere. Ursu oftă, pipăi încet piciorul lui Dan la locul fracturii, apoi clătină din cap clarificat:

― Da... Exact ca a mea. Noroc că ţi-s rupte amîndouă oasele...

― Iar începi cu norocul?! se oţărî Dan. Ştiu eu cui îi trebuie noroc din ăsta...

― Zău, Dan! continuă Ursu. Cunosc tipul ăsta de fracturi. Trebuie apucate cele două părţi ale piciorului, uite cam aşa, pe urmă... printr-o singură mişcare trebuie puse la loc!

Dan ţipă din gîtlej, un ţipăt scurt, de o fracţiune de se­cundă, care-i scoase broboane de sudoare pe faţă şi-l congestiona teribil. Ursu se uită în ochii lui şi-i zări lacrimi.

― Zău, Ursule, te rog! gemu Dan. Termină odată. Nu mă mai ţine aşa... Te rog...

― Am terminat cam de multişor, răsuflă Ursu ca după un efort cumplit. Şi tare mă tem că oasele s-au prins exact unde au fost...

― Pe cuvîntul tău? holbă Dan ochii. Zău c-am avut noroc.

― Mare! îl încurajă iarăşi Ursu. Mai ales că eu, de cînd mă ştiu, n-am avut decît o singură fractură, la mînă...

― Dacă-ţi închipui că eu nu ştiam...îl privi Dan cu ochii plini de lacrimi.

― Gata cu prostiile! se încruntă Lucia pentru a-şi ascunde propria-i emoţie. Trebuie să-i potrivim scîndurelele.

Dar tot Ursu le legă. Cu atîta artă şi atît de solid, că nu mai era nevoie de ghips.

Deşi pereţii erau ca gheaţa, în cameră se făcuse cald ca-n baie... Se încălzise aerul, godinul aproape se înroşise, dar nu mai rămîneau decît două saltele pentru foc.

― Ia spune, Ticuşor! se auzi vocea rănitului. Crezi că am venit chiar atît de bine cum scrie acolo, deasupra uşii?

― Da... recunoscu ciufuliciul, cu jumătate de gură. Nu prea avem lemne... Dacă n-o fi în preajma casei, undeva, vreo magazie plină cu lemne. Las-că facem noi o explorare...

― Nu ştiu dacă mai este nevoie, spuse Lucia. De vreme ce nu stă nimeni aici, în cabană, nu văd de ce am găsi magazie cu lemne. Pentru ce şi pentru cine să se fi depozitat lemne?

― Nu puteţi să-mi explicaţi şi mie la ce ne trebuie lemne? întrebă Maria. Ce să facem cu ele?

― Nu te supăra... o căută Dan cu privirile. Nu ţi-ai rupt şi tu ceva, mai sus?... Mai sus de umeri...

― Eu? se supără negricioasa. Vai!... N-am ştiut că lemnele voastre sînt atît de preţioase. Că se pot mînca, şi te poţi înveli cu ele, şi poţi să anunţi un doctor, şi pot să te ducă jos în vale, şi de-acolo la gară, şi de la gară în tren, şi din tren acasă...

― Şi de acasă la şcoală, dar mai întîi în cămară... se rugă Ionel. Dintr-o dată mi s-a făcut foame. Nu foame de lup. Mi-e atît de foame, că aş mînca un lup.

Un strigăt, un geamăt, o undă, atît trebuia. Toţi simţiră ghearele foamei, şi dureri şi ameţeli. Îşi amintiră toţi deodată că nu mai mîncaseră de multă vreme, şi mai ales îşi amintiră cît de bine se poate mînca oriunde în lume. Însă în lume...

― Doamne! se înfurie Tic. Am vrut să cumpăr patru cioco­late mari. Am văzut la hotel un vraf uriaş, chiar dintre cele care-mi plac mie. Dacă n-o simţeam pe Lucia în spatele meu... Mi-a fost ruşine că o să rîdă de mine...

― Şi chiar aş fi rîs, spuse Lucia. Ce păcat că n-am rîs atunci, Tic! Oare ce s-ar putea mînca pe-aici prin împrejurimi?... Tu, Victor, ce spui?...

Victor era abătut. De cîtva timp nu deschisese gura şi nici nu părea că-l interesează ceea ce se vorbea.

― Mi-e teamă să nu fi intrat în altă închisoare... spuse el. Dacă am nimerit la o cabană pustie?

― Poate că vom găsi alta mai plină prin împrejurimi, se amestecă Ursu în vorbă. Important e că am găsit adăpost... Dar ce spuneai tu de închisoare? La ce închisoare te gîndeai?

Victor era în cumpănă. Să-şi destăinuiască sau să nu-şi destăinuiască temerile...? Oare nu i-ar fi speriat şi mai tare?

Dar se mai putea speria cineva după ce trecuse prin ceea ce trecuse?... Poate că era bine să ştie toţi primejdia pe care o presimţea el... Dar era oare o presimţire... sau ceva mult mai grav, mult mai palpabil?

― Mi-e teamă... se hotărî el. Mi-e teamă de altceva. Voi vă mai amintiţi harta? Vă mai amintiţi pe unde am urcat?... Vă puteţi închipui relieful, conformaţia muntelui pe care ne aflăm? E asemeni unei cetăţi... inexpugnabile... Chiar asta e ima­ginea! O cetate inexpugnabilă... cu podul lăsat la Brîna Iadului. Numai pe acolo se poate ajunge la masivul nostru. Dacă strîmtoarea de la Brîna Iadului dispare, muntele nostru nu mai are legătură cu lumea... Cel puţin pînă se termină dezgheţul...

― Îmi amintesc, sigur că da... spuse Lucia. Dar cum poate să dispară strîmtoarea de la Brîna Iadului?

― Prin avalanşă, Lucia. Aşa poate să dispară şi aşa cred că a dispărut. Strîmtoarea a fost acoperită de avalanşă...

― Şi eu cred asta... oftă Ursu. Cred că strîmtoarea a fost acoperită de avalanşă. Nimeni nu mai poate să urce şi nimeni nu mai poate să coboare. Totul a devenit prăpastie şi lunecuş.

― Dar noi unde sîntem? tresări Maria. Unde? În ce cabană, pe ce munte? N-am urcat pe urmele celor care au coborît de la o cabană şi care au urcat la o cabană? Nu s-a coborît din pustiu şi nici nu s-a urcat spre pustiu... Unde am ajuns? Pe alt munte? La altă cabană?

― E un mister! spuse Ionel. Pe muntele pe care ar trebui să fim se află o singură cabană: Izvoarele. Asta se cheamă Coşti­la. Ce s-a întîmplat? De unde au coborît cei trei cabanieri?... Dacă am pierdut undeva poteca şi am urcat spre Coştila? Cînd am plecat de la bordei... oare am luat-o pe drumul cel bun?

Victor era derutat. Se uită la Ursu. Nici vlăjganul nu prea se simţea în apele lui.

― Vă mai amintiţi miracolul? se auzi vocea înnorată a Mariei. Tunelul acela fantastic în care nu pătrundea nici o undă de vijelie... Dacă este un fel de subspaţiu sau de anti-spaţiu în care guvernează alte legi şi alte dimensiuni? Dacă tunelul acela ne-a dus în altă parte? Nu vă mai amintiţi? Cum se putea, cu atîta vijelie în jur, cu atîta sete de crimă în jur, să urcăm ca în vis? Nici nu simţeam că urcăm. Parcă ne trăgea cineva, parcă zburam... Mi se ridicau umerii. Chiar am vrut să vă spun că simt cum mi se ridică umerii şi tot corpul...

― Aiurea... îi sfîşie frăţiorul cel cîrn visul. Eu, odată, după un urcuş urît, am lepădat doar un rucsac din spate şi am simţit că zbor, pe cuvîntul meu. Zău, parcă mă ridica nu ştiu cine spre cer... Dar după atîta vijelie!... Crezi că eu n-am închis ochii, acolo, în tunel, şi nu mi-am închipuit că zbor? Mai ales că-mi amintisem de povestea cu rucsacul...

― Dar tunelul? se întristă Maria. Am trecut toţi prin el. Toţi ne-am crucit. De ce să nu fie un subspaţiu, sau un super-spaţiu care ne-a schimbat direcţia? Dar spectacolele pe care le-am văzut?... Şi minunea aceea dinainte de avalanşă? Cum s-a eliberat dintr-o dată tot cerul? Şi liniştea aceea? Şi uni­versul acela de cristal...?

― E frumos... spuse Lucia. În amintire va fi foarte frumos. Maria, dacă vom mai avea amintiri... Dar Victor are drep­tate. Sîntem în afara lumii şi mă îngrozesc... Nu de ceea ce se va întîmpla cu noi... Poate că vom dezlega misterul... Ci de ceea ce se va crede în lume că s-a întîmplat cu noi...

Ursu îşi izbi cu propriul pumn genunchiul, fără să-şi dea seama, şi lovitura era cumplită.

― Fir-ar să fie! spuse el. Unde dracu' e cabana aia Izvoa­rele? Acolo este şi telefon şi de toate... Vă mai amintiţi? Ăia trei care ne-au nenorocit pe noi... că din cauza lor sîntem acum în închisoarea asta... au spus că i-a chemat cineva la miezul nopţii la telefon...

― Şi coloşii! îşi aminti Dan. Şi ei au chemat cabana Izvoarele la telefon, seara tîrziu. Dacă ei i-au făcut pe ăia trei să coboare? Înseamnă că din cauza lor ne-am nenorocit noi. Din cauza coloşilor!

― Asta ar fi culmea! spuse Ionel. Să nu păţim şi noi ca Scott. Să nu murim la cîţiva paşi de depozitul de alimente şi de staţia se salvare, adică de cabană...

― E foarte greu să ne orientăm, asta e! îşi mărturisi Ursu gîndul. N-avem nici o potecă, nimic. Poate că e mai puţin de un kilometru pînă la cabană, poate chiar mai puţin de jumă­tate de kilometru. Dar încotro s-o căutăm pe vijelie?

― Da... aprobă Victor. Sîntem ca un punct în mijlocul unui cerc. Cabana aceea cu viaţă şi cu de toate se află undeva pe circumferinţă. Vă daţi seama? Cum tragem raza pînă la ea? Cum găsim direcţia razei? Dacă n-ar fi viscolul ăsta, ni s-ar părea totul un joc foarte nostim...

― Dacă n-ar fi viscolul, se întristă Tic, ne-ar mai ajuta şi neghiobul ăsta de Ţombi.

― Şi dacă n-ar fi şi lupii... se înfioră Maria. Dacă s-au aciuat şi pe-aici... ? Oare am scăpat de toţi?

― Brrrrr! îngheţă Tic. De la zbor şi vis ai ajuns la dihăniile astea... Brrrr! Zău că o să mă fac vînător, Ursule.

― Din ce în ce mai rău! izbucni invalidul. Şi mai sînt şi eu pe capul vostru... Lăsaţi, lăsaţi morala... Ştiu că trebuie să mă salvaţi şi că totul e de la sine înţeles, dar sînt înfuriat, şi cred că am şi eu voie să mă înfurii o dată... Mai aveţi vreo drăcie din aia amară... că iar începe să mă doară. Huo!

Infirmierele erau la căpătîiul lui Dan. Îl îndopau cu medicamente.

― Sînt singurul care mai înghite ceva, spuse Dan, după ce dădu pe gît, o dată cu medicamentul, un pahar întreg de apă de zăpadă, topită la godin. E caldă, atît...

Ursu se întoarse la căldură după ce trecuse prin celelalte încă­peri ale cabanei pentru a cerceta de la ferestre împrejurimile.

― Viscol şi iar viscol! anunţă el. Mai sînt şi zăbrele la cîte­va geamuri. Nu se vede nimic. Oare ce-a fost cu ăştia? Un geam are zăbrele, altul nu: Cum vine asta?

― Foarte simplu! îl ajută Lucia. La început fiecare încăpere a avut numai un geam. Cu zăbrele. Mai tîrziu s-a mai făcut un geam. Şi noii proprietari, sau ce-or fi fost, nu au mai pus zăbrele. Li s-o fi părut demodat.

― Mai bine puneau nişte cîrnaţi în loc de zăbrele, spuse Tic. Sau nişte şunci...

― Sau o roată de caşcaval, îl completă Dan. Sau nişte miere de albine şi o supă cu aburi... Pe mine mă puteţi scuza. Cred că sînt în stare de delir...

― Asta e o mişelie! ţipă Lucia. Fiecare să-şi trăiască singur foamea. Să nu-i mai stîrnească şi pe ceilalţi! Mai bine spune ce e cu magazia aia din faţa casei!

― Din păcate, nu e magazie, răspunse Ursu. E un cub de piatră găurit ca un şvaiţer şi acoperit de zăpadă. Păcat că şvaiţerul ăsta foarte ciudat nu e veritabil. Mă întreb la ce-o fi folosit aici, în faţa cabanei? Fir-ar să fie!...

Simţiseră toţi nevoia să vorbească, să pălăvrăgească şi să se audă, să se sature de vorbe de toate zilele, de glume, de tînguiri, de întrebări, de duioşii, de nimicuri, de prostii. Voiau să scape de amintirea urletelor şi gemetelor şi şuieră­turilor rele cu care-i îndopase vijelia. Fiecare jurase, în trecerea sa prin infernul sonor, să repete de zeci de ori cele mai banale cuvinte, ca să le înveţe a doua oară, ca să se obişnuiască iarăşi cu vocea omenească. Şi iată că se întîlneau cu cele mai banale şi mai răspîndite şi mai scumpe cuvinte din viaţa omului.

― Staţi puţin... spuse Victor cu un ton ciudat. Eu cred că ne-am prostit... Sau am vrut s-o facem pe proştii? De ce să ne considerăm noi, Coştila lui Tic, un centru într-un cerc? Dacă ar fi aşa, am avea aici telefon şi de toate, cum spunea Ursu. Adică am fi noi cabana... Ia să punem altfel problema! Cabana Izvoarele e centrul cercului şi noi sîntem undeva pe circumferinţă! Nu e mai firesc aşa?

― Şi asta cu ce schimbă situaţia noastră? întrebă Dan.

― O schimbă, Dan... interveni Lucia. În loc să graviteze cir­cumferinţa în jurul nostru, gravităm noi pe circumferinţă în jurul unui centru, adică al cabanei Izvoarele. Bravo, Victor!

― Învăţaţi-mă şi pe mine, se rugă Tic.

― Hai să traducem, Ticuşor, o problemă foarte simplă. Noi atîrnăm de o cabană adevărată. E obligatoriu. Pentru că în această casă pustie, nelocuită, găsim mobilier de cabană. De vreme ce găsim mobilier de cabană, iar camerele sînt pustii, înseamnă că sîntem sucursala unei cabane care e locuită nu­mai în cazuri speciale, de pildă cînd e mare aglomeraţie. Vara... Poate şi iarna uneori... Sînt unsprezece paturi, dar puteau să fie şi douăzeci. Şi probabil c-au fost...

― Poftim! spuse Maria. Eu sînt mai generoasă. Eu ofer chiar treizeci. Ce se întîmplă cu asta?

― Se întîmplă ceva foarte simplu! răspunse Victor. Gravi­taţia are anumite legi. La o distanţă prea mare de centrul de atracţie nu mai gravitezi în jurul acelui centru... Înţelegi? Nu mai primeşti paturi de la el, nu mai obligi oamenii din paturi, după ce se scoală, bineînţeles, să se ducă la centru să ia masa. Devii tu singur centru cu paturi şi bucătărie. Dacă această Coştilă a lui Tic gravitează, ceea ce e clar, în jurul unei cabane, acea cabană nu poate fi decît Izvoarele, şi nu poate fi decît foarte aproape! Dacă punem la socoteală reperul einsteinian de sus, de deasupra noastră, stîlpul metalic, eu aş avea curajul să afirm că adevăratul centru de gravitaţie al acestei zone, ca­bana Izvoarele, se află la mai puţin de două sute de metri de Coştila noastră. Poate chiar la mai puţin de o sută de metri.

― Ai putea să-mi spui ce s-a întîmplat cu tine? întrebă Lucia.

― Ce s-a întîmplat cu noi toţi, Lucia? zîmbi Victor. Cu atîtea elemente în jurul nostru, cu aceste saltele, cu godinul acesta intact, cu burlane, şi mai ales cu pustietatea asta care urlă la cer, cum de ne-am gîndit la subspaţii şi erezii?

― Eu aş fi preferat subspaţiul sau extraspaţiul! se încăpăţînă Maria. E mai frumos.

― E mai frumos, Maria... o imploră Dan. Dar nu duce di­rect şi sigur la şuncă şi cîrnaţi... cum duce teoria asta banală a gravitaţiei victoriene. Zău...

― Numai să găsim pe cineva la cabană... spuse Lucia.

― Nu cred că este obligatoriu... se învioră Ionel. Totul e să găsim cabana. Uşă de fier să aibă şi tot răzbim prin ea, chiar dacă ar trebui să mă prefac în dinamită.

― Acum pot să vă spun şi eu că mor de foame, mărturisi Tic.

CAPITOLUL IX


1
La cabana "Izvoarele", în sufrageria caldă şi aerisită, era pe terminate ospăţul de prînz. O roată uriaşă de caşcaval fusese atacată cu un cuţit lung de bucătărie care-i aminti imediat lui Ion Petric pierderea Silviei. Se mîncase totuşi cu zgîrcenie.

― Domnule, eşti sigur că s-a închis drumul? întrebă a zecea oară Liviu Iordan. Nu se poate, domnule, să rămînem aici pînă în primăvară.

― Mi s-a mai întîmplat o dată, acum zece ani... răspunse cabanierul. Şi am răbdat, ba chiar m-am simţit bine... Sin­gur, fără să dai socoteală nimănui, fără să fii la cheremul cuiva... Dar dacă ţineţi cu orice preţ, putem să chemăm heli­copterul... De-atunci ne-am mai modernizat...

― N-avem nevoie de nici un helicopter. Scurt!

― Tot va trebui să-l chemăm, se încăpăţînă cabanierul. He­licopterul sau un avion sanitar... Trebuie să ne paraşuteze alimente. Ce avem în magazie nu ne ajunge mai mult de o lună... Pentru mine ar fi fost prea destul... dar cine ştia că or să mai fie doi oaspeţi... Şi încă nişte uriaşi...

― Nu trebuie să chemăm nici un avion! se încruntă Liviu Iordan. Ce o să explici dumneata? De ce nu-ţi ajung ali­mentele? Ştii ce se întîmplă în cazuri din ăstea? Toată lumea, toate ziarele vor întreba cine mai e la cabană... Or eu nu am nevoie de publicitate, domnule. Ca să fie clar!

― Eu v-am spus că nu ne ajung alimentele, se spălă pe mîini cabanierul. O să mă rugaţi să chem avionul. Numai cu vin şi cu coniac n-o să putem trăi...

― Mai termină, domnule, cu avioanele ăstea, se înfurie Liviu Iordan. Pînă să le chemăm, trebuie să reparăm tele­fonul. S-a rupt sîrma chiar aici, sus...

Cabanierul nu păru deloc surprins:

― Am ştiut eu că aţi tăiat-o. Am şi simţit cînd, că stăteam cu telefonul la ureche.

― Cum s-ar spune, bănuiai ceva... Îl ameninţă amical Ion Petric. Dar să ştii că am tăiat-o tot la furie. Nici nu ştiam ce facem. Am tăiat-o ca să stricăm ceva; eram otrăviţi de vijelie.

― Asta n-o mai cred, rîse cabanierul. Aţi tăiat-o ca să nu pot eu să dau alarma dacă se întîmplă ceva aici... După asta am dibuit că nu trebuie să mă bucur de sosirea dumneavoas­tră. Mai ales că venea după chemarea celorlalţi la telefon. Prea se înnodau toate...

Liviu Iordan nu era mulţumit. Părea cufundat în gînduri şi mereu nega ceva, cu gesturi repetate, înverşunate.

― De ce nu se rupea? întrebă, subjugat de amintirea scenei demente, Ion Petric. De ce nu s-a rupt cînd am tras cu băţul în ea?Am tras pînă mi s-au umflat mîinile. Dacă nu scoteam pumnalul, nici dracu n-o mai tăia.

Cabanierul tresări brusc. Parcă se dădea o luptă în el, par­că voia să se opună unei presimţiri sinistre:

― Unde ai tăiat dumneata sîrma?

― Cum unde? se miră Ion Petric. Păi n-ai spus că ne-ai văzut? N-ai spus că ne-ai urmărit din pod şi de la fereastră?

― Eu ştiam că aţi tăiat-o în spatele casei, aici, la legătură. Nu cred că v-aţi apucat s-o tăiaţi chiar acolo, la stîlp?

― De ce nu, domnule? Chiar acolo am tăiat-o...

Cabanierul se ridicase de la masă. Era galben ca ceara şi se simţea cît de tare se stăpîneşte. Părea gata să facă o ex­plozie dintr-o clipă în alta.

― Ce s-a întîmplat, domnule? întrebă Liviu Iordan. Iar vechiul dumitale traumatism?

Dacă nu l-ar fi apucat groaza trădătoare! Nu mai putea să dea înapoi. Liviu Iordan i-ar fi smuls pînă la urmă mărtu­risirea. Era singurul lucru la care nu s-ar fi aşteptat.

― Sîntem nenorociţi... şopti el. Absolut nenorociţi! Legătu­ra telefonică nu se mai poate reface. Aţi tăiat firul chiar deasupra prăpastiei. Cine zboară dincolo, pe malul celălalt, la o sută de metri, ca să-l aducă înapoi?

― N-o să-l aducă nimeni, domnule...îi răspunse Liviu Ior­dan nepăsător. Vom rămîne fără telefon. Ei şi?

― Am spus că nu ne ajung alimentele nici o lună de zile. Cine ne aprovizionează? Cum cerem alimente?

Liviu Iordan se uită dispreţuitor spre cabanier:

― Lasă odată dracului alimentele! O să facem raţii mai mici, o să ne organizăm, nu fi imbecil!

― Dumneata eşti imbecil! explodă cabanierul. Un dobitoc, un nebun!

Liviu Iordan îşi duse mîna sub pulover. Dar cabanierul nici nu se sinchisi de gestul lui.

― Trage, domnule! Trage! În gură să tragi! Dumneata eşti cel tare pentru că ai arma. Şi eu oricum voi fi sacrificat. N-o să mori dumneata de foame pentru mine. Cînd o să vezi că se duc alimentele, în mine o să tragi primul, ca să scapi de o gură. Trage odată. În gură să tragi. Că tot n-o să am ce să mai fac cu ea. Idioţilor!

Explozia nefardată îl impresionă pe Liviu Iordan. Nici nu scoase pistolul. Se uită cu priviri înţelegătoare la cabanier.

― Da, domnule... îşi aplecă el capul. Ai toate motivele să crezi că se va întîmpla aşa... Pentru că eu sînt cel înarmat şi pentru că eu comand. Oricine ar fi fost în situaţia dumnitale ar fi gîndit la fel... Da, domnule! Mi-ai plăcut. Ştii să mori şi ăsta e un lucru frumos. Dar nu ştii altceva, domnule. Un amănunt nu ştii. Nu cunoşti un om. Nu mă cunoşti pe mine... Eu sînt altfel. Dacă va fi să murim de foame, vom muri toţi, domnule. Poate că eu voi muri înaintea dumitale. Am spus că ştiu să plătesc. Şi eu nu pot să te condamn, nevi­novat, la moarte prin inaniţie, sau prin glonte... Dar asta e o teorie, domnule, un principiu. Nu m-am chinuit douăzeci şi trei de ani ca să mor de foame...

― Şi totuşi vom muri de foame... spuse cabanierul.

― Nu, domnule... Vom trăi. Cu ce avem şi cu ce vom avea. Vom mînca zăpadă, dacă va fi nevoie, ne vom mînca bocancii, hainele, vom trăi din vin, din ramuri de brad... Nu se moare de foame atît de uşor, în ziua de azi...

― Am mai trăit, tot aici, în cabana asta, o urgie. V-am spus. Am avut mai multe alimente decît acum... Mi-am mîncat şi cîinele, m-am hrănit cu vin şi ţuică, şi era mai multă băutură decît acum... şi cînd m-au găsit primele echipe de alpinişti, aproape mort, nu mîncasem de zece zile nimic, pentru că nu mai aveam ce... Mi-am ros şi bocancii... Trei luni... Nouăzeci de zile.

Ion Petric era cutremurat de cele ce auzise şi mai ales de tonul de nepăsare din vocea cabanierului. Parcă povestea întîmplarea altcuiva. Liviu Iordan nega mereu din cap:

― Nu, domnule! Nu vom muri de foame. E stupid să ne gîndim la asta. Dar vom trece din momentul ăsta la raţii minime. La gram. Numai ca să ne ţinem zilele. Şi cine nu le respectă... Atunci, da! Atunci ne vom îmbogăţi raţiile, eu şi cel dintre voi care va rezista ispitelor. Pentru că într-un ast­fel de caz nu încape iertare şi înţelegere. Execuţie pe loc! Vom suferi toţi!

― Şi totuşi vom muri de foame... spuse cu acelaşi glas obosit şi indiferent cabanierul. Vă jur...

― Poate că se vor alarma cei de jos... îşi dădu cu părerea Ion Petric. Cînd vor vedea că nu răspunde nimeni la telefon.

― Nu se va alarma nimeni... Înainte de a coborî cei pe care i-aţi chemat, am vorbit cu ei chiar despre urgie. Le-am spus că de astă dată o înfrunt şi că o să rezist. Le-am spus că abia o aştept ca să mă odihnesc o iarnă întreagă. Le-am jurat că dacă se abate urgia voi tăia firele telefonului... Şi n-am glumit, şi ei ştiu că n-am glumit... Nimeni n-o să se intereseze de cabana as­ta... o să vedeţi... Vom muri de foame... Zăpada o să ne acopere... Nici n-o să mai putem ieşi din casă. Dar nici n-o să avem de ce. Ne vor păzi lupii... Poate că o să mîncăm carne de lup... dacă n-or să mănînce ei carne de om... Acum zece ani îi priveam de la geam. Treizeci şi patru erau... N-aveau pe unde să coboare în vale şi se adunaseră în jurul cabanei... Ştiţi cîţi au rămas din ei pînă cînd am mai putut să mă ridic la geam şi să mă uit? Şase... Şase din treizeci şi patru... Întîi la o zi, mai tîrziu la două zile, apoi la trei zile săreau asupra unuia dintre ei şi-l sfîşiau. Iar cînd au venit alpiniştii n-au mai găsit decît pa­tru. Noroc că au avut arme la ei... De foame o să murim...

Tînguirile cabanierului începeau să-l enerveze pe Liviu Iordan. Se răsti la el:

― Deocamdată trăim, domnule. Taci! Gata! M-am săturat! Trecem la raţii. Cine nu le respectă, moare imediat. Şi ca să nu moară, dintr-o eroare, vom duce toate alimentele în magazie, şi băutura, şi vom încuia magazia cu trei lacăte. Fiecare va avea cheia unui lacăt. Numai toţi trei, împreună, vom putea să descuiem magazia şi să scoatem alimente. Ne vom lua în fiecare dimineaţă raţia. Şi vom scăpa de tentaţii. Ai trei lacăte?

Erau mai multe lacăte noi şi fiecare avea cîte două chei. Le aleseră pe cele mai sigure. Cheile de rezervă le azvîrliră aiurea în zăpadă. Nu se duseră cu mîinile goale spre magazie. Mai întîi dădură jos din rafturi toate alimentele: cutii de conserve, zahăr, ciocolată, salam, biscuiţi, bomboane, sticle cu diferite băuturi, covrigi, alune. Le încărcară cu grijă în coşuri, ca să nu se spargă sau să se rupă ceva.

― Ce tot spuneai, domnule, că o să murim de foame? arătă Liviu Iordan spre coşurile încărcate. Păi numai aici cîte provizii avem!...

― O să vezi dumneata peste două săptămîni... cînd o să ajungem numai la zahăr şi la caşcaval, sau peste o lună de zile, cînd o să ajungem numai la bomboane sau la alune... dacă o să mai ajungem...

Magazia era lipită de spatele cabanei, o construcţie greoaie, făcută numai din bolovani sudaţi cu mortar. Se intra în ea numai prin interiorul cabanei, iar aerisirea se făcea prin două ferestruici pătrate, cu latura cam de jumătate de metru, fiecare zăbrelită cu drugi de fier şi apărată cu plase de sîrmă. Interiorul ei îl cam dezamăgi pe Liviu Iordan. Rafturile erau aproape goale, doar cîteva cutii de conserve şi nişte săculeţi cu făină, alături de bor­cane cu murături şi tuburi de cicoare. Pe o grindă erau agăţate două şunci, un şir de cîrnaţi şi trei plase cu cartofi.

― Mai e nişte ceapă şi usturoi şi o mulţime de morcovi aco­lo, în nisip, arătă cabanierul spre un ungher al magaziei. Morcovi o să roadem...

Se întoarseră cam abătuţi în sufragerie, mai ales Ion Petric, care se aşteptase la un adevărat depozit de alimente. Numai bucatele de pe masa lor de prînz uitaseră să le încarce şi să le transporte.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin