Aripi de zăpadă

Gata! Introducerea fusese făcută. Apoi îşi ridicară şi privi­rile, şi le întîlniră. Nu era nici o umbră de jenă în ele, poate un licăr de spaimă, ca să fie totul şi mai frumos. Se prinseră brusc de mîini şi cu un curaj extraordinar intrară în cabană.

La început nu văzură decît patru mese în sufrageria călduţă şi întunecoasă, sau mai bine zis una singură, lîngă tejghea, o masă mai mare la care se aflau şapte persoane, adică şapte tineri, cinci băieţi şi două fete: cireşarii. Dar sub masă se agita o vietate cu urechi ciulite şi cu o coadă încărcată de neastîmpăr: Ţombi. Îşi făcură cu cotul, silindu-se să pară calmi şi indife­renţi, dar inimile le duduiau ca nişte clopote înfăşurate care-şi cer dreptul la sunet. Pentru a scăpa de privirile curioase ale cireşarilor, trecură în revistă încăperea şi abia atunci des­coperiră cea de a cincea masă, într-un fel de firidă fără fereastră, scobită în peretele opus tejghelii. Un post de obser­vaţie ideal... dacă n-ar fi fost ocupat mai demult, după cum dovedea norul gros de fum prin care se puteau totuşi zări doi bărbaţi, doi veritabili coloşi, fiecare rezemat în coate, fiecare privindu-şi, într-o nemişcare ciudată, farfuria din faţa lui.

Atena şi Tiberiu se aşezară la o masă mică, aşa cum se cu­venea unei perechi, mai ales că măsuţa se afla la doi paşi de sobă şi tot cam la vreo doi paşi de sora ei mai mare la care se îndestulau cireşarii. Gesturile şi întreaga lor atitudine păreau un manifest viu al nepăsării. N-aveau priviri decît pentru ei, cam asta voiau să dovedească, dar trăgeau cu coada ochiului spre un loc anumit, ca într-un film de desen animat, şi îşi încordau auzul mai ceva decît specialistul de sub masă.

― Doriţi masa de prînz? îi trezi o voce hodorogită. Avem ciorbă de varză, sarmale, varză călită, varză murată şi nişte plăcinte cu... varză, specialitatea casei!... Va să zică... ciorbă, sarmale şi plăcinte... Perfect!

Vocea hodorogită se stinse imediat. Era şi timpul, pentru că la masa vecină se discuta în şoaptă.

― Ce e cu prefăcuţii ăştia? se interesă Tic. Ăştia au venit cu pîlnii în loc de urechi.

― Aiurea! i se împotrivi Dan. Azi n-ai fler, Ticuşor. Nu-i vezi cum se topesc privindu-se? Pe ea am întîlnit-o pe drum. Săraca! Părea năucită. Nici nu ştia încotro s-o apuce. Cine ştie? S-or fi certat, iar acum sînt în epoca împăcării...

― Să nu fi tu în epoca aia a... Ştii tu... Cînd sună capul gol. Pac, pac...

― Zău, Ticule! sări Ionel tot în şoaptă. Am văzut-o şi eu, şi Lucia. N-a venit ea după noi..., ci noi după ea. Probabil că şi-a dat întîlnire aici cu tipuleţul... Slab de tot! strigă Ionel. Dacă şi ăsta e banc, unde ajungem?... Să vă spun eu unul. Şi aplecîndu-se spre urechea lui Tic, continuă în şoaptă: Hai să-i lăsăm dracului şi să vorbim despre ale noastre. Tot şoptind abia le atragem atenţia.

Şi Tic şi Dan rîseră ca după o glumă bună. Atena şi Tiberiu nu auziseră nici o silabă din şoaptele schimbate între cei trei cireşari. Numai cuvintele rostite anume de către Ionel ajunseseră la urechile lor.

― Nu ţi se pare ciudat? întrebă Atena. Să nu auzim chiar nici un cuvînt din bancurile lor! E prea de tot!

― Dar nici ei nu ne aud pe noi... Îi răspunse Tiberiu, nevoit şi el să-şi apropie buzele de cîrlionţii Atenei pentru a nu-i as­culta altcineva şoaptele.

― Şi asta ce înseamnă? se posomorî Atena. Aşa cum ne fe­rim noi de ei, se feresc şi ei de noi. Ne-au simţit, asta e!

― Nu... zău că nu! îi şopti Tiberiu. Noi avem dreptul să vorbim în şoaptă, sîntem obligaţi...

― De ce? se miră Atena, dar imediat de înroşi şi îşi plecă privirile.

La cealaltă masă, Dan îi făcu semn cu ochiul lui Tic:

― Tot mai spui că-s prefăcuţi? Uită-te la ei! Parcă ar fi găsit răvaşe în sarmale, nu carne şi orez, sau cine ştie ce file de album...

― Eşti tu un prost! se enervă cîrnul. Dacă vrei, uite! în două secunde îmi schimb în aşa fel mutra că o să-ţi vină să plîngi cu sughiţuri...

― Dacă ar fi toată lumea ca tine, Ticuşor, îl lăudă Dan, n-am mai şti niciodată ce e adevărat şi ce nu...

― Ia fă ochii mari! îi porunci Tic. Deschide gura! Aşa! Scoate şi limba! Aşa! Gata!

― La urma urmei ce-ai vrut? îl întrebă Dan.

― I-am simţit pe ăia că trag cu coada ochiului şi-am vrut să te strîmbi la ei!

― De ce neapărat cu gura căscată şi cu ochii mari? întrebă surprins Ionel.

― Ca să pară că se strîmbă cu adevărat, fără să ştie că se strîmbă... Şi ca să semene mai bine cu ceea ce este... Pac! Pac!

Dan mai scoase o dată limba şi îşi holbă ochii în direcţia lui Tic. Se strîmbă de-a binelea, dar grimasa lui părea o imi­taţie neizbutită a celei dinainte.

― Cred c-ar fi timpul să ne odihnim, se auzi vocea Luciei. Discutăm mai tîrziu...

― Mai bine acum! spuse Maria. Eu nu-s obosită deloc.

― Eu sînt! se repezi Dan. Şi mie nu-mi vin idei decît la ori­zontală, sau după multă orizontală...

― Credeam că te-ai săturat la schi de amorul tău pentru orizontală...

― Ahaaa! exclamă Dan, ca şi cum s-ar fi dumerit. Te nă­pusteşti şi tu asupra mea ca să acoperi înfrîngerea lui frate-tău! Bine... Atunci vreau să vă amintesc că s-a hotărît odihnă după fie...

― Oricum, trebuie să urcăm, îl întrerupse Victor. Aici tot nu putem discuta. E aer prea închis, prea mult fum...

― Şi prea multe urechi! adăugă cel mai tînăr dintre ei, uitîndu-se ţintă spre masa vecină.

― Apropo de urechi! îşi aminti Ionel. Vă rog din suflet să nu mai duceţi în camere plăcinte cu varză. Cred c-a intrat mirosul de varză şi-n creioane, şi-n nasturi... Şi-n urechi...

― N-a mai dus nimeni nici o plăcintă... de două zile! răspunse Lucia, aproape ofensată. Am controlat mereu. Poate că suferi de mania persecuţiei...

― Nu de mania persecuţiei! se apără Ionel. De persecuţia verzei, pe cinstea mea!

― Poate că există o instalaţie specială, spuse Dan, care răspîndeşte, prin ţevi şi orificii invizibile, mirosul ăsta de varză gătită în fiecare cameră. La urma urmei, de unde ştiţi voi că nu e mirosul viitorului?

― Eu abia îl aştept seara, mărturisi Ursu. Bineînţeles, înainte de masă... Mai ales cînd se combină cu mirosul de slănină afumată. Îl simt de sus, din capul pîrtiei.

― Apropo de pîrtie! îşi aminti Ionel. Încă n-am hotărît cum ne prezentăm la concurs.

Tic se ciondănea cu Ţombi sub masă. Auzind însă cuvin­tele lui Ionel, ţîşni ca un fulger. Din păcate, Victor începuse să vorbească şi pe el n-avea curajul să-l întrerupă.

― Nici nu văd ce-am putea să hotărîm... spunea Victor. Ne prezentăm ca toţi ceilalţi... fără să ştim nimic.

― Poftim?!!! se miră foarte cireşarul cel cîrn şi ciufulit. Adică eu m-am chinuit degeaba? Şi dacă puneau idioţii ăia la­ba pe mine?

Victor ridică neputincios din umeri, dar îi făcu un semn complice, din ochi, lui Ursu. Vlăjganul transmise semnalul mai departe, spre Tic:

― Lasă, Ticuşor... Nici n-au pus laba pe tine, nici...

― Asta am zis-o şi eu aşa... se apără puştiul cu demnitate. Chiar pe mine să pună laba?!... Mi-e teamă să n-o fi păţit ăia doi cînd s-a prăbuşit omul de zăpadă peste ei...

― N-ai nici o vină, Ticuşor, încercă Dan să-l liniştească. A fost un semn al justiţiei divine. O pedeapsă...

― Aiurea! îl întrerupse Tic. Îmi intrase nasul în zăpadă şi am ridicat prea brusc capul... ca să strănut cum trebuie...

― Strănutul dreptăţii! îl felicită Dan.

― Aranjăm noi şi dreptatea, Ticuşor, spuse Ursu. Mîine, înainte de concurs, o să facem o inspecţie tainică pe pîrtie. Noi doi... Ca nişte apostoli ai dreptăţii, Ticuşor...

7
Cireşarii părăsiseră de multă vreme sufrageria, dar nici Atena, nici Tiberiu nu aveau curaj să rupă tăcerea pe care o lăsase plecarea lor. Ascultaseră parcă pe ruguri de tortură dis­cuţia cireşarilor şi ultimele cuvinte îi chinuiau pe amîndoi, ca nişte sfredele îndărătnice. O undă de fericire zvîcnea totuşi în ei. Într-o clipă de spaimă, atunci cînd Tic amintise despre prăbuşirea omului de zăpadă, îşi apropiaseră involuntar dege­tele, parcă pentru a-şi umple braţele de scîntei. Şi rămăseseră aşa, poate că şi muţenia lor urca din întîlnirea, de adieri, a celor două mîini. Nu se uitau unul la altul; din cînd în cînd îşi priveau mîinile şi atunci degetele li se încordau şi fiorii alergau pînă în pleoape, şi se trezeau tremurînd, cu ochii închişi.

Într-un astfel de moment îi surprinse vocea hodorogită a cabanierului. Parcă i-ar fi împins cineva într-o prăpastie şi se refăceau din bucăţi dureroase. Nu se treziră de-a binelea decît în clipa cînd ajunseră în vestibul. Îi primi un şuvoi rău de aer rece... şi o foaie de hîrtie înfiptă în vîrful unui schi. Foaia aceea le umplu ochii cu gheaţă şi-i trezi definitiv. Conţinea doar cîteva cuvinte scrise cu litere groase. O ameninţare: "Dacă aţi auzit ceva ― uitaţi! Altminteri... Apoi semnătura: Cineva care nu glumeşte".

― Adică ce înseamnă acest altminteri? simţi nevoia să întrebe, foarte curajos, Tiberiu.

― Eu ştiu ce-o fi însemnînd? ridică din umeri Atena. Între altminteri şi semnătură e atît de mult spaţiu gol, încît îmi închipui că a vrut să ne dea a înţelege... Adică se va alege pulberea de noi... Uite că mai scrie ceva!

Într-adevăr, chiar la capătul paginii, mai erau cîteva cu­vinte, care se descifrau greu, pentru că fuseseră scrise cu litere mici, abia zgîriate pe hîrtie: Un sfat: "Zău că e bine să uitaţi. Ăl de sus nu glumeşte. Un binevoitor."

― Ia uite, domnule! se enervă Tiberiu. Dacă-i pe-aşa...

Atena îl întrerupse clipindu-i zîmbitor şi discret:

― Sssst! E o frază cu dublu înţeles: Ăl de sus nu glumeşte... Mie îmi place grozav! Îmi place totul. Şi ameninţarea, şi sfa­tul... tu nu-i simţi pe cireşari?

― Ba da... se bosumflă Tiberiu. Dar nu ţi se pare că ne iau cam tare? Vor cu orice preţ să ne sperie...

― Nu cred că vor să ne sperie, rîse Atena. Ba cred că nici nu ne-au observat. Dacă au vorbit cu atîta nepăsare în preajma noastră...înseamnă că ne-am deghizat foarte bine...

― Bine, bine... se înfioră Tiberiu, amintindu-şi rolul pe care-l trăise nu cu mult timp înainte. Adică... tu crezi că pur şi simplu ne-am deghizat?

― Nu ştiu... se retrase Atena. Dar poate că e mai bine să ne închipuim asta... deocamdată. Ca să ne putem gîndi mai în voie la toate întîmplările... Şi la cele viitoare.

Tiberiu acceptă invitaţia, împotriva inimii, şi cu un regret care-i aducea fiere în gură:

― Dacă tu spui aşa... cu o condiţie: deocamdată!... Aşa! Dar de ce crezi că nici nu ne-au observat? se grăbi el să con­tinue. Atunci ce e cu hîrtia asta?... Cel puţin doi dintre ei ne suspectează: cel care-a scris avertismentul şi cel care ne dă sfatul. După cîte-i cunosc eu, din cărţi, îmi cam închipui cine sînt cei doi...

― Nu! Nu! îl opri Atena de teamă să nu audă vreo prostie care ar fi îndurerat-o. Mai bine lasă-mă pe mine să ghicesc. Te rog foarte mult...

Tiberiu se înduioşă ca un copil auzindu-i rugămintea. Şi îi răspunse cu un zîmbet forţat care voia să ascundă bucuria năvalnică din pieptul lui, bucuria că poate fi mărinimos cu Atena.

― Sînt convins că şi tu gîndeşti la fel! o încuraja el. Nu-i aşa că... Aoleu! Uitase... Spune!

― Îţi mulţumesc... Ştii... eu tot cred că nu ne-a observat ni­meni, adică nu ne-a luat nimeni în serios. Unul singur dintre ei, mai mult din prudenţă, a vrut să ne sperie...

― Şi celălalt...? întrebă mirat Tiberiu.

― Celălalt e acelaşi... numai că şi-a schimbat scrisul şi creionul. Ca să ne sperie şi mai tare, ca să ne facă să credem în seriozitatea avertismentului... Nu-i aşa că şi tu te-ai gîndit la acelaşi lucru?

Tiberiu nu se gîndise la aceeaşi persoană, adică nu se gîndise la o singură persoană. Dar putea el să nu-i facă o plăcere sau o bucurie Atenei? Mai ales că s-ar fi putut să aibă dreptate... De aceea se grăbi s-o încurajeze:

― Da... Mi-a trecut şi mie prin cap ideea asta... E destul de ingenioasă, demnă de cireşari...

Tiberiu se gîndea la ideea Atenei, fata însă îşi imagina că Tiberiu laudă ideea biletului.

― Numai Tic putea să facă asta! şopti Atena. Nu-i aşa că şi tu te-ai gîndit la el?

Putea Tiberiu să nu-i dea dreptate? Clătină din cap şi mai închise şi ochii, şi totul părea atît de grav şi de definitiv de parcă ar fi răspuns la cea mai hotărîtoare întrebare a vieţii lui. De aceea avu curajul să-i strîngă mîna, pentru o clipă.

― Celorlalţi nu le destăinuim nimic... şopti Tiberiu la rîndul lui. Nici un cuvînt. Eu o să spun că m-am rătăcit...

― Iar eu voi spune că m-am supărat pe ei. Bravo!

― Şi nici despre cireşari nu le vorbim!

― Nici despre cireşari! consfinţi fata prima sa taină.

CAPITOLUL II

1
Deşi de cîteva minute nu-şi dezlipise ochii de la firidă, caba­nierul tresări violent în clipa cînd auzi şuieratul scos de unul din cei doi coloşi. Era un şuierat scurt, dens şi puternic, ca o explozie ciudată, fără ecou, un şuierat parcă anume azvârlit pentru a te ridica în picioare şi a te ţine în stare de alarmă. Aşteptarea nelă­murită dură însă foarte puţin. După numai două secunde, celălalt colos îşi mişcă de cîteva ori arătătorul, fără să-şi întoar­că însă capul spre tejghea, făcînd şi repetând un semn de chemare, şi categoric şi indiferent, care-l tulbură şi mai tare pe cabanier. Era prea multă vigoare, prea multă poruncă în încor­darea braţului şi în mişcarea degetului care chema, dar capul ridicat spre tavan şi imobilitatea trupului voiau parcă să demon­streze o stranie nepăsare. Măcar să nu se fi auzit înainte acel şuierat ca un semnal de alarmă.

Distanţa dintre tejghea şi firidă deveni pentru cîteva se­cunde o cale de tortură, o cale spre tortură, pe care cabanierul o străbătu parcă împins de cineva.

― Ne cunoşti? îl întîmpină o voce groasă şi gravă.

Cabanierul se uită mai întîi la stînga, la cel care îl între­base. Şi deodată i se ivi în faţă imaginea unui luptător de circ. Gros şi mătăhălos, cu ceafă de taur, cu urechile lipite strîns de ceafă, cu bărbia rotundă, fără nici o asperitate, care făcea ca întreaga faţă să pară trasă cu compasul, cu ochii mici, întunecaţi şi iscoditori, acoperiţi de sprîncene negre, dese, stu­foase, dar cu craniul lucitor, ras cu briciul, fără nici un fir de păr, individul parcă abia aştepta să iasă din arenă.

― N-ai de unde să mă cunoşti... răspunse tot el. Sau poate că m-ai văzut undeva, fără să te văd eu...

Cabanierul, din ce în ce mai speriat, negă prin cîteva mişcări precipitate, apoi, supunîndu-se gestului pe care-l făcu subit arătătorul colosului, îşi fixă privirile spre celălalt client, spre cel care scoase şuieratul tulburător. Avea o figură comună, care nu se remarca prin nimic, numai ochii cenuşii, cu sclipiri de oţel, trădau o energie şi o hotărîre neobişnuite.

Privea însă cu pleoapele întredeschise, ca un om obosit, şi ca­banierul se simţi mai în largul său. Amintindu-şi însă statura lui, care depăşea pe a colosului, şi simţindu-se fixat în aceeaşi clipă de nişte luciri ca de oţel, cabanierul era cît pe-aci să facă un gest de retragere.

― Stai... Îl invită o voce obosită, calmă, în care se simţea însă şi obişnuinţa de a comanda... Pe scaunul ăsta... Dumnea­ta te numeşti Miron... Aristide Miron... Dacă vrei neapărat să cunoşti şi numele noastre...

Cabanierul negă din nou, prin cîteva mişcări precipitate, în timp ce se aşeza pe scaunul oferit de omul cu reflexe de oţel în priviri:

― Nu... De ce?... Vă rog... vă rog...

Cei doi încuviinţară în tăcere şi cabanierul simţi parcă o undă de linişte trecînd prin carapacea de spaimă care-l cuprinsese şi în care se sufoca.

― Foarte bine! continuă omul cu oţel în priviri. Îţi voi spune totuşi numele meu: Liviu Iordan...

― Iar eu mă numesc Petric... Ion Petric! adăugă imediat cel cu capul ras şi cu înfăţişare de luptător.

― Mulţumesc... bîigui cabanierul, ca şi cum, destăinuin­du-şi identitatea, cei doi i-ar fi făcut o mare favoare.

― Îţi voi pune cîteva întrebări, spuse Liviu Iordan. Şi ca să ne înţelegi de la început, cred că e bine să repet: Noi vom întreba. Da... Şi încă un lucru: Dacă unul dintre noi va găsi de cuviinţă să noteze din cînd în cînd răspunsurile dumi­tale... să nu te sperii. Deocamdată nu urmărim altceva decît să ne lămurim asupra unor lucruri. E foarte clar?

― E foarte clar... răspunse cabanierul tot în neştire.

― Bine... continuă Iordan. De cîtă vreme lucrezi dumneata aici, la cabana asta?... Dacă vrei, poţi să nu răspunzi. Nu as­ta ne interesează cel mai mult...

Aristide Miron simţi din nou tăişul spaimei de-a lungul şirei spinării, deşi vocea lui Iordan nu avea nici o nuanţă de ameninţare, suna obosită şi indiferentă. Întrebarea însă i se părea absolut inutilă, stupidă, urîcioasă, şi tocmai asta îl spe­ria. Toată lumea din împrejurimi, tot oraşul de la poalele munţilor, şi atîţia alţi turişti din atîtea alte regiuni, o groază de oameni ştiau de cînd lucrează el la cabană.

― De la cincisprezece ani... se pomeni el că răspunde. Adică de aproape treizeci şi doi de ani... O viaţă de om.

Ion Petric, cel cu umeri cît uşa şi cu craniul ras, părea că-şi aminteşte ceva:

― Aha!... mormăi el. Cum s-ar spune, aproape că sîntem cu toţii acelaşi leat. Ba chiar sîntem! N-ai făcut şi dumneata ar­mata la artilerie? La douăzeci şi trei de mortiere?

― Nu! răspunse cabanierul. Nici n-am făcut armata. Am avut pe la şaptesprezece ani un accident, sus la Hodoroaga. Mi s-a zdrelit piciorul drept... Şi de-atunci îl tîrăsc...

― Nu prea se cunoaşte, spuse Ion Petric.

― Aproape... părea că se roagă Aristide Miron. Vreo opt ani am făcut în fiecare zi exerciţii. Cîte patru, cinci ore pe zi. Aşa cum m-a învăţat un doctor mare. Dacă nu l-aş fi ascultat, azi nu m-aş mai fi mişcat. De două ori pe an venea să mă vadă. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că bun om a fost...

― Doctorul Valeriu Georgescu? întrebă Liviu Iordan.

― Nu! Doctorul Atanasie Ianăş. Lui îi datorez faptul că pot să umblu. Îi plăcea să urce pe munţi şi întotdeauna...

Liviu Iordan făcu un semn obosit care spunea fără ocol că nu-l interesează vorbăria cabanierului:

― Altădată... Ca să fie clar... Prin urmare lucrezi la ca­bană de treizeci şi doi de ani... Şaptesprezece plus opt... Douăzeci şi cinci... Douăzeci şi doi... Foarte bine!

Aristide Miron nu pricepea nici o iotă din calculele pe care le făcea Iordan, dar cifrele îi sunau înfricoşătoare în urechi. Teama iarăşi se îngroşa şi pentru prima dată, de zeci de ani, parcă simţea că-l doare piciorul. O încercare de revoltă nestăpînită urca în el.

― Stai! îl opri Iordan chiar în momentul cînd era să ex­plodeze. Va să zică în 1944 erai aici... Prin iunie, iulie... Da?

― Da... răspunse iarăşi temător şi retras cabanierul. Aş putea spune că din 1943 n-am mai coborît de aici niciodată...

― Niciodată?! se miră a provocare colosul fără păr.

― Nu chiar niciodată... îşi aminti Aristide Miron. Am co­borît de cîteva ori ca să-mi aranjez nişte treburi. Dar n-am lipsit mai mult de o săptămînă... poate două...

Liviu Iordan îi făcu un nou semn de tăcere:

― Altădată... Va să zică începînd din 1943, în fiecare vară ai rămas aici, la cabană...

Aristide Miron clătină capul în semn de încuviinţare.

― Bine... continuă Iordan. Şi aşa cum i se potriveşte unui cabanier, ai colindat în acest timp toate împrejurimile... Sau te-au colindat ele pe dumneata... Stai!... Vreau să spun că ai fost la curent cu tot ceea ce se întîmplă în împrejurimi, la celelalte cabane... E foarte clar?

― E foarte clar, răspunse Aristide Miron. Am mai cutreie­rat şi eu coclaurile... dar mai mult au venit ceilalţi pe la mine. Aşa că de... Am aflat destule. Şi cum sînt destul de vechi pe aici, oamenii, mai ales cunoscuţii, au obiceiul să mai schimbe, cîteodată, numele cabanei. În loc să-i zică "Poieniţa" îi zic şi ei "Traista".

― Traista?! se întrebă mirat Ion Petric. Asta cam ce-ar vrea să însemne?'

― Adică un fel de traistă cu veşti sau cu amintiri. Că mai toţi oamenii care poposesc pe aici, fie de-alde noi, fie de-alde dumneavoastră, vor să-şi amintească şi ei cîte ceva... De cele mai multe ori prostii sau nimicuri: accidente, chiolhanuri, mizilicuri cu tot felul de cuconiţe... Dumneavoastră le ziceţi aventuri... Şi altele: bătăi, spaime, crime... Dar pe dumnea­voastră cam ce v-ar interesa?

Pleoapele lui Iordan se îndepărtară pentru o clipă şi ca­banierul parcă văzu ţîşnind din ele nişte proiectile de oţel. Poate că era o simplă părere de o clipă, dar neliniştea începea iarăşi să scurme.

― Întrebările le punem noi! aminti, cu voce înceată şi gravă, Liviu Iordan. Ne interesează, mai întîi, un anume Paul Bălan. Ne interesează însă foarte discret. Dacă află că ne interesăm de el, înainte de a-l vedea, e foarte rău. E ireparabil!

― Înţelegi? spuse foarte ameninţător Ion Petric. În aseme­nea cazuri ireparabile... Ce mai! Îţi dai singur seama cît de rău este. Nimeni nu are voie să audă de acest Paul Bălan! Ni­meni nu trebuie să ştie că e căutat!

― Nici acum şi nici după! ameninţă la rîndul lui Iordan. În ambele cazuri e la fel de grav! E foarte clar?

― E foarte clar... răspunse cam sugrumat Aristide Miron. Nici după... Adică... Asta înseamnă că...?

― Asta nu înseamnă nimic! spuse Liviu Iordan. Sau înseamnă un singur lucru: sîntem aici ca să întrebăm, nu ca să răspundem!... Să fie foarte clar! Ne interesează individul Paul Bălan, iar el nu trebuie să afle că ne interesează! Scurt!

― Nici nu poate să afle! se revoltă în felul lui cabanierul. Nu poate să afle... pentru că nu are cine să afle. Eu nu cunosc nici un Paul Bălan şi nici nu-mi amintesc să fi cunoscut vre­un cetăţean cu numele ăsta... care să stea prin împrejurimi...

Liviu Iordan făcu un semn discret, cu degetul, către Petric, un semn care nu putea să-i scape cabanierului. Petric scoase un carnet din buzunar, în care începu să noteze cuvintele pe care le repeta Liviu Iordan:

― ... Nu cunosc şi nici nu-mi amintesc să fi cunoscut pe in­dividul Paul Bălan...

― N-am spus aşa! răbufni cabanierul. Am spus că nu cunosc şi nici nu-mi amintesc să fi cunoscut un individ cu numele ăs­ta. N-am auzit despre nici un Paul Bălan prin împrejurimi, asta am spus. De unde ştiţi dumneavoastră că nu şi-o fi schimbat numele?

Cei doi rămaseră o clipă nedumeriţi, apoi îşi aţintiră privi­rile asupra lui Aristide Miron. Priviri ascuţite, nemiloase. Cabanierul nu le putea suporta. Faţa parcă i se făcuse şi mai lividă, iar mîinile îi tremurau.

― Deci nu cunoşti nici un individ cu numele Paul Bălan, spuse cu voce insinuantă Liviu Iordan. Bine... Dar nu-l cunoşti nici pe cel care a avut cîndva numele ăsta?

― De unde să ştiu eu cine şi cînd şi-a schimbat numele? se dezmetici cabanierul. Nu pot să jur decît pentru numele unui singur om şi omul acela sînt eu. Şi pe mine mă cheamă Aris­tide Miron. Şi mai ştiu că niciodată nu m-a chemat altfel...

― Notează! sună ca o poruncă vocea lui Liviu Iordan. Nu­mitul Aristide Miron nu cunoaşte şi nici nu bănuieşte vreo persoană care are sau care a avut cîndva numele de Paul Bălan. E clar?

― Aşa e foarte clar, acceptă cabanierul. Ce vină am eu dacă nu-l cunosc?... Şi dacă s-a aciuat prin împrejurimi şi eu nu-l cunosc, nu văd cine altul ar putea să vă pună pe urmele lui.

― Nici nu ne gîndim la altcineva... se auzi iarăşi glasul ciu­dat al lui Liviu Iordan. Chiar dumneata ne vei pune pe urmele lui... De aceea discutăm cu dumneata!

Din nou pluteau valuri de ameninţare şi din nou inima ca­banierului se făcu cît un purice.

― Dacă nu-l cunosc, începu el să se tînguie. Ce vină am eu? N-am comis nici o neregulă, nici o...

― Poftim?! îl întrerupse brutal Ion Petric. Dacă ţii cu tot di­nadinsul să ajungem la dumneata...

Cabanierul simţi că îngheaţă. Îşi duse mîinile la frunte, nu atît pentru a-şi ascunde privirile, cît pentru a-şi sprijini capul, care începuse deodată să-i atîrne greu, ca plumbul, ca un corp străin.

― Ai cel mai bun prilej ca să-ţi răscumperi... prostia! spuse Liviu Iordan. Asta ţi-o declar eu, cu toată răspunderea. Amin­teşte-ţi termenul pe care l-am folosit. Am spus prostie, nu altceva... Deocamdată... Numai de dumneata depinde schim­barea termenului. Cred că ştii cît de simplu se poate ierta sau uita o prostie oarecare...