Aripi de zăpadă

Ursu nu mai pierdu nici un minut. Începu să izbească aprig, cu vîrful de metal al băţului, în gheaţa de pe buzele crăpăturii. Automat, Ionel şi Dan, trecură de pază cu beţele ca nişte suliţe îndreptate în jos, în locul părăsit de Ursu. Victor săpa şi el cu băţul în marginea de gheaţă. În clipa cînd Ursu îşi termină de săpat găurile pentru picioare, îi făcu semn lui Victor să se apropie. Îşi lipi buzele de urechea lui:

― Fă pe dracu în patru şi urcă, pe spatele meu, dincolo!

Şi încă înainte de a-şi termina fraza se lăsă oblic deasupra crăpăturii, pînă ce atinse cu mîinile treapta de gheaţă de din­colo. Nici Victor nu pierdu o secundă. Înfrîngîndu-şi orice urmă de emoţie şi milă, se folosi de prietenul lui ca de o scară şi ajunse din două salturi pe treaptă. Imediat începu să sape în gheaţa de pe treaptă gropi de sprijin în care-şi propti pi­cioarele. Apoi aruncă fetelor unul din beţe. Îl prinse Maria şi înţelese într-o clipită. Susţinîndu-se şi trasă de el, izbuti să urce pe spatele lui Ursu, ca pe o scară, aşa cum făcuse şi Vic­tor. După Maria veni rîndul Luciei să facă ascensiunea ucigaşă, apoi Tic, care ajungînd dincolo îşi furişă o mînă des­mănuşată şi caldă spre obrazul lui Ursu. Apoi Dan şi Ionel, ultimul cu Ţombi în rucsac. Apoi se răsuci şi Ursu, tocmai la timp pentru a se pregăti şi a lua poziţia de luptă. Dihăniile ajunseseră la cîţiva metri. Rămăsese singur împotriva lor. Tic şi Dan căutau, sus, bolovani sau bucăţi de gheaţă, dar Victor îi opri. Fiarele nu trebuiau întărîtate.

Lupii se codeau să atace. Poteca era foarte îngustă. Numai unul ar fi putut să atace şi numai în linie dreaptă. Ursu se aplecă în genunchi pentru a ridica schiurile lăsate acolo. Lupii urlau şi-şi arătau colţii. Se vînzoleau, se întărîtau, se pregăteau pentru salt. Deodată rămaseră nemişcaţi ca într-o fotografie. Ursu simţi primejdia. Încremeni şi el. Numai băţul pe care-l ţinea în mîna stingă se ridică la înălţimea mijlocului. Îşi încorda şi braţul. Mîna dreaptă rămase nemişcată, îngheţată pe pumnal. Omul şi fiarele se priveau în ochi; îi separau cîţiva metri. Aşteptau ceva. Şi omul şi fiarele. Un talaz turbat care se năpusti cu urlete şi şuierături asupra tuturor. Omul rezistă. Parcă-şi zidise genunchii în piatră. Fiarele fură zvîrlite înapoi. Urmă al doilea talaz. Şi mai cumplit. Apoi al treilea. Toate hăurile gemeau în el. Apoi o clipă de linişte. Era clipa pe care o aşteptau cu toţii. Şi oamenii şi fiarele. Ursu se transformă iarăşi în pod printr-o răsucire care dură o fracţiune de secundă. (Victor abia avu vreme să prindă cuţitul aruncat de mîna vlăjganului.) Apoi, cu o putere monstruoasă, se aruncă lateral, se răsuci din nou, se împinse în aer, iar cînd picioarele atinseră platforma de sus, de unde cireşarii, îngroziţi, priveau scena neverosimilă, trupul zvîcni şi înapoie răsucirea dinainte, realizînd în numai o secundă cea mai fantastică poziţie de echilibru pe care puteau s-o vadă ochii vreunui muritor. Aproape în aceeaşi clipă sări asupra lui Ursu, asupra spaţiului ocupat de Ursu cu o fracţiune de secundă mai înainte, primul lup, cel mai puternic din haită. Dar pe la jumătatea saltului întîlni băţul de metal împins de Victor cu o forţă la fel de sălbatică şi de rea ca aceea a dihaniei. Urletul de durere sparse timpanele cireşarilor. Dar fiara rănită nu se prăbuşi pe potecă, ci se rostogoli în hăuri. Celelalte dihănii, speriate, se retraseră, fără să se întoarcă, mereu cu faţa la ucigaşi.

Era un moment prelungit, de linişte, în împărăţia vijeliei. Parcă şi ceaţa începea să se risipească.

― Poteca se termină... anunţă Lucia. Imediat după cotul ăsta vine un platou uriaş.

― Asta era! se înfurie Ursu. Trebuie neapărat să facem o pavăză împotriva fiarelor. Victor! Ionel! Să pescuim repede beţele şi schiurile de jos.

Într-adevăr, dincolo de crăpătură, acolo unde Ursu se prefă­cuse în punte, se afla legătura de schiuri şi beţe a cireşarilor. Cu cele trei beţe pe care le aveau, izbutiră să le pescuiască pe celelalte şi să le tragă sus, pe platforma de gheaţă.

― N-au să ne atace acum, spuse Maria. Le simt, le văd după priviri că aşteaptă şi că sînt însetate de răzbunare...

― Dacă ne prind pe platou, se cutremură Dan, cred că nici pielea de la bocanci nu mai rămîne din noi.

Ursu îi arătă lui Victor nişte crăpături şi fisuri în peretele muntelui:

― Trebuie să sacrificăm cîteva beţe. Le băgăm în fisurile ăstea şi le transformăm în zăbrele orizontale. Din schiuri facem zăbrele verticale. Înţelegi...?

Dar nu mai auzi nici un răspuns. Vijelia îşi trimise din nou talazurile şi urletele. Victor făcu semne celorlalţi să fugă spre platou, iar el rămase lîngă Ursu ca să ridice pavăza. Şi ca să-l apere cu băţul ucigaş de atacul răzbunător al lupilor. Cinci beţe şi şase schiuri urmau să fie sacrificate pentru a înălţa pavăza. Şi ca să reziste vijeliei, ca să nu fie smulsă, Ursu lăsă distanţe între zăbrelele verticale, adică între schiuri, şi săpă un şanţ adînc de vreun sfert de metru, în suprafaţa de gheaţă a platformei pentru a înrădăcina în el schiurile. Era o lucrare de o simplitate ingenioasă, toată pavăza aceea con­struită doar în cîteva minute, sub privirile ameninţătoare şi însetate de răzbunare ale haitei împuţinate.

Ursu şi apoi Victor îi încercară rezistenţa împingînd şi trăgînd. Nici măcar nu vibra.

― De rezistat rezistă! îi şopti Victor la ureche vlăjganului. Numai să nu sară pe deasupra...

― Să dea Dumnezeu să încerce! îi răspunse Ursu. Ştii cît e de la bază, de la rădăcina treptei, pînă la vîrful pavăzei? Aproape trei metri. Imposibil să sară. Şi dacă încearcă din două salturi, sfătuieşte-i Doamne! nici nu ating buza de gheaţă a platformei şi gata cu ei, în prăpastie se duc!

― E grozav, Ursule! răsuflă Victor uşurat, întorcîndu-se cu spatele la vijelie. Poate că am scăpat de primejdii...

Ceilalţi îi aşteptau pe platou, la adăpostul unui bolovan uriaş, parcă scăpat din văzduh acolo, în mijlocul platoului. Acolo sări Tic la urechea lui Ursu:

― Ce ne-ar mai fi mîncat aici! Oare scapă pe la barieră? Ştii cum am botezat-o? Pavăza Ursului!

Erau totuşi pe platou, fără hăurile hidoase care-i însoţise­ră pînă atunci, fără buzele de gheaţă care aşteptau împiedicări şi rostogoliri, fără teroarea crudă şi lacomă care-i urmărise pas cu pas. Dar înfruntînd o vijelie de trei ori mai rea şi mai vi­cleană. Nu mai viscolea numai dinspre nord. Intraseră într-o zonă a vîrtejurilor, a unor cicloane năprasnice care-i obligau să-şi croiască şi să-şi sape cotloane şi tunele în zăpadă pentru a înainta. Cu cele cinci schiuri care le mai rămăseseră, săpau în zăpadă şi se tîrau ca nişte cîrtiţe. Nu era un platou, era o vale care urca lin spre vîrful muntelui. Înaintau metru cu metru prin cotloanele pe care le săpau cu schimbul. Vijelia încerca să-i acopere, să-i înmormînteze, dar ei săpau mai adînc, şi mergeau în genunchi sau pe burtă, şi se apărau, fără să-şi dea seama, de alt duşman neîndurător: gerul.

Undeva întîlniră un stîlp de metal, îngropat aproape în întregime. Abia i se mai vedea vîrful. Era un indicator cu disc albastru. Regăsiseră poteca albastră!

Bucuria îi opri. Simţeau că se apropie de ceva. Dar simţeau în jur şi ceva neliniştitor, straniu. Îşi ridicară capetele din ză­padă şi spectacolul îi ului. Era cel mai fantastic spectacol pe care-l ofereau munţii. Se. aflau sub o căciulă de nori, atît de aproape, că i se puteau atinge marginile cu mîna. O căciulă al­bă, densă, făcută din valuri de vată. Şi toată căciula suferea de o stranie nemişcare. Se oprise ca prin farmec orice vînt, orice rafală, orice şuierătură, parcă se oprise în loc rotirea lumii, par­că încremenise întreaga planetă. Nu se auzea nimic, nu se mişca nimic. Şi se vedeau sub căciula de nori toate orizonturile. Şi totul era cristal şi nemişcare. Oare ce magie necunoscută,-care se aduna la un mileniu o dată, împrăştiase spectacolul ireal, parcă o proiecţie gigantică venită din alte lumi?!

Era numai nemişcare şi linişte.

Era un moment care voia să strîngă într-un spaţiu fără margini şi dimensiuni toată frumuseţea înălţimilor.

Era o clipă din cristalul veşniciei.

Şi deodată bagheta căzu. Toată zarea se întunecă şi stihii­le se dezlănţuiră turbate şi ucigaşe. Era parcă un urlet de groază al întregii lumi. Şi începu canonada. Munţii îşi scutu­rau umerii. Zăpada se prăvălea cu gheaţă, cu stînci şi bolovani asupra lumii. Milioane, şi milioane, şi milioane de tone. Venise urgia.

2
Platoul pe care se aflau cireşarii era scurmat de vîrtejuri. Orice idee de adăpost sau de refugiu imediat trebuia abando­nată. Bolovanul devenise un adevărat zid de execuţie. Ionel fusese săltat de uragan şi trimis ca o frunză în stîncă. Noroc că se încovrigase şi noroc că se răsucise în ultima clipă. Se izbise cu spatele de bolovan şi spatele îi era protejat de rucsac. Lovitura fusese atît de puternică, încît leşină. Îl traseră ceilalţi de lîngă bolovan cu gîndul să-l adăpostească într-o groapă în care stăteau Lucia şi Maria. Dar nu mai găsiră groapa şi nu mai găsiră nici fetele. În cîteva secunde groapa fusese trans­format în mormînt. Săpară din nou cu mîinile şi cu schiurile, şi le scoaseră din mormîntul de zăpadă. Apoi veni rîndul lui Dan. Într-o clipă de ameţeală fu luat de un vîrtej şi izbit de bolova­nul ucigaş. Ursu îl lăsă pe Ionel, care-şi revenea, în seama lui Victor şi se duse după Dan. Abia îl mai găsi sub lespezile de zăpadă. Îl tîrî după el, pînă căzu în groapa fetelor, uitată cîtva timp de vijelie. Ionel îşi revenise. Dan rămînea însă fără viaţă, inert ca o cîrpă.

Din nou se legară unul de altul cu frînghia pe care Tic n-o lăsase din mînă nici o clipă. Dar nu-l mai găseau pe Ţombi. În momentul de cristal fusese scos din rucsacul lui Ionel, şi asta îl salvase de la zdrobire, apoi se aciuase în groapa fetelor. Tic se şi repezi într-un plonjon disperat spre fundul gropii... şi ieşi de acolo cu căţelul. Numai Dan continua să zacă fără simţire şi nimeni nu putea să ştie ce i se întîmplase: era rănit sau căzuse într-un leşin prelungit?

Dar vijelia parcă îi căuta anume pe cireşari. Îi descoperi şi trimise iarăşi talazuri asupra lor. Ionel se simţi din nou luat pe sus şi azvîrlit; parcă se juca un uriaş nevăzut cu el. De astă dată avu mai mult noroc. Căzu departe de bolovan, atît cît îl lăsase frînghia să zboare, într-o zonă cu zăpadă moale, probabil într-o scobitură. Parcă era mai multă linişte acolo. Le trimise celorlalţi semnale de chemare şi după un minut se aflau toţi în adăpostul ferit de vijelie ca prin miracol. În sfîrşit, dădu şi Dan semne de viaţă. Deschise ochii şi privi năucit în jur. Parcă i se mişcau şi buzele. Victor îşi apropie imediat urechea de buzele lui. Dar Dan se apără cu mîna.

"Măcar mîinile nu-i sînt zdrobite", gîndi Ursu.

Se repezi şi Tic spre el, dar şi el fu respins. Încercă Maria, şi Dan clătină din cap, fericit.

― N-ai înţeles de la început? şopti el cu buze fierbinţi la urechea Mariei. Pe cuvîntul meu că vreau să te sărut...

Şi chiar o sărută pe obraz, lîngă ureche...

― Ai înnebunit? schimbă Maria receptorul. Delirezi?

― Nu... spuse Dan. De cînd am aşteptat clipa asta, Doamne! De cîţi ani! Nu ştiu ce am la piciorul drept. Nu mi-l mai pot mişca...

Maria se îngrozi. Încercă să-i ridice piciorul drept şi i-l simţi inert, atîrnînd. Parcă i-l trăgea un bocanc de plumb, înainte de a le spune celorlalţi ce se întîmplase, îşi apropie buzele de obrazul lui Dan, dar nu pentru a-i şopti ceva, cum îşi închipuiau toţi, ci pentru a-i înapoia sărutul. Un sărut de spaimă şi de durere. Şi Dan leşină a doua oară.

Ursu pornise în recunoaştere şi în înaintare. Desfăşurase frînghia pentru a se bucura de o mai mare libertate de miş­care şi jalona drumul cu ajutorul schiurilor. Maria trase cu toate puterile de frînghie şi vlăjganul alunecă spre groapă.

― Dan... spuse ea aproape plîngînd cînd Ursu îşi apropie urechea de buzele ei. Cred că i s-a zdrobit piciorul.

Toţi cireşarii deveniseră un fir de comunicaţie. Înţelegeau că se întîmplase ceva grav. Ursu îi transmise vestea lui Victor, acesta lui Ionel, de la Ionel la Tic, de la Tic la Lucia. Totul se petrecu aproape simultan.

Victor schimbă imediat rolul cu Ursu. Porni el în recunoaş­tere, iar vlăjganul rămase lîngă Dan, la capătul şirului şi al frînghiei. Sistemul de noduri era atît de ingenios alcătuit, încît schimbările şi mutările se puteau face în orice situaţie şi cu mare iuţeală. Funia era de fapt o înşiruire de lasouri, cu distanţe mari între ele, ca să nu se simtă nimeni stingherit în mişcări, dar care se puteau micşora atunci cînd apăreau obstacole grele.

Uraganul umbla însă după cireşari, îi căuta pretutindeni, nu numai cu talazuri, ci şi cu vîrtejuri îngrozitoare. Trimise tone de zăpadă asupra lor, învelindu-i pînă la gît într-un linţoliu alb şi iscoditor. Puful de zăpadă începuse să pătrundă prin micile crăpături şi găuri ale veşmintelor, se topea la primul contact cu căldura corpului, dar se răcea repede sub urmărirea rafalelor îngheţate. Hanoracele şi pantalonii li se făcuseră ca nişte scoarţe. Carapacea de gheaţă devenea tot mai cotropitoare şi mai primejdioasă. Mîinile dureau, degetele parcă erau gata să li se sfarme, şi începeau să muşte colţii gerului şi la picioare.

În rol de iscoadă solitară, Victor nimerise pe o pîrtie ciudată, pe un fel de cotlon, protejat parcă de pereţi de cristal. În dreapta şi-n stînga lui, şi deasupra capului, se vînzolea zăpada şi urlau toate vîrtejurile lumii şi se ridicau adevărate trombe spre văz­duh, dar în locul unde se afla el, şi pe direcţia pe care înainta, în genunchi sau tîrîndu-se, nu se simţea nici o adiere, doar o boare subţire îi atingea faţa şi se topea, înfiorîndu-l.

În locul unde începea acel miracol al vijeliei, Victor înfipse un schi în zăpadă, transformîndu-l în jalon. Se desprinse şi din lasou pentru a lega frînghia de jalon. Apoi făcu semnale repetate de chemare. După ce simţi răspunsurile în palme, porni liber pe fantastica potecă. Din loc în loc înfigea cîte un schi-jalon, pentru a nu i se pierde fericitele urme. Dar nu erau decât cinci schiuri, ale lui, ale Mariei, şi un al cincilea, stingher, probabil al Luciei. Celelalte fuseseră sacrificate. După ce înrădăcina şi ultimul jalon, Victor îşi continuă mer­sul prin tunelul de cristal, prudent, atent, încordat. Era ferit de orice lovituri şi răsuciri, numai urletele şi gerul eternizau vijelia. Oare ce lege necunoscută a naturii domina şi ordona spaţiul pe care înainta Victor, şi după el ceilalţi cireşari?

Era un urcuş acel tunel prin vijelie care ducea pe un platou de vîrf. Fascinat de miracolul care-l atrăsese pe vîrful acela retezat, Victor se ridică în picioare pentru a găsi un semn, pen­tru a găsi semnul pe care-l presimţea, sau pe care poate numai îl dorea. Şi văzu la cîţiva paşi de el un stîlp de metal. Era un in­dicator, dar braţele îi lipseau. Fuseseră smulse probabil de vijelie. Acolo îl prinse talazul. Victor revăzu ca un fulger, în amintire, cele două braţe de metal cu indicaţiile lor: una de viaţă şi alta de moarte. Fu săltat ca un fulg. Se împotrivi, încercă să se arunce în zăpadă, dar talazul îi nimici toată îm­potrivirea, în aer îşi încolăci braţele în jurul stîlpului dur şi dureros de metal. Mîinile parcă-i ieşiseră din umeri, dar nu-şi descleştă braţele. Rămase acolo, afundîndu-se cu capul în ză­padă, lăsîndu-se acoperit de zăpadă, sfredelind cu picioarele zidul alb care voia să-l îngroape, dar nu-şi desfăcu braţele. Pînă simţi că slăbeşte puterea vîrtejului. Oare cît rămăsese acolo legat cu braţele de stîlp? Îşi amintea vise trăite în mo­mentele acelea de turbată împotrivire. Cînd începu să se ridice, mai întîi în genunchi, apoi în picioare, simţi o undă de acalmie. Parcă şi urletele furtunii se îndepărtaseră. Sau i se astupaseră urechile? îi venea să rîdă. În faţa lui se aflau ceilalţi. Erau aproape veseli. Urcaseră fără bariere. Numai Ursu părea îngrijorat. Dan atîrna ca o zdreanţă pe umerii lui.

3
Era linişte. Se priveau curioşi, parcă nu s-ar fi văzut de multă vreme. N-aveau curaj să rostească vorbe, de teamă că s-ar destrăma toată vraja. Păzeau liniştea neverosimilă. Şi deodată fură izbiţi mişeleşte. De la spate, fără nici un avertis­ment. Ca nişte mingi se rostogoliră de-a berbeleacul. Într-o vale, într-o prăpastie? Numai Ursu îşi căută toate forţele, toată ura, toate instinctele. El nu trebuia să cadă. Se lăsă săl­tat şi sări ca un cangur, cu povara pe umeri. Salturi de cîte opt, zece metri. Căderi verticale, într-o prăpastie sau într-o vale. Ceilalţi treceau de-a dura pe lîngă el. Se transformaseră toţi în colaci şi se rostogoleau undeva, spre un necunoscut plin de spaime. Ultima cădere a lui Ursu se termină în genunchi, ca o frînă. Ceilalţi se descovrigau şi se ridicau miraţi din ză­padă. Şi schiurile se opriseră într-un obstacol uriaş de zăpadă; Victor le salvase. Înainte de a fi luat de uragan, le făcuse vînt şi alunecase o dată cu ele spre obstacolul nevăzut din vale.

Vijelia parcă se muiase. Se treziseră toţi pe o ridicătură ciudată, o movilă albă care semăna cu buza unei prăpăstii, cu o trambulină* după care urmează vidul.

Tic făcu primii paşi spre creştetul movilei, şi tocmai voia să se întoarcă pentru a spune ceva, cînd îl atrase vidul sau o pojghiţă haină de gheaţă. Într-o clipă nu mai rămase nimic din el. Ni­meni nu auzi ţipătul Mariei, sau poate că mai ţipaseră şi alţii. Se priveau pierduţi, incapabili să facă un gest. Primul proiectil o izbi pe Maria, al doilea căzu în mijlocul lor. Păreau nişte mesaje dintr-o lume adevărată, pentru că semănau cu bulgării de ză­padă, cu acei bulgări rotunzi care înspăimîntă şi înveselesc recreaţiile. Dar nici nu puteau fi altceva decît bulgări de zăpadă, făcuţi de mîna unui om, adică de mîna unui băiat cîrn şi blond şi vesel, mai ales atunci cînd undeva în lume era cald şi frumos. Dar nu erau simpli bulgări, ci nişte mesaje vesele, pline de spe­ranţă. Unul după altul păşiră pe urmele ciufuliciului, lăsîndu-se să cadă dincolo, la vreo doi metri mai jos în nişte mormane de ză­padă ospitaliere. În faţa lor se vedeau spaţii albe, vînzolite de vijelie, de vîrtejuri şi uragane, şi nişte luminări albe ciudate, triunghiulare, pe care oamenii le cred întotdeauna verzi. Iar în spatele lor, la cîţiva paşi, se afla, pe jumătate acoperită de ză­padă... o casă adevărată, cu uşi, cu ferestre, cu pereţi groşi de piatră. Iar în faţa casei, un cub ciudat de zăpadă, probabil o magazie acoperită, sfredelită însă de cotloane, ca un şvaiţer.

Nici Victor nu izbuti să se stăpînească. Se aruncă şi el, ca prietenii lui, în zăpadă, într-un plonjon de cumplită bucurie. Dan, întins pe zăpadă, se uita la lighioanele care se tăvăleau în vata albă şi îşi făcea întruna cruce.

― Parcă n-ar fi văzut zăpadă de şapte milenii...

Îşi îndreptară scoarţele de gheaţă şi se apropiară de uşă. Era prea multă linişte în jur, şi mai ales era zăpadă la toate geamurile, ca nişte perdele exterioare, şi mai ales nu se vedea nici o urmă în faţa uşii. Întîi încercă Ionel clanţa. Se mişca, dar uşa nu se clintea. Trase mai tare. Nimic. Se uită la Ursu şi vlăjganul înţelese. Smuci clanţa, dar uşa grea, ca o uşă de închisoare, nici nu se clinti. Numai zăpada se scutură de pe ieşiturile de lemn. Trase cu toate puterile, cu ură, şi ajunse la dracu', în zăpadă, cu clanţa în mînă. Se înfuriase, în douăzeci de secunde, cu un schi transformat în pîrghie, deschise uşa, fără măcar să spargă un geam.

Era emoţie, erau şi lacrimi, era chiar şi teamă în sufletele urgisiţilor. Prea multe înfruntaseră, prea multe capcane li se aruncaseră, prea multă teroare suportaseră, ah! cumplita teroare albă!...

Numai după ce Ursu îl potrivi pe Dan în spate pătrunseră cireşarii în locuinţa misterioasă, plină de tăceri. Dar oare nu aveau dreptul, după atîtea urlete şi gemete, nu aveau dreptul la linişte grea, adîncă, multă, odihnitoare?

Îi primi un antreu gol, poate de aceea părea mare, pardosit cu piatră bolovănoasă, neregulată. Ionel închise uşa şi din toată vijelia nu se mai auzi decît un geamăt slab şi îndepărtat, în faţa lor se înălţa, ca un monument, o uşă masivă de lemn, cu zăbrele de fier în faţa geamurilor. Iar deasupra uşii, pe zid, litere mari, în relief, se înşiruiau, ordonate, într-un semicerc. Cuvintele nu aveau nici o noimă, la prima vedere, parcă lipseau nişte litere:
BI E AŢ ENIT

LA

C S I L A

1900
Dar pentru cireşari era un joc să le descifreze, adică să le interpreteze. În spaţiile goale îşi imaginară litere, anumite litere, căzute de-a lungul deceniilor şi pe care nimeni nu le mai înlocuise. Şi i se dădu lui Tic întîietatea la bucurie.

― Iar noi vă mulţumim... Începu el mai contorsionat, pre­cum îi era obiceiul. La urarea dumneavoastră, prea stimată şi veche cabană, la urarea dumneavoastră de BINE AŢI VENIT vi se răspunde cu MULŢUMIRILE CIREŞARILOR!

― Mulţumirile tuturor cireşarilor! preciza Dan cu o voce în care se simţeau accente de tristeţe şi de bucurie.

― Da! repetă Tic. Vă mulţumesc TOŢI CIREŞARII, sau, dacă vreţi, OŢI CI RE A RI

― Dar cine ne primeşte atît de frumos, Ticuşor? întrebă Ionel. Oare ce litere lipsesc în cuvîntul de jos? Nu crezi că lipsesc cam multe?

― Ba nu! ţipă Tic bucuros nevoie mare. Lipseşte o singură literă. Cuvîntul a avut spaţii mai mari. Cine ghiceşte?

― Castilia! spuse Dan într-o doară. Castelul din Castilia... însă nu din cărţi de joc.

― Aproape, aproape! se grăbi puştiul pentru a nu i se fura bucuria descoperirii. BINE AŢI VENIT LA COŞTILA! Ca­bana Coştila! Eu am ghicit!

― Bravo, Ticuşor! îl felicită Ursu. Nici nu sîntem prea de­parte de Coştila. Cred că ne desparte numai o vale, sau două... Dar chiar pe Coştila nu sîntem...

― Ei şi! Parcă la Trei Brazi sînt neapărat trei brazi, sau la Babele şi Furnica sînt babe şi furnici...

― Mai bine să intrăm înăuntru! spuse Lucia arătînd cu mîna spre Dan. Lăsăm pentru mai tîrziu dezlegările.

― Acum e-acum! spuse Victor uitîndu-se cu teamă spre uşa masivă, apărată de zăbrele. Ar fi păcat s-o distrugem.

Ursu răsuflă adînc de cîteva ori, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o luptă crîncenă, îşi încordă braţele şi încercă apoi să capete aprobarea celorlalţi. Dar mai întîi puse mîna pe clanţă, apăsă... şi ca după un ritual magic uşa se deschise.

Sala în care intrară era complet goală. Numai o sobă mare de teracotă şi podeaua de scîndură mărturiseau că încăperea fusese cîndva locuită. Mai erau două camere, la dreapta şi la stînga holului sau sufrageriei. Cea din dreapta era de aseme­nea goală. În cea din stînga se vedeau o sumedenie de lucruri. Mese, scaune, paturi: toate de fier. Era şi un godin, într-un colţ, iar vizavi un maldăr de saltele de paie.

― Avem dreptul? întrebă Ursu repezindu-se spre vraful de saltele. Cîte sînt? Unsprezece, fir-ar să fie. Nu puteau să fie mai multe!

― Sîntem numai şapte! îi aminti Lucia.

― Ştiu... răspunse vlăjganul. Sîntem şapte, însă unul e rănit şi ceilalţi degeraţi. Eu cred că avem dreptul. Prindeţi-o.

Salteaua aruncată de Ursu ateriza chiar lîngă godin. Fusese semnalul. Toţi îşi descoperiră mîinile libere şi în două secunde deveniră nişte gospodari straşnici. Se apucară să desfacă paturile de fier, să le aranjeze cît mai aproape de godin, dar fără să dispreţuiască o anumită ordine şi estetică. Tot ce era în plus: paturi, mese, scaune, nu şi saltele, trecu din mînă în mînă pentru a fi evacuat de urgenţă în fosta sufragerie. Camera începea să capete un aspect de locuinţă, mai ales că pluteau şi nişte norişori de fum, încă firavi, proveniţi parcă de la o ţigară... dar aşa încep toate.

Ionel aprinse focul, cu spaimă, pentru că mai avea doar patru chibrituri. Dar paiele şi anvelopa scorţoasă a saltelelor începură să ardă ca pulberea. După cincisprezece minute şi două saltele... În încăpere se făcu cald.

Abia atunci patul lui Dan fu vizitat de medici. Maria şi Lu­cia scoaseră din rucsac trusa cu medicamente şi priveau, ca şi ceilalţi, gesturile încete şi grijulii cu care Victor îl descălţa pe rănit. Dan suferea cumplit. Se vedea după pumnii încleştaţi, după buzele muşcate pînă la sînge. De cîteva ori gemu surd, înfundat. În sfîrşit, i se traseră şi ciorapii exteriori, umeziţi, de căldura care bîntuia camera. Pantalonii îi erau prea strînşi pe gambă ca să poată fi ridicaţi sau coborîţi fără dureri. Inter­veni Ursu cu pumnalul. Apăsă lama pe cusătură. Parcă tăia cu briciul. Prelungi tăietura pînă la genunchi. Nu mai era nevoie să-i scoată ciorapul interior. Fractura era sus: la jumătatea gambei. Piciorul era ca un gît de lebădă. Probabil tibia, sau peroneul, sau poate amîndouă. Din fericire, oasele nu spărseseră ţesuturile. Ursu privi spre cele două infir­miere. Piciorul trebuia pus în ghips, dar în trusă nu se găseau decît scîndurele, pentru prim ajutor.