Aripi de zăpadă

Se uita spre cabanier, dar cabanierul îi răspunse cu o privire înfricoşată şi supusă. Vorbe n-avea curajul să rostească.

― Nu se poate, domnule! se îndărătnici Liviu Iordan. Umblu de un sfert de secol după o taină, fac adevărate minuni ca să ajung la ea, şi chiar la mal să mă înec? M-a sugestionat, asta s-a întîmplat! M-a făcut să cred că nu pot, prin raţionament normal, să găsesc ascunzişul. M-a sugestionat! Şi eu nu pot să renunţ la cutia albastră. De aceea am cedat. Mi-a fost teamă că voi pierde cutia albastră. Nu mă interesează măcelul, nu mă interesează prizonierul, mă interesează un singur lucru: cutia albastră! Pe asta a mizat el. M-a simţit şi m-a prins!

Abia atunci îndrăzni cabanierul să-l întrerupă:

― Dar ce puteţi face cu cutia albastră... dacă, dacă... dacă n-o aveţi... Dacă ei scapă...

Era tocmai întrebarea care-i venise în minte cireşarului şi pe care o ura cu toată fiinţa.

― Asta e, domnule! recunoscu Liviu Iordan. Nu se poate ajunge şi nu se poate folosi cutia albastră fără măcel. La asta nu m-am gîndit... Dar dacă-i măcelăresc fără s-o găsesc? Domnule, ăla m-a hipnotizat! Şi acum mai am în minte tea­ma că n-o voi găsi... Cum s-ar putea să n-o găsesc? Să fie el singurul om din lume care să poată găsi ascunzişul cutiei al­bastre, şi încă fără să caute, pentru că altfel l-ar fi aflat şi ceilalţi? Aici e clar. N-a spus nimănui nici un cuvînt... Să fie el singurul...?

Parcă din altă lume se auzi vocea lui Tic:

― V-am spus că numai el poate să găsească ascunzişul cutiei albastre. V-am spus şi cum va face... Va închide ochii şi va începe să se gîndească...

― Taci! se răsti Liviu Iordan care simţea că începe să-şi iasă din fire. Ştiu singur cum se procedează... Domnule, e cumplit! A băgat frica în mine... Dar dacă a folosit şi el o inteligenţă de război?!... Dacă nu cunoaşte nici un ascunziş şi a vrut numai să scape de aici ca să ia măsuri de apărare... Domnule, m-a hipnotizat, m-a sugestionat... Ştie sau nu ştie...?

― Poate că ar mai fi o soluţie... spuse Ion Petric cu o voce cam timidă. Să daţi prizonierul pentru cutie... Ca să scăpaţi de ob­sesie... Şi pe urmă aranjăm noi... tot sînt condamnaţi la moarte prin ger sau foame... Nu se schimbă cu nimic situaţia...

― Ba da, domnule! se enervă Liviu Iordan. Înseamnă că am fost înfrânt... Cum spunea ăla, ultima replică, replica de triumf, o va rosti altcineva.

― Dacă va fi ultima lui replică? interveni iarăşi Ion Petric. Tot trebuia să facem ceva ca să ajungem la cutia albastră. Am pus mîna pe individul ăsta mic şi ni se aduce cutia plocon...

― Da, domnule... admise Liviu Iordan. E şi ăsta un raţio­nament de război... Vom face schimbul şi-l vom lua prizonier pe cel care va aduce cutia... Şi vom începe iarăşi teroa­rea... Numai să nu-l aleagă pe invalid, sau pe cine ştie, care nu i-ar îngrozi prea tare cînd vom începe să-l torturăm în faţa cabanei... Vreau să iasă toţi de acolo! Toţi domnule. Şi fetele! Da! Asta vom face. Vom primi schimbul. Şi vom pregăti ata­cul. Ca în vechime, domnule. Vom face berbeci şi vom, izbi în geamuri, şi vom face torţe pe care le vom arunca înăuntru. Vor ieşi toţi, toţi, aprinşi şi umiliţi. Mîine dimineaţă vom pregăti armele pentru atac... La cîteva minute după schimb, îl vom porni... Gata!

Trecuse de miezul nopţii. Tic fu ridicat cu tot cu tron şi dus în camera unde dormea Liviu Iordan, singur. Acolo fu aşezat scaunul, în mijlocul camerei. Liviu Iordan controlă toate zăvoarele şi încuietoarele geamului, unicul geam al camerei. Dar nu rămase înăuntru. Se aşeză pe un fotoliu, luat din came­ra cabanierului, în faţa uşii deschise, cu privirile spre prizonier. Şi ceilalţi doi îşi aduseră cîte un fotoliu, postîndu-se unul în faţa uşii care dădea spre dormitoare, altul la capătul scării. Nimeni, absolut nimeni nu putea să pătrundă în coridor, spre camera prizonierului, fără să treacă mai întîi prin faţa celor doi coloşi şi apoi prin faţa lui Liviu Iordan. La capetele coridorului agăţară cîte o lampă, cu flacără mică. O altă lampă fu agăţată în camera prizonierului, chiar deasupra lui, dar tot cu flacără mică. Tot etajul cabanei, dar mai ales coridorul şi camera prizonierului deveniseră un joc de. umbre şi lumini.

Primele ore de după miezul nopţii trecură fără să se întîmple nimic. Paznicii, cu armele lîngă ei, moţăiau în fotolii. Moţăia şi Liviu Iordan. Urechile lor obosite începuseră să se obişnuiască, încetul cu încetul, cu zgomotele provocate de vînt, de furtună, cu scîrţîitul şi zdrăngănitul uşilor şi feres­trelor împinse de vijelia care parcă se trezise după miezul nopţii. Era ora somnului dulce şi aţipiseră toţi. Abia atunci începu să înainteze pe scări şi pe coridor umbra fără suflare şi fără zgomot, umbra care primise prin pocnituri de degete toate semnalele şi tot planul temerar al prizonierului.

Umbra se furişă pe lîngă primul fotoliu, cel din faţa scării, apoi şi pe lîngă cel din faţa camerei cu lumină săracă. Umbra ajunse lîngă scaunul prizonierului şi acolo deveni Ţombi. Adică îşi frecă mai întîi botişorul de mîinile stăpînului, apoi îşi începu munca şi chinul. Rodea, rodea ca un castor, ca o ar­mată de castori, mereu cu privirile spre fotoliul în care sforăia încet o matahală în papuci.

Tic nu se mişcă nici o clipă. Îi era teamă să nu scîrţîie scaunul, îl încercase şi ştia că scîrţîie. Îşi lăsa legăturile roase de colţii căţelului. Doar cînd simţi cum îi cad sforile de la pi­cioare, îşi ridică genunchii, dar scaunul scîrţîi şi în fotoliu se produse o mişcare. Ţombi alunecă sub pat, trăgînd după el toate legăturile roase, iar Tic rămase nemişcat. Probabil că Liviu Iordan deschisese ochii şi-l zărise nemişcat pe scaun, iar pe urmă pleoapele îi căzuseră.

Ţombi îşi reluă chinul. Cînd se simţi aproape liber, Tic încercă să-l ajute. Iarăşi scîrţîi scaunul, dar de astă dată în fotoliu nu se mai făcu nici o mişcare. Cireşarul simţi că este complet liber. Cum trebuia să acţioneze în clipa cea mai grea? încet sau brusc? Se sculă de pe scaun, se duse încet la geam şi începu să manevreze deschiderea lui. Trase toate zăvoarele, deschise primul rînd, dar cînd ajunse la al doilea, zgomotul inevitabil se produse. Liviu Iordan tresări, dar în aceeaşi clipă un vultur se repezi asupra lui, răsturnîndu-l. Cireşarul sărise, şi nu căzu în zăpadă, ci în nişte braţe vînjoase care nu-l mai lăsară jos, ci îl purtară mult, pînă îl primiră alte braţe mai calde şi auzi cuvîntul pe care-l aştep­ta atîta: "Nesuferitule..."

CAPITOLUL XIII

1
Tiberiu o conduse pe Atena acasă. Stătea la vreo sută de metri de gară. Dar... pentru că totuşi Tiberiu pleca mai de­parte, cu trenul, îl conduse şi ea la gară, dar... pentru că nu se cade ca o fată să conducă un băiat... Tiberiu o conduse iarăşi acasă, şi asta se întîmplă de cîteva ori, pînă ce, pe la jumătatea drumului dintre gară şi casă, se auzi fluieratul unei locomotive: era ultimul tren al serii. Cei doi se despărţiră brusc, sub un feli­nar neobişnuit de luminos... printr-o simplă strîngere de mînă, deşi aşteptau momentul despărţirii cu inimile numai fiori, pen­tru că îşi închipuiau că-i va prinde undeva, în întuneric şi...

Despărţirea de Tiberiu o întrista pe Atena, pentru că îi amintea ceva la care se gîndise pînă atunci doar în treacăt: pro­misiunea nerespectată a cireşarilor. Cum au putut să fie capabili de un asemenea gest? îi judecă foarte aspru Atena. Dacă n-ar fi promis... nu s-ar fi întîmplat nimic, dar după ce promise­sem atît de solemn, după scrisoarea pe care le-o lăsase Lucia, după repromisiunea de la Stînca Şoimului... gestul lor era într-adevăr necireşăresc. Nici nu le va mai scrie ca să-i mustre...

Tocmai gîndea aşa, şi luase hotărîrea de pe urmă, cînd se auzi strigată de o voce pe care parcă o cunoştea. Era Bili, cel mai sîrguincios elev al ei la schi şi la pian, care ca întotdeau­na la ora aceea înaintată nu dormea. Ehei! De cînd o aştepta Bili ca să se laude! Dar o văzuse plimbîndu-se întruna cu cel mai mare inamic al oraşului: cîştigătorul concursului de schi, cel care-l detronase pe Alexandru, şi furia lui împotriva lui Tiberiu crescuse teribil.

― Atenaaaa! şopti el de la o ferestruică a unei camere mici, probabil a băii sau a cămării, că numai acolo se putea as­cunde la ora aceea. Am o surpriză grozavă!

― Aoleu! se prefăcu Atena supărată. Tu erai? Şi încă nu te-ai culcat? Mîine nu mai facem coborîrea! Gata!

― Mai bine poimîine nu mai facem pianul... se rugă Bili. Dar dacă ai şti ce surpriză am, cred că m-ai ierta... Am fost obligat să stau pînă la ora asta treaz, pe cuvîntul meu... Ştii cine m-a ţinut de vorbă şi-a rîs ca un nebun de bancurile mele? Tic!

― Care Tic! se încruntă Atena. Cel de sus de pe Galba, care-l imită pe Tic al lui Chiriţă?

― Aiurea!... Ştii?... Asta e ultima expresie a lui Tic. Nu cu idiotul ăla am stat de vorbă. Chiar cu Tic cireşarul! Na! Şi as­ta-i tot expresia lui.

― La revedere! îi spuse Atena. N-am vreme de glume idioate. Iar mîine facem lecţie suplimentară de pian.

― Nu mă crezi? se bosumflă amarnic Bili. Bine! Atunci pof­tim dovada! Chiar Tic mi-a lăsat-o ca să dovedesc oricui.

Era o hîrtie de caiet pe care scria: "Amintire de la Tic". Era aidoma celeilalte, arătată la Suşteni, era chiar scrisul lui Tic pe ea, scrisul de pe biletul de ameninţare. Asta era prea mult! în patru minute de ameninţări şi promisiuni, Bili rămase fără cuvînt. Adică începu să-i povestească Atenei tot ceea ce se întîmplase în mica grotă unde se organizase salvarea lui Dan.

Aşa, din senin, Atena se simţi cuprinsă de ameţeală, sau poate că o ataca o presimţire urîtă. Se despărţi de Bili după ce-i promise că va suspenda lecţia de pian, cea suplimentară, bineîn­ţeles, şi ajunse acasă atît de neliniştită, încît tatăl ei, medic, ca şi mama ei o priviră foarte îngrijoraţi. Întrebări precise, răspun­suri nesigure, ocheade între părinţi, apoi şoapte: "Pesemne că s-a îndrăgostit... e la prima ei dragoste"... pînă ce fata ceru voie să dea un telefon. Era foarte tîrziu, dar nu puteau să-i refuze rugămintea... Tiberiu sosise şi cînd auzi istorisirea Atenei, probabil că se făcu alb la faţă, aşa îl simţea ea, şi îi ceru voie s-o cheme peste jumătate de oră. Părinţii îi îngăduiră, dar pentru că ei trebuiau să se scoale foarte devreme, se duseră în dormitor. Pînă să sune telefonul lui Tiberiu, adormiră amîndoi, amintin­du-şi, înduioşaţi, că trecuseră şi ei prin clipe asemănătoare, dar că nu avuseseră telefon ca să-şi spună, de la distanţă, "noapte bună" şi celelalte. În sfîrşit, se auzi şi zbîrnîitul foarte încet, ca un bîzîit de muscă, al telefonului. Era Tiberiu. Îl sculase din somn pe prichindelul cu dovadă şi aflase exact aceeaşi poveste pe care o aflase Atena de la Bili. În noaptea aceea linia telefonică dintre Binaia şi Suşteni fu foarte solicitată. Cer doi tineri nu puteau să închidă ochii şi mereu le veneau alte gînduri şi alte presimţiri, din ce în ce mai întunecate. Spre ziuă, amîndoi ajun­seseră la convingerea că grupul cireşarilor fusese surprins de vijelie undeva pe la Şaua Mare... dacă nu a izbutit să coboare la Mitiş. Deci primul lucru pe care trebuiau să-l facă amîndoi era să se urce în primul tren spre Mitiş. Dar... după jumătate de oră, Atena veni cu altă idee. Pînă ajung la Mitiş, pînă dau de băiatul acela la care trăseseră cireşarii, Petrişor Bogdan, pînă îşi găsesc prietenii, pînă dau alarma... oare nu va fi prea tîrziu? Orice minut contează în asemenea situaţii. Tiberiu îşi dădu ime­diat acordul şi telefonul fiecăruia se puse în funcţiune... pe linie locală. Răspundeau numai părinţii sculaţi pentru treburi, care-şi chemau imediat odraslele la telefon cînd auzeau că e vorba de un concurs special pentru nişte titluri extraordinare. Astfel se face că, înainte de a apărea zorii, zeci de tineri schiori de pe toată valea erau în stare de alarmă. Cu parole, cu dis­creţie, cu promisiunea că foarte repede li se va spune cauza. Toţi acceptaseră fără să crîcnească: Atena şi Tiberiu, fiecare în oraşul lor, deveniseră, mai ales după concursul de schi de la Poiana, idolii tuturor, ba cei doi campioni se pomeniră chiar cu telefoane de la Alexandru şi Costin care voiau cu orice chip să ia parte, sub conducerea lor, la misterioasa acţiune.

Atena se urcă în primul tren spre Mitiş. La Suşteni, încă din mers, sări în vagonul ei Tiberiu. Nici nu mai aveau ce să-şi spună. Toată noaptea, la fiecare frază şi la fiecare con­vorbire, în pasiunea argumentaţiei nu-şi spuseseră altfel decît: "Draga mea, dragul meu, scumpa mea, nu se poate! Crede-mă, tu, dragule"... Erau cam îmbujoraţi, dar pe drum, mai ales în tunel, îşi găsiră mîinile, îşi auziră inimile cum bat, apoi închiseră ochii şi li se întîlniră buzele, dar fără să vrea... Cînd deschiseră ochii, văzură că nu mai sînt de mult în tunel şi mai văzură nişte prichindei iţindu-şi capetele de după uşa unor compartimente. Noroc că se apropia Mitişul...

Pe Petrişor Bogdan îl găsiră destul de repede. Cine nu-l cunoştea pe prietenul lui Tic, singurul din orăşel căruia Tic îi lăsase o amintire semnată.

Cum îl văzură, cei doi înţeleseră că prin metodele obişnui­te nu vor scoate nimic de la el. Dar cînd se pomeni în faţa lui cu Atena şi cu Tiberiu, spuse totul. Aceeaşi poveste auzită la Binaia şi la Suşteni. Mai rămînea de telefonat la Poieniţa. Nici acolo nu erau cireşarii. Nici în oraş nu poposiseră. Doar o secundă de ezitare, ca înaintea marilor decizii, apoi Atena şi Tiberiu hotărîră să dea semnalul de alarmă. În cîteva minute, toţi elevii schiori de pe cele două văi porniră în căutarea celor mai buni prieteni ai lor: cireşarii.
2
Nici la Casa Iulia nu se dormi în noaptea aceea. Toţi aştep­taseră pe Tic şi... pe Ursu, care căpătase, în sfîrşit, aprobarea să plece în întîmpinarea lui.

Dar ciufuliciul scăpă pînă la urmă din braţele Mariei şi ale celorlalţi, ba chiar lovise, în nerăbdarea lui, piciorul lui Dan, care, săracul, îşi închipuia, din cauza durerilor, că va mai suferi o a doua repunere la loc a oaselor.

― Acum să vă spun totul! explodă mezinul cireşarilor după ce scăpă definitiv de primejdia strangulării. Ne aşteap­tă tot iadul de pe lume! Na!

Şi se apucă să le povestească tot ceea ce auzise la cabana Izvoarele, tot planul care li se pregătise şi care li se pregătea. "Brrrr!" făcea din cînd în cînd ciufuliciul. Dar şi ceilalţi făceau la fel.

― După evadarea ta ce va fi? spuse Dan. Cred că vor tăbărî asupra noastră cu unghiile şi cu dinţii...

― Uh, dac-ar fi aşa! se rugă Ursu. Dar îşi vor schimba pla­nul, Ticuşor... O să vezi tu...

― Şi eu cred că şi-l vor schimba, spuse Victor. Nu vor turba, din cauza şefului care se stăpîneşte şi ştie să stăpînească. Cred că vor pregăti un atac general şi total. Vor căuta să ne nimicească. Şi din cauza asta cred că nu-l vor da dimineaţă, ci mai tîrziu, după ce-l vor pune la punct în toate amănun­tele. Vor căuta să meargă la sigur, nu la viclenii şi hărţuieli.

― Exact aşa cred şi eu! tremură Ursu. Vor căuta să ne măcelărească, să ne mîntuie. Cu cele patru gloanţe, cu topoare, cu ce vor găsi pe-acolo. Cu torţe şi şomoiage înmu­iate în benzină...

― Cu sania le vor aduce! spuse Ionel. Va fi un adevărat atac... Brrrr! Ce se va alege de capul nostru? Oare cît timp vom putea rezista?

― Dar dacă nu vor mai ataca? spuse Lucia. Poate nu vor voi să rişte nimic şi atunci ne vor condamna la moartea de la început: prin îngheţ şi foamete.

― S-ar putea şi asta, Lucia... răspunse Victor. Dar între timp a intervenit un factor nou... Am găsit cutia albastră şi ei ştiu c-am găsit-o... Ştii de ce cred că vor ataca decisiv? De teamă că am putea să ascundem noi, în alt loc, sau să azvîrlim undeva într-o prăpastie cutia albastră... Nu vor lăsa să treacă prea mult timp...

― Cum de-ai fost atît de rău şi nu ne-ai spus unde este cu­tia albastră? sări Dan, cu gura, bineînţeles... După ce eu ţi-am dat toate ideile...

― Poate că n-am găsit-o, Dan, rîse Victor. Poate că e o sim­plă inteligenţă de război toată teoria mea. În orice caz nu vă voi spune... Şi dacă v-aş fi spus, n-aş fi avut argumentul deci­siv, care l-a înfrînt pe Iordan...

― Înţeleg, Victor, spuse Lucia. N-ai vrut să ne spui pentru a avea tu posibilitatea sacrificiului, pentru a te putea sacrifi­ca şi a ne salva pe noi... Nu cred că se poate face un gest mai frumos în lume... Dar de ce nu ne vei spune?

― Pentru că nu a sosit timpul, Lucia. Pentru că va trebui să plec. Nu putem aştepta aici execuţia. Trebuie să încercăm ultima şansă. Ştiţi că de doborît nu-i putem doborî... Trebuie să plec în lume şi să cer ajutor. Veţi rămîne cu Ursu...

― Unde vrei să pleci? îl opri Lucia. Eşti nebun? Nu înţelegi că nu se poate scăpa de pe muntele ăsta înconjurat peste tot cu prăpăstii? Mai mult ne ajuţi aici, decît încercînd să te sinucizi. Nu e nici o altă posibilitate decît aceea să rezistăm...

― Asta nu e posibilitate, Lucia. E agonie! Mai devreme sau mai tîrziu vom fi ucişi... Trebuie să încercăm chiar şi o posi­bilitate de vis, Lucia, chiar şi o dorinţă... Nu înţelegi?

― Ba da, Victor... şopti ea aproape plîngînd. Dar... nu ştiu ce va fi... Dacă ni se întîmplă ceva tuturor, parcă e... nu ştiu... parcă e mai uşor, mai frumos...

― Trebuie să se ducă... se rugă Ursu. Dacă Victor se gîndeşte la ceva... atunci există posibilităţi, există şanse... Ştii, Vic­tor. .. Eu am vrut să te opresc, cu forţa, cînd am auzit că te duci cu Ionel la ăia de dincolo, pentru tratative... Am fost sigur că vă vor face prizonieri. Pe cuvîntul meu, dacă nu mi-a trecut prin minte gîndul că vă vor aduce aici, în faţa noastră, la ferestre, şi vă vor tortura... Am vrut să te lovesc si să te ţin aici cu forţa... Dar am ştiut, nu ştiu cum să spun, m-a oprit ceva... Am simţit că nu poţi să te duci acolo ca să ne faci rău, că porţi cu tine o armă teribilă, mai teribilă decît pistolul lui... Şi nu m-am înşelat...

Victor era emoţionat. Şi Tic mai ales, care se lipi pe nesim­ţite de el. Şi ceilalţi.

― Pe unde vrei să încerci? întrebă Maria. Pe la Vadul Lupi­lor? Dar acolo e o prăpastie uriaşă, Victor. Nu e nici un loc de trecere. Mai bine ar fi pe poteca pe care am urcat...

― Ştiu... spuse Victor. Dar acolo există un obstacol îngrozi­tor: lupii. Cei care au rămas în spatele pavăzei noastre.

― Nu cred! se opuse Maria. Sînt absolut convinsă că au fost îngropaţi de avalanşă. Nu! Lupi nu mai sînt!

― Are dreptate Maria! interveni Ursu. Lupii au fost în mod sigur îngropaţi de avalanşă. Poate că sînt mai multe şanse pe poteca noastră, adică prin locurile pe unde a fost poteca...

― Eu am altă părere! răsună ferm vocea Mariei. Să încer­căm prin ambele locuri! Sînt mai multe şanse de salvare. Sînt mai multe şanse ca unul dintre noi să ajungă undeva. Şi de acolo va da alarma. Şi pentru salvarea celor de la Casa Iulia şi pentru salvarea celuilalt.

― Da... acceptă Ursu în şoaptă. E mai bine cum spune Maria. Se dublează şansele de salvare ale fiecăruia... pentru că asta e cel mai important. Nu, Victor? Unul din voi trebuie să scape. Dacă pleacă numai unul singur şi are un accident, nimeni nu va şti şi accidentul va fi fatal. Dacă pleacă doi...

― Da! spuse şi Dan.

Tic răspunse altfel. Se ghemui la pieptul Mariei pentru a-şi lua cel mai cald rămas bun pe care şi-l luase vreodată de la ea. Ionel răspunse printr-un oftat. Lucia, căutîndu-i mîna.

― Bine... spuse Victor încet, cu vocea gîtuită.

Dar Maria îl scoase imediat din starea de nelinişte...

― Tu sari mai bine decît mine, Victor. Ţi-am înţeles planul. Vrei să sari peste prăpastie. Dacă ai noroc şi pe malul celălalt e zăpadă, nu gheaţă, şi aşa cred că va fi... atunci ne vom întîlni la Zaruri. Pentru că vei ateriza aproape de Zaruri.

― Va să zică şi tu ai studiat harta! descoperi Victor. Bine, Maria! Din fericire, tocmai schiurile noastre au rămas...

― Nu din fericire, Victor, îl lămuri Ursu. Le-am păzit tot timpul ca ochii din cap. Schiurile campionilor!... Ar fi bine să plecaţi înainte de ivirea zorilor, ca să nu vă observe cei de la Izvoarele, să nu ştie că ne-am împuţinat forţele...

― Eşti sigur că nu sînt lupi pe valea aceea a lupilor? între­bă Victor, parcă fără să fi auzit ceea ce-i spunea Ursu.

― Sînt absolut sigur! răspunse Ursu.

Şi Victor scăpă de cumplita obsesie. Îşi aduseră schiurile din antreu şi începură să le ceruiască.

― Şi voi cum veţi organiza apărarea? întrebă Victor. Dacă vă atacă mai înainte de sosirea ajutoarelor? Cum o să vă apăraţi?... Nu uita, Ursule! Patru gloanţe!

― Trei gloanţe! preciza Tic. Unul trebuie să-l oprească pen­tru a-i ţine pe ăilalţi doi sub teroare. Doamne! Dar cumplit individ mai e! Cum spuneai tu, Victor. În felul lui e un geniu!

― M-am gîndit la o metodă specială de apărare... Începu Ursu. Nu ţi-o spun, de teamă că vei sări asupra mea şi-mi vei măcina încrederea în ea. Degeaba, Victor... Nu-ţi spun nimic. Aşa cum nici tu nu ne-ai spus unde ai găsit cutia albastră şi astfel ai putut să ne salvezi. Nu-ţi spun! Atît doar: îţi jur, Vic­tor, că nu voi fi doborît! Nu mă vor ucide! Şi cred că înţelegi ce înseamnă asta. Dacă eu nu voi fi doborît, nu i se va întîmpla nici unuia dintre noi nimic!

Înainte de a pleca, Victor îl chemă totuşi pe Ursu în antreu. Şi pentru a-i strînge mîna, dar şi pentru altceva.

― Nu ştiu, Ursule, ce se poate întîmpla... Dacă se vor ivi primejdii cumplite, dacă pentru salvarea oricăruia dintre voi va trebui oferită cutia albastră, te vei duce şi o vei lua, Ur­sule... Într-un singur loc se poate afla. Nu ştiu. Nu m-am uitat nici eu... Dar acolo este.

Şi Victor îi şopti, la ureche, locul unde trebuia să se afle cutia albastră. Ursu rămase năucit.

― Nu se poate... îngînă el. E fantastic...

― Aşa se pare... V-am spus. Pentru că în raţionamentul vostru plecaţi de la o premisă greşită. Gîndeşte-te la mărimea ei, Ursule. O casetă de fier, nu o casă de fier. O casetă cît o va­liză, mai mică decît un violoncel, cît o maşină de scris de birou, înţelege sensul acestei mărimi, Ursule... Gîndeşte-te la atacul convoiului, la cei care l-au dat, la cei care au fost ucişi... Dar asta nu mai are importanţă acum; mai tîrziu... dar oare cît de tîrziu va fi?

Peste cîteva minute, încă pe întuneric, Victor şi Maria porniră împreună pe colina de deasupra casei. Dar cînd ajun­seră în vîrf se despărţiră.
3
Toate drumurile şi potecile munţilor fuseseră invadate de cei mai tineri şi mai buni schiori. Fiecare ştia că se întîmplase ceva cireşarilor, că fuseseră surprinşi de vijelie, poate chiar surprinşi de avalanşă. Două direcţii principale fuseseră indi­cate de cei doi conducători ai echipelor de salvare, Atena şi Tiberiu: Şaua Mare cu Brîna Iadului şi pîrtia de la Furcile Moşului spre Mitiş, pe lîngă Valea Lupilor. Erau zeci de tineri, pentru care cireşarii se confundau cu visul şi idealul lor, zeci de tineri care nu-şi închipuiau prieteni mai buni decît cireşarii. Gîndul că ar putea să ajungă totuşi la timp undeva şi să-i salveze parcă le dădea aripi. Tiberiu conducea grupul mare care pătrunsese prin Şaua Mare şi urca, poate pentru prima dată în istoria avalanşelor, trecătoarea de la Brîna Iadului. Atena era în fruntea grupului care cerceta prăpăstiile din stînga pîrtiei de coborîre spre Mitiş şi care avea ca punct final abisul de la Valea Lupilor.

Şi mereu veneau rapoarte din alte locuri, de la alte echipe, care se formaseră spontan auzind despre nenorocirea care se abătuse asupra cireşarilor. Vuiau munţii de energii tinereşti, şi toate obstacolele erau trecute cu un curaj cum nu se mai pomenise. Deodată sosi vestea că au intrat în acţiunea de sal­vare şi elevii şcolii de schi cantonaţi lîngă Poieniţa. Alţi zeci de căutători, din toate colţurile ţării, toată tinereţea ţării stră­pungea munţii şi barierele de gheaţă în căutarea cireşarilor.

Primele echipe conduse de Tiberiu ajunseră la o movilă de zăpadă de după Şaua Mare. Dacă se adăpostiseră acolo prie­tenii lor? Imediat lopeţile şi schiurile începură să sape şi apăru bordeiul şi o duhoare groaznică începu să iasă pe orificiile şi crăpăturile lui. Căutătorii îngheţară. Nici n-aveau curajul să se uite înăuntru. Era duhoare de hoituri. Mai ales, cînd Tiberiu re­cunoscu, proptite în uşă, schiurile cireşarilor... Dar cum se putea aşa ceva? Cum puteau să se închidă pe din afară cu pro­priile schiuri? Deschiseră uşa şi aşteptară să mai iasă duhoarea. Erau lupi înăuntru. Sfîşiaţi şi pe jumătate arşi. Tiberiu avu curajul să intre înăuntru şi să-i numere: nouă­sprezece lupi! Dar nici urmă de cireşari... Nouăsprezece lupi fuseseră atraşi acolo de cireşari! Oare cum? Era încă un mister. "Zidul Speranţei şi Răzbunării" arsese. Doar cele trei schiuri îşi mai păstrau osatura de metal. Oare nu fuseseră şi cireşarii înăuntru? Doamne! Dar era imposibil. Lupii fuseseră închişi pe dinafară şi nimeni altcineva nu-i putea închide acolo. Numai cireşarii... După ce se întăriră cu această convingere, tinerii salvatori porniră mai departe, pe fundul prăpastiei, spre coama de gheaţă. Şi parcă se trezise şi vijelia. După un timp tinerii mai găsiră hoiturile cîtorva lupi, dar şi un schi cu marca prie­tenilor lor, şi asta iar le încreţi carnea. Oare să-i fi atacat pe cireşari şi să... Sau schiul era o armă care-i prăvălise pe lupi în prăpastie? Se uitară spre culmile de gheaţă, şi toţi căutătorii re­cunoscură mai tîrziu că Tiberiu văzuse, primul, o siluetă care aluneca, sau poate care cădea de deasupra prăpăstiilor. Maria se prăbuşise. Îşi pierduse un schi într-o prăpastie de gheaţă. Abia se salvase în ultima clipă. Dar văzuse în vale roiul de schiori. Şi se lăsase să alunece, sau pur şi simplu se dădea de-a rostogolul ca o minge. Cîte nu învăţase în cumplita vijelie! Ca o minge venea la vale...