Aripi de zăpadă



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə9/30
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#95552
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   30

― Bine! Numai două minute mai rămîn "Prinţul" vostru! Apoi se adresă brusc primului din dreapta: Vino aici, să ne luăm rămas bun, pentru că numai tu nu eşti de acord cu trădătorul ăla.

Puştiului nu-i trecuse nici o clipă prin cap să nu fie de acord, dar putea el să refuze favoarea nemaipomenită care i se făcea? Tic se retrase cu el în cel mai întunecat ungher al văgăunii. Acolo îşi începu contraofensiva:

― De unde eşti? îl întrebă el pe netrădător.

― Din Mitiş... Tata e inspector pe toată zona interzisă.

― Bravo! îl felicită "Prinţul". Numai pentru tine, pentru că eşti leal, vom trece prin Mitiş. Dar chiar dacă nu vom putea trece, să le spui tuturor că te-am vizitat! Auzi?... Şi, ca dovadă, să le arăţi hîrtia asta... Ţi-o scriu eu acum... Mi se pare că te cheamă Bogdan, nu?

― Da! încuviinţă fericit puştiul. Petrişor Bogdan.

Adevărul e că Tic îl alesese anume: pentru că-i reţinuse numele. Rupse din caiet o foaie pe care scrise foarte citeţ: "Lui Petrişor, amintire de la Tic şi de la ceilalţi cireşari."

― Poftim! îi înmînă "Prinţul" actul de onoare. Dar să-mi juri că pînă poimîine nu-l arăţi nimănui.

― Jur! se gîtui vocea norocosului.

Şi puştiul se întoarse la locul lui, năucit şi cu ochii plini de diamante.

― Gata! anunţă "Prinţul" foarte solemn. De două minute au trecut două minute...

― Vreau şi eu să-mi iau rămas bun! ţipă cineva.

― Şi eu! Şi eu! răsunau vocile foştilor haiducei.

― Bine! acceptă cireşarul. Dar în ordine şi fără larmă, începînd din spatele lui Petrişor.

Carnetul lui Tic se subţie cu vreo douăzeci de file, dar ceata de haiducei "Buboiul Negrubob" era mai unită ca oricînd şi gata să-şi reia nobila şi ingenioasa acţiune de eliberare. Şi nu tre­cuseră mai mult de opt minute de la încercarea de răzvrătire.

― Chiar dacă nu venim, îl dăscălise "Prinţul" pe reprezen­tantul fiecărui orăşel, tu să te lauzi c-am fost. Dar nu înainte de două zile...

Dacă ar fi ştiut isteţul cireşar ce consecinţe cumplite va avea gluma lui nevinovată!
5
Haiduceii fuseseră la înălţime... şi chiar ajunseseră la înălţime. Iar Tic şi Dan; cam la jumătate de oră de la întîm­plarea din văgăună, se apropiau singuri-singurei, şi mai ales nevătămaţi, de cabana Poieniţa.

Ce se întîmplase? Un puşti oarecare, dar în secret membru al cetei de haiducei, se rostogolea pe pîrtie, de parcă i-ar fi fă­cut cineva vînt de pe platoul de lansare. Alţi puşti, amestecaţi printre gardieni, îndreptaseră atenţia tuturor spre cel care se rostogolea. Tunete, urlete, exclamaţii. Mai ales că la vreo douăzeci de metri în urma lui, un alt haiducei, transformat şi el în covrig, venea de-a dura. Cînd ajunse cam la o aruncătură de piatră de locul asediului, puştiul se opri şi ridicîndu-şi braţele ca nişte drapele începu să urle:

― Cireşarii! Sînt toţi sus! Cu Dan cu tot!

Cel de al doilea mesager îl ajunse pe primul şi-i dădu ime­diat brînci, azvîrlindu-l pe pîrtie ca pe-o minge. Şi începu să strige şi mai tare:

― Mi-a pus piedică... De-aceea am întîrziat... Eu i-am văzut primul... Dacă nu mă trîntea el...

― Ba eu i-am văzut! ţipă celălalt ridicîndu-se din zăpadă. Tu ai vrut să mă trînteşti şi-ai căzut singur...

Nu era nevoie de mai mult. Douăzeci de haiducei deghizaţi în puşti luară pîrtia cu asalt, fiecare ţipînd mai tare decît celălalt:

― Cireşarii! Cireşarii! Să nu-i lăsăm!

Gardienii simţiră, fără voia lor, arcuri în picioare. Doar cîţiva întoarseră capul spre Dan pentru a-i arunca priviri sau vorbe nimicitoare.

― Credeai c-o să ţi se prindă... Netotule!

― V-am ţinut aici aproape jumătate de oră?! Ha! Ha! îi per­sifla Dan. Chiar dacă m-aş fi dat drept Ursu sau Lucia şi tot m-aţi fi crezut... Ha! Ha! Şi mai spuneţi că eu sînt netot.

Un bulgăre aruncat exact în gură îl transformă într-o clipă în statuie. Din fericire, Tic mai avu vreme să-l vadă pe marele ochitor. Un băieţaş mărunţel cu aer de şmecher. Toc­mai sărea peste o adîncitură cînd îl atinse bulgărele lui Tic, chiar la rădăcina nasului. Saltul lui se transformă brusc în cădere. Într-o cădere cu urlete şi cu bufnituri şi cu un pleos­căit asurzitor, pentru că adîncitură era plină de apă.

Şi astfel, cei doi cireşari de sacrificiu ajunseră vii şi liberi la Poieniţa chiar în momentul cînd se discuta foarte pesimist soarta şi viitorul lor. Prima echipă de salvare se şi formase: Ursu, Victor şi Ţombi.

― Cam tîrziu! îi salută Dan din pragul uşii. Eu, cel puţin, mi-am încasat porţia de ameninţări, înjurături şi proiectile. Pînă la prînz vine şi rîndul vostru. Nu scăpaţi voi, în gaură de şarpe de v-aţi ascunde...

― Zău... confirmă imediat fostul "Prinţ". Toţi ăia au pornit atît de cumplit la deal ca să pună mîna pe noi... Fiuuuu! Duduia muntele... Noroc că le-am spus haiduceilor să se piardă pe la jumătatea urcuşului! Nu ştiu pe cine or să-şi verse mînia...

În cîteva minute, Dan şi Tic îi puseră la curent pe ceilalţi cireşari cu ceea ce se întîmplase în zona sosirii.

― Pînă la prînz ne descoperă! repetă Dan. Eu zic să ne facem calabalîcul şi s-o ştergem cît mai e vreme...

― Asta e! spuse Victor. Mi se pare că a cam trecut vremea. Mi-e teamă să nu ne fi închis drumul spre oraş...

― Aoleu! îşi aminti Maria. Drumul spre oraş trece chiar pe lîngă platoul de sosire. Ce facem?... Vă mai amintiţi ce-am hotărît la plecare? Dacă dau peste noi, s-a dus cu odihna... Măcar zilele care ne-au mai rămas...

― Nu te mai tîngui atîta! o întrerupse Ionel. Eu sînt pentru planul Luciei. Să trecem peste munţi şi să ne oprim cîte o zi în fiecare orăşel.

Un tropăit greoi făcea să se zguduie cabana. Cobora Ursu încărcat de raniţe;

― Mi-am închipuit că o să vă certaţi, spuse el aşezînd ruc­sacurile pe podea. Cred că ăia vor ajunge aici înainte ca noi să luăm o hotărîre...

― Fir-ar să fie! se înfurie Tic după ce privi harta. Toate drumurile şi potecile trec prin apropierea cabanei.

Abia atunci se ivi cabanierul în preajma lor. Îi ceru lui Tic harta şi după ce o privi fără nici o grabă, pe îndelete, mereu mormăind cîte ceva, o desfăcu de tot şi o întinse pe masă. Era mare cît o faţă de masă. Tinerii simţeau jar sub tălpi.

― Încă puţin, puţintel... încercă el să-i liniştească. Dacă ne înţelegem cu harta, gata! aţi scăpat... Aşa!... Grozavă hartă, dar nu are decît potecile însemnate... Aşa!... Daţi-mi un creion cu vîrful foarte ascuţit. Aşa! Uitaţi-vă foarte bine! Da... Aici e Poieniţa. Se vede. De aici pleacă o potecuţă ciobănească. Nu e marcată. Ocoleşte Piciorul Caprei... vedeţi, da?... Aşa! Pe urmă trece pe la buza pădurii, taie colţul pă­durii pe aici, aşa, pe urmă urcă Stînca Şoimului, apoi se întîlneşte cu poteca albastră, aşa-i zicem noi, care vine de la hotel. E foarte clar... pardon!... Pînă aici e limpede, nu?... De aici intraţi pe marcaj. Mai sînt vreo şase sute de metri pînă la Şaua Mică. Bun. Treceţi prin Şaua Mică şi de acolo vi se des­chid trei drumuri. Două sînt marcate: ăstea. Roşul duce spre oraş, albastrul spre Şaua Mare şi de acolo spre Izvoarele. Ăsta pe care vi-l fac eu, ăsta care începe pe la vreo sută de metri de Şaua Mare, duce la stînga. Dacă ocoliţi pe aici, vă fac semn, pe la Furnicile Moşului, şi o luaţi apoi la stînga, cam o sută cinci­zeci de metri, daţi de Bolovanul Miresei, o stîncă rotundă ca o minge: aici. Va fac semn. Aici puteţi să vă puneţi schiurile. Se coboară ca-n palmă pînă în Mitiş. O coborîre lină, fără nici o primejdie. Nu faceţi mai mult de... să zic cincisprezece minute pînă în Mitiş. Hai să zic douăzeci: de la Bolovanul Miresei pînă la Mitiş. Dar numai spre stînga, pe partea pădurii. Pe dreapta n-aveţi ce căuta.

― Şi pînă la Bolovanul Miresei cam cit facem? întrebă Ursu. Dacă mergem voiniceşte.

― Voiniceşte? de gîndi cabanierul. Cam trei ore, poate chiar patru, să zicem: patru şi jumătate... dacă faceţi popas.

― Ajungem încă pe lumină, calculă Ionel privindu-şi crono­metrul. Chiar dacă facem cinci ore pînă la Bolovanul Miresei.

Cabanierul clătină nedecis din cap:

― Ce v-am spus e una. Nu e totul. Dacă vremea ţine aşa, ajungeţi pe lumină. Dar dacă vremea se strică şi vă întîrzie şi ajungeţi pe întuneric la Bolovanul Miresei, nu trebuie cu nici un chip să coborîţi spre Mitiş. Dacă pierdeţi direcţia la co­borîre, v-a văzut Dumnezeu. Toată coasta din dreapta e o prăpastie. Asta ar fi a doua...

― Şi a treia? întrebă Dan. Mai este şi o a treia?

― Este... Între Şaua Mică şi Şaua Mare. Pe vreme bună şi pe lumină e ca pe stradă. Dar pe întuneric şi pe vijelie e mai rău decît de la Bolovanul Miresei la Mitiş. Toată poteca e fă­cută din coturi şi dacă nu le vezi la timp, numai Dumnezeu te mai vede. Parc-ar fi pus nu ştiu cine nişte capcane...

― Şi a patra? îndrăzni Tic, simţind ezitarea cabanierului.

― A patra ar fi asta: să nu plecaţi astăzi, să amînaţi cu vreo săptămînă...

― O săptămînă! se sperie Ionel. De ce tocmai o săptămînă. De ce nu două?

― Poate chiar două... admise cabanierul. Dacă izbucneşte vijelia care se simte, nu vă văd eu plecaţi de aici înainte de o săptămînă... Taman cînd se termină vacanţa... Cam aşa a so­cotit Cel de Sus, s-ar părea...

Cireşarii se întrebară din priviri, mai mult de formă. Toţi erau hotărîţi să plece.

― Dacă ţineţi cu orice chip să plecaţi, se învoi, în sfîrşit, ca­banierul, e bine să mai ştiţi cîteva lucruri. Atîta vreme cît e lumină să mergeţi vîrtos, să nu vă opriţi nici o secundă... Să trageţi, iertaţi-mă, ca nişte catîri. Chiar dacă se stîrneşte fur­tuna. Vă legaţi unul de altul cu o funie şi mergeţi... Numai că trebuie să ne înţelegem şi încotro să mergeţi... Dacă furtuna vă prinde înainte de Stînca Şoimului, e musai să vă întoarceţi la Poieniţa. Dacă vă prinde după Stînca Şoimului, faceţi la dreapta spre hotel. Dacă vă prinde între Şaua Mică şi Şaua Mare, e mai greu. Ori o luaţi înapoi, ori o luaţi spre oraş. Nu­mai că trebuie să vă uitaţi la ceas, să vedeţi cît mai rămîne pînă la întuneric. Dacă mai e un ceas, un ceas şi jumătate pînă se întunecă, puteţi să coborîţi şi spre oraş şi spre Mitiş. Dacă e mai puţin... se încurcă rău socotelile. Ori o porniţi spre Izvoarele prin Şaua Mare, dar aşa cum v-am mai spus, vă rog să mă iertaţi, ca nişte catîri... Se face vreo două ore pînă la cabană, şi urcuşul e uşor, numai la început, cînd să treceţi prin Şaua Mare, pe Bîrna Iadului, trebuie să vă legaţi cu funia şi să fiţi cu ochii în patru... Ori n-aveţi ce face...

Cireşarii erau copleşiţi de avalanşa de amănunte şi mai ales de siguranţa şi bunăvoinţa cu care cabanierul le oferea. Tocmai se pregăteau să-i mulţumească, dar el le făcu semn să tacă:

― Şi mai este ceva... pentru că nu se poate şti ce i se poate întîmpla omului. De aici pînă la Şaua Mare nu e decît un sin­gur loc de refugiu, la Furcile Moşului: o colibă de bîrne, ascunsă după nişte stînci. Dar de ce s-a făcut acolo, nimeni nu poate şti... Că dacă te prinde noaptea şi vijelia între cele două Şei, nu mai ajungi la locul de refugiu. Alt loc nu mai e, asta-i nenorocirea... Ar fi o stînă după Şaua Mare, dar n-au mai rămas din ea decît nişte împletituri de nuiele şi un bordei, dacă nu l-or fi suflat vînturile de pe faţa pămîntului... Aşa că... eu tare aş fi de părere să nu plecaţi...

― Mergem vîrtos, voiniceşte! îşi dădu Ionel curaj. Dacă n-ajungem în trei ore la Bolovanul Miresei, înseamnă că nu sîntem ci... cineva... Ştii matale?

― Dacă ajungeţi în trei ore la Bolovanul Miresei, nu vi se poate întîmpla nimic. Înainte de trei şi jumătate nu cred să izbucnească vijelia. Şi abia e unsprezece şi jumătate... Ba eu aş crede că pe la patru, patru şi ceva o să înceapă...

― Atunci avem timp berechet, spuse Ursu.

― Timp aveţi, că altfel nu v-aş lăsa eu să plecaţi, dar par­că nu ştiţi şi singuri cum e la drum... Mai o vorbă, mai un minut de răgaz, mai o privire spre cine ştie ce ciudăţenie, mai o întîmplare rea... şi trece timpul... Şi dintr-o dată te înhaţă întunericul. Şi dac-ar fi numai întunericul...

― Credeţi că o să fie vijelie mare? întrebă Lucia.

― Nu mare, răspunse cabanierul. Cumplită! Mînia lui Dumnezeu, dacă nu s-o abate chiar urgia...

Cireşarii erau gata echipaţi, gata de plecare şi parcă se despărţeau cu o strîngere de inimă de cabanierul, dintr-o dată atît de grijuliu şi de cumsecade.

― Vă urez: sănătate, putere şi curaj! le spuse el ca o profeţie.


CAPITOLUL IV


1
Un singur lucru nu le spusese cabanierul celor şapte tineri neînfricaţi: dacă pe poteca nemarcată puteau fi folosite şi schiurile. Oare uitase să le spună?

― Nu cred, răspunse Lucia. Nu ne-a spus, pentru că n-avea ce să ne spună. Deci fără schiuri!

Cireşarii scăpaseră de zona primejdioasă a hotelului şi făceau un scurt popas de recunoaştere pe o ridicătură care domina împrejurimile. Cercetau harta şi mai ales porţiunea pe care o completase, cu puzderie de amănunte, cabanierul.

― E stupid! se enervă Maria. Cu atîta zăpadă şi cu atîtea pante, să mergem cu schiurile pe umeri. Eu cred c-a uitat să ne spună...

― N-a uitat! interveni Ionel. E altceva: nu-l preocupă sportul ăsta, pentru că are beteşug la un picior, mi se pare că şi-a zdrelit piciorul pe la şaisprezece ani. Aşa că...

― Aşa că vrei să îndemni la imprudenţe! se încăpăţînă Lu­cia. Nu-ţi aminteşti ce ne-a spus să facem cînd ajungem la Bolovanul Miresei? Să ne punem schiurile! Atunci a vorbit prima dată de schiuri.

Ursu şi Victor priveau relieful, îl raportau la hartă prin tot felul de puncte de reper şi făceau tot felul de calcule. În sfîrşit, îşi familiarizaseră amîndoi privirile şi cu harta şi cu relieful. În ciuda decorului alb, pătat ici-colo de insule rebele de jnepeni, izbutiseră să deosebească şi să urmărească pînă spre barierele munţilor poteca trasată pe hartă, cu un extraordinar simţ al preciziei, de topograful amator. O mulţime de şerpuiri şi neregularităţi care la un moment dat păreau că se datorea­ză tremurului mîinii se dovedeau, în confruntarea directă cu relieful, reale şi însemnate cu bună-ştiinţă.

Poteca însoţea cursul în amonte al unui pîrîiaş obraznic şi nestatornic. Urca şi cobora, ocolea şi revenea, cînd pe dreap­ta, cînd pe stînga văii.

Ursu nu voia să-şi dea acordul pe care i-l cerea Victor pen­tru folosirea schiurilor... decît cu condiţia ca el să fie în avangardă. Erau în toiul disputei cînd se pomeniră cu Lucia lîngă ei, o Lucie pusă pe atac şi mişcare:

― Aţi înnebunit?... Nu vă daţi seama că pierdem vremea? Spuneţi da sau ba, şi apoi certaţi-vă în mers.

Grija şi furia Luciei îi încălzi pe cei doi cireşari.

― N-am pierdut timpul, Lucia... încercă Victor s-o îmblîn­zească. Dimpotrivă. Astea cinci minute pierdute aici ne pot aduce un cîştig de jumătate de oră. Dar numai dacă Ursu res­pectă dreptul campionului de a conduce.

Lucia înţelese că partida era pierdută pentru Ursu. Victor nu era omul care se oferea să conducă de florile mărului.

― Lasă-l! se întoarse ea spre Ursu. De vreme ce aţi căzut amîndoi de acord asupra asasinatului, nu mai contează cine-l co­mite. .. Iar chestia cu dreptul campionului nu e chiar o glumă...

― Bine... se retrase Ursu. Vom merge toţi pe urmele schiu­rilor tale. Oriunde ne-ar duce...

― La Bolovanul Miresei! mai strigă Victor, apoi se lansă ca o nălucă pe un drum nou, neumblat, compus din amintirea amănuntelor topografice culese de pe hartă, din aprecierea rapidă şi precisă a reliefului real, şi mai ales din inspiraţii de moment şi de ultimă clipă.

Urmele lăsate de schiurile lui Victor, pe care alunecau şi schiurile celorlalţi, chiar şi ale Mariei cînd îi obosea fantezia, nu respectau poteca topografului amator, ci numai direcţia ei. Pantele erau însă puţine şi scurte, nu se cobora decît ceea ce se urca, de aceea Victor se străduia să economisească timp şi efort pe terenuri plate, legînd tot felul de linii drepte, sau mai bine zis unind segmentele pierdute ale unei drepte gene­rale, ceea ce îl făcu pe Ionel să-i acorde pe loc şi titlul de campion al geodeziei. Dar mai ales la urcuşuri, Victor se dovedi foarte inspirat, conducînd în aşa fel înaintarea cireşa­rilor, încît schiurile să nu ajungă nişte obstacole.

― Asta n-a ştiut cabanierul, spuse Maria apropiindu-se de Lucia. Am uitat să-i spunem că Victor e campion la schi... şi la antipodul schiurilor.

― Mie tot mi-e frică, mărturisi Lucia în mare taină. Nu ştiu ce m-a apucat?... Niciodată n-am trecut prin asemenea stări. Am impresia că m-am prostit.

Urcau o coastă lină, una lingă alta. Numai Ursu era unde­va în urma lor. Toţi ceilalţi le-o luaseră înainte.

― Cred că mulţi s-au prostit... rîse Maria. Şi eu!... Ştii ce bine mi-a părut că am cîştigat concursul? Parcă s-ar fi întîmplat nu ştiu ce lucru mare în lume... Prostii! în loc să mă duc la Atena şi să-i spun...

― Într-adevăr, eşti proastă! se enervă Lucia. Ori tu, ori Atena, un cîştigător trebuia să fie, cu tot ceea ce se întîmplă în jurul unui cîştigător... Dar să ştii că m-am uitat şi eu pe cronometrul lui Ionel. Nu a pierdut Atena, ai cîştigat tu... Ceea ce nu pot spune despre Tiberiu...

― Cînd îmi amintesc ce i s-a întîmplat lui Victor... se cutremură Maria. Ce mizerabil! Brrrrr!... Hai să nu mai dis­cutăm despre dureri şi aiureli... tu simţi tot soarele ăsta? Nu cred să fi existat pe lume o zi de iarnă mai frumoasă. Parcă tot albul ăsta blînd ar urca în mine, parcă l-aş respira, parcă mi-ar curge prin vine... De ce spun oamenii că va fi vijelie?

― Din cauza unor smocuri, tot albe, cum ţi-ar plăcea ţie, îi răspunse Lucia. Le vezi? Norii aceia îndepărtaţi şi nemiş­caţi... Parcă ar ţîşni din stînca aia ca un vultur, din ciocul vulturului. Trebuie să fie Stînca Şoimului.

Într-adevăr, departe, în zare, pe cerul de un albastru palid, se profila o stîncă semeaţă, ca un vultur cu aripile des­făcute. Şi parcă o aureolă albă îi înconjura creştetul.

Poteca rămăsese undeva în dreapta. Urmele lăsate de schiurile lui Victor urcau, deşi tot drumul pînă la stîncă părea o veritabilă pîrtie de coborîre.

― De ce ne duce în sus? întrebă Dan rămas în aşteptare. Vrea să ne apropie de slăvi? Dacă ne tot forţează aşa, tare mi-e teamă că o să aveţi un supraveghetor în văzduh. O să-mi dau sufletul...

Nu-i răspunse nimeni, nici măcar Ursu care-i ajunsese din urmă. Dar nici nu mai avea nevoie de răspuns. În depărtare se zărea o siluetă neagră alunecînd la vale, spre Stînca Şoimului, cu o iuţeală fantastică: Victor. Urcase colina anume pentru a co­borî pe pîrtia cea mai bună, cea mai sigură, ca dintr-o catapultă.

Ceilalţi cireşari, cu Ursu şi Ţombi în ariergardă, se lan­sară pe pîrtia deschisă de Victor. Asta nu însemna că Ţombi îşi trădase stăpînul. Aş!... Se gudura tot timpul pe lîngă schiurile lui, mai ales pe teren neted şi la urcuşuri. Cum apărea o pantă mai lungă, Tic îi făcea un semn cu degetul, in­dicîndu-i spatele. Şi căţelul se supunea ca un mieluşel... ba chiar îşi ascundea o senzaţie vie de plăcere şi satisfacţie sub o căutătură oarecum încruntată. Ştia el ce-l aşteaptă în spate. Ursu îl certa aspru cu degetul, îl trăgea de ureche, întotdeau­na de urechea dreaptă, apoi îl lua subsuoară sau pe umăr, după nevoie sau la inspiraţie. Şi coborau împreună, ca doi campioni, ba chiar avea impresia că el e cel care conduce şi asigură coborîrea... Şi la urma urmei avea dreptate! Ce s-ar fi întîmplat dacă s-ar fi zbătut în braţele lui Ursu sau dacă n-ar fi vrut, pur şi simplu, să fie luat în braţe?... Ei, dar erau simple reflecţii canine. Numai o dată să fi ţipat Tic la el şi s-ar fi prefăcut într-un căţel docil şi cuminte, ba chiar într-o bla­nă neînsufleţită, dacă ţipătul s-ar fi repetat.

După Stînca Şoimului, cireşarii zăriră primele semne de marcaj: era poteca albastră care venea de la hotel. La conflu­enţa dintre cele două poteci, una bătătorită şi umblată, alta destăinuită numai de schiurile lor, făcură un nou popas, de astă dată însă nepremeditat. Pentru că... se pomeniră cu Tiberiu şi Atena în faţa lor!

― Le-am lăsat un bilet la cabană, se scuză Lucia. Le-am spus că plecăm pe altă potecă... şi le-am mulţumit pentru...

― Noi vă mulţumim că nu ne-aţi uitat! o întrerupse Tiberiu. Am bănuit pe ce potecă aţi pornit... adică v-am văzut urmele. Cabanierul n-a vrut să ne spună nimic...

― Şi trebuia neapărat să ne luăm rămas bun, adăugă Atena.

― Dar cum de-aţi ajuns înaintea noastră? întrebă Ionel. Pe unde aţi venit?

― Pe poteca principală, poteca albastră, îi răspunse Tiberiu. Cea pe care aţi venit voi ocoleşte teribil... Credeam că o să vă mai aşteptăm un ceas, şi cînd colo aţi sosit cam în acelaşi timp cu noi... Aţi mers grozav.

― Trebuie să ne grăbim! îşi aminti Dan. Localnicii spun că se va schimba vremea. Cică o să fie vijelie... Aiurea! Dar nu strică să fii prudent...

― Nu numai localnicii susţin că se va schimba vremea, se îmbujora Atena. Toate buletinele meteorologice au dat alarma. La hotel se repetă din jumătate în jumătate de oră. Noi am şters-o pe neobservate. Nimeni nu mai are voie să părăsească tabăra. E consemn general. Toate coborîrile spre oraş se fac numai pe şosea şi numai în grupuri organizate...

― Grupul nostru pleacă peste o oră... spuse Tiberiu, cu o voce în care se simţea regretul despărţirii.

― Iar grupul nostru pleacă peste un minut! anunţă Victor. Coborîm la Mitiş şi de-acolo...

― Vă vizităm şi pe voi, vă promitem! spuse Maria în timp ce-i strîngea mîinile Atenei.

― Atunci trebuie să treceţi şi prin Binaia şi prin Suşteni... se bucură Tiberiu. O să ne distrăm grozav!... Să nu vă fie teamă, că ajungeţi cu bine la Mitiş, dacă o luaţi pe la Bolo­vanul Miresei. Într-o oră şi jumătate sînteţi acolo şi ceasul abia e unu... V-aş conduce eu, dar...

Cireşarii le mulţumiră din tot sufletul şi nu se mişcară de la punctul de confluenţă decît o dată cu ei. Porniră în direcţii opuse, întorcîndu-se mereu şi făcîndu-şi cu mîinile semne de rămas bun.

― Foarte simpatici! spuse Dan care mergea alături de Ionel. Atîta drum şi atîtea riscuri pentru o strîngere de mînă!

― Nu cred, îl contrazise Ionel. Nu cred c-au venit numai pentru asta. Tu n-ai simţit nerăbdarea şi sfiala lor? Altceva au vrut, şi cam bănuiesc ce... Tu poţi să ghiceşti?

― Ceva, ceva am simţit şi eu. Dar n-au cerut nimic... Aaaaa! Acum ştiu! Au venit să ne invite la ei!

― Le-am promis eu în scrisoare, spuse Lucia care-i ajunse din urmă. N-au venit să ne invite la ei, şi nici pentru rămas bun n-au venit...

― Atunci pentru ce? întrebă Ionel neîncrezător.

― Să răspundă "Prinţul"! apuse Lucia după ce-i făcu semn lui Tic să se apropie. Pentru ce au venit cei doi campioni?

― Porumbeii? se învioră mezinul. Mai întîi: ca să se plimbe amîndoi, singuri... Las' că ştiu eu... Şi pe urmă: ca să ne anunţe că se va strica vremea şi că s-a dat alarma...

― Oare nu mai întîi ca să ne anunţe, şi pe urmă ca să se plimbe... singuri? întrebă Lucia cu un ton foarte binevoitor.

Numai din cauza tonului blînd, Tic nu se împotrivi apărării feminine. În schimb, Ionel era aproape furios:

― Atunci de ce nu ne-au anunţat de la început? De ce ne-au ţinut numai cu declaraţii de rămas bun?

― Uffff! făcu Maria, uitîndu-se spre cer. Doamne, dar mare psiholog mai eşti!... N-ai văzut-o pe Atena cum s-a înroşit cînd a început să ne vorbească despre buletinele meteorolo­gice? Nici acum nu pricepi? Uf! Nu înţelegi că le-a fost teamă să nu ne jignească? De aceea au aşteptat primul prilej ca să ne anunţe. Şi pe urmă, e mai frumos să spui că ai venit să-ţi iei rămas bun...

Cireşarii tocmai treceau prin Şaua Mică. Tic, cu Ţombi după el, îşi făcu vînt cu beţele pentru a-l ajunge pe Victor. Îi încolţise o idee şi voia neapărat s-o discute cu el.

― Ştii ce-mi trece prin cap? începu puştiul gîfîind. Dacă toată alarma asta e o farsă, ca şi celelalte?

― Nu ştiu, Ticuşor, răspunse Victor. La asta nu m-am gîndit. Dar chiar dacă ar fi o farsă, ce pierdem noi? De ce să nu ajungem pe lumină la Mitiş?... De altfel sîntem în avans cu... jumătate de ceas, dacă nu mai bine, faţă de orarul cabanieru­lui... Şi mi se pare că ar cam trebui să ne scoatem schiurile.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin