Aripi de zăpadă

― Tot la asta m-am gîndit şi eu, mărturisi Paul Bălan, dar după ce am citit ziarele, la Bolintin. Cîte năduşeli m-au apu­cat fără să-mi treacă măcar o dată prin minte ce lovitură am dat! Vorba vine, că n-am dat-o eu. Dar cine ştie care din noi a transportat caseta albastră?!

― Asta a fost! reluă Liviu Iordan firul povestirii. Numai că dumneata ai trădat consemnul. Te-ai apucat să citeşti ziarele... În sfîrşit... El s-a ocupat de tot. Cum a aflat despre planul dispersării, cum a început organizarea atacului. A făcut rost de cei cinci, adică cei patru oameni care trebuiau să atace convoiul, pentru că şi el lua parte la atac... Numai un lucru uitasem, dar n-a uitat el: cine va deschide caseta albastră? Nu­mai un mare specialist putea să izbutească treaba asta, probabil unul singur în ţară: perechea Negrupop. Şi ca să facă economie de oameni, i-a transformat şi pe ei în atacanţi. Prin ce metode a reuşit să-i atragă, nu ştiu. Nu mi-a vorbit despre ni­meni altcineva decît despre perechea Negrupop, o să înţelegeţi mai tîrziu de ce... Despre altcineva nu mi-a vorbit şi asta a fost singura lui eroare. Dar era atît de sigur că va reuşi atacul! Şi de altfel i-a reuşit... A aflat toate amănuntele despre dispersare şi despre mersul convoiului. Nu direct, pentru că era bolnav, ci prin alte mijloace, care singure ar putea constitui un roman... El era bolnav în pat, foarte bolnav, o intoxicaţie cumplită, în fiecare zi avea cîte o criză, şi în fiecare zi veneau alţi medici la căpătîiul lui. Mai ales în seara dinaintea atacului şi în dimineaţa atacului a avut două crize îngrozitoare. Erau o mulţime de oameni la căpătîiul lui. Paznici, funcţionari, numai oameni de la bancă. Mereu erau cîte doi, trei, parcă ar fi făcut cu schimbul. Gemea şi cerea din cînd în cînd cîte un medica­ment sau un pahar de apă, şi iar gemea şi voia să dea a înţelege că fusese otrăvit. La ora atacului erau vreo trei funcţionari de la bancă în camera lui. Pe toţi trei i-a prins acolo ora atacului. El s-a înspăimîntat cel mai tare cînd a auzit vestea. A şi spus "Ne­grupop" şi a vrut să sară din pat, dar l-au ţinut ceilalţi. De sărit n-ar fi sărit nici în ruptul capului, pentru că era prea înalt şi n-ar mai fi semănat deloc cu cel pe care-l interpreta în pat.

― Mi-am închipuit că erai dumneata! spuse cabanierul. Acum mi-am închipuit. Deci dumneata îi asigurai ăsta, cum se zice, chestia asta judecătorească...

― Alibiul! îl ajută Liviu Iordan. Da! Eu aveam rolul alibiului şi l-am interpretat bine... Atacul ştiţi cum s-a dat. Doi indivizi au oprit camioneta cu o maşină furată din faţa ambasadei ita­liene, iar alţi trei, frate-meu şi Negrupop, au atacat în spate, unde se afla caseta albastră... De atunci nu l-am mai văzut decît la spital. Nu ştiu unde s-a deschis caseta albastră, nu ştiu nici dacă s-a deschis. Ştiu doar că a plecat spre munte. Eu tre­buia să aştept perechea Negrupop la Cîmpina şi s-o arunc din tren. El urma să-i lichideze pe ceilalţi. Aşa ne înţelesesem di­nainte. Trebuia să ne întîlnim a doua zi după atac, la ora douăsprezece şi jumătate, în Grădina Icoanei...

― După ce ne lichida şi pe noi...! spuse Paul Bălan. De as­ta ne-a chemat în faţa gării, la oră de bombardament, ca să nu se audă cînd va trage în noi... Tot nu l-ar fi văzut nimeni, că erau pustii toate străzile. Cumplit, domnule!

― Nu se poate! se împotrivi Ion Petric mai mult de formă. Cum să ne lichideze, aşa, fără să fim vinovaţi...?

Liviu Iordan făcu un gest de neputinţă:

― Asta era situaţia... Nimeni nu trebuia să afle despre lovi­tură. Nu trebuia să ştie nimeni cine e autorul loviturii... Şi cel mai sigur lucru era să-i facă pe toţi să tacă pentru totdeauna. Jumătăţi de măsuri nu ajungeau...

― Dar eu eram nevinovat, domnule. Nu ştiam nimic şi nici măcar nu citisem ziarul, ca dumnealui...

Gîndul că fusese la doi paşi de moarte îl teroriza pe Ion Petric. Sudoarea îi umpluse fruntea, iar masa tremura de zguduiturile pe care le făceau picioarele lui.

― Şi dumneata... pe Negrupop? întrebă Paul Bălan, îngrozit şi el de răceala cu care fuseseră sau trebuiau să fie executaţi toţi martorii crimei.

Liviu Iordan răspunse mai întîi prin acelaşi gest de neputinţă, desfăcîndu-şi braţele.

― Era hotărît totul, domnule... spuse el. Nici n-a fost nevoie să-i arunc din tren. Au sărit singuri. Îi chemasem pe platformă printr-un gest discret. Eram cu ochelari... şi cu şapcă pe cap. Am scos pistolul şi i-am somat să se predea. "Comisarul Vasiliu! le-am spus. Va să zică voi aţi atacat convoiul..." Atît le-am spus şi au sărit din tren. Comisarul Vasiliu era celebru prin cruzi­mea lui, era spaima pegrei. La cel mai mic gest, trăgea, dar de cele mai multe ori trăgea fără să observe vreun gest. Şi toţi pun­gaşii ştiau asta. Cînd auzea unul de comisarul Vasiliu, ştia că s-a curăţat. Singura şansă a celor doi spărgători era să scape sărind din tren. Am ştiut că se va întîmpla aşa cînd voi rosti nu­mele comisarului Vasiliu şi mai ales parola: "Voi aţi atacat convoiul!" Numai comisarul Vasiliu putea să-i dibuie atît de iute pe agresori... Am fost nevoit să trag semnalul de alarmă ca să văd ce s-a întîmplat cu ei. Dacă unul din ei scăpa?... Căzuseră amîndoi sub roţile trenului. Nimic nu se mai cunoştea din ei... Fantastic a fost altceva: comisarul Vasiliu era în tren! Luase urma lor. Cum? Asta a rămas o enigmă pentru mine... L-am auzit cînd s-a legitimat în faţa personalului ceferist care se adunase la locul accidentului. L-am auzit apoi, mă pier­dusem şi eu prin mulţimea de gură-cască, şoptind un cuvînt pe care numai eu l-am sesizat: Negrupop!... Asta e povestea casetei albastre. Cam roşie povestea acestei casete albastre...

― Cam roşie... aprobă printr-un oftat cabanierul. Şi putea să fie şi mai roşie...

― Oare nu s-a răzbunat vreo forţă de sus? se cutremură Ion Petric. Prea mulţi au pierit...

Pînă atunci, Liviu Iordan povestise, transformat parcă în alt om care îşi aminteşte nişte întîmplări nici prea triste, nici prea vesele. Rareori, în cursul povestirii, vocea lui trădase un sentiment propriu, de spaimă sau duioşie, de regret sau de ură. Fusese vocea unui elev care citeşte corect, cu intonaţiile învăţate de la profesor, o lecţie din manual. Şi deodată rede­veni acel Liviu Iordan cu mişcări rare, cu priviri sigure, mereu treaz, mereu în alarmă, cu un aer vag de superioritate şi ironie pe faţă, redeveni omul care trebuie să ajungă la ţintă.

― Da, domnule! spuse el. Aceasta e povestea. Au trecut douăzeci şi trei de ani şi abia începe... Cutia albastră... Unde­va se află cutia albastră. În testamentul pe care mi l-a lăsat prin dumneata şi prin dumneata se află cheia... Dumitale ţi-a şoptit cuvîntul: cabană. Iar dumitale ţi-a şoptit cuvîntul: iulie. Lovitura s-a dat în iulie. Ştim. Toată lumea ştie. Iar cutia al­bastră, sau conţinutul ei, se află undeva la o cabană.

― Dar dacă a vrut să spună altceva, sau dacă aiura...? întrebă iarăşi Ion Petric.

― Nu, domnule! răspunse sec Liviu Iordan. Au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit. Â simţit că e pe moarte, altminteri n-ar fi suflat nimic. Şi-a închipuit că voi da peste dumneata şi peste dumneata şi că, împreunând cuvintele rostite, voi închega cheia. A fost ultima măsură de prevedere pe care o putea lua. A fost o idee genială... Dar nu şi-a închipuit că fiecare va ajunge la alt spital. Din cauza echipelor de salvare, am pierdut douăzeci şi trei de ani pînă v-am găsit şi am aflat testamentul pe care vi l-a lăsat. A fost singurul lucru care nu i-a trecut prin minte. Dar cui putea să-i treacă prin cap, mai ales în starea în care se afla el, că echipele de salvare ar putea să transporte pe fiecare din cei trei răniţi la alt spital...? Iulie şi Cabană...! Ce semnificaţie pot să aibă cuvintele astea? Fără îndoială că la o cabană s-a ascuns cutia albastră. Fără îndoială că în iulie s-a ascuns. Dar asta nu e o cheie...

― Sigur, sigur la o cabană? întrebă Ion Petric.

― Absolut sigur! Nu mai încape nici o îndoială, am spus o dată. A învăţat zidărie ca să poată construi singur ascunzişul. Iar în perioada cînd mi-a spus că pregăteşte ascunzişul, a fost plecat. Şi mi-a spus că se duce undeva spre munte, abia acum îmi amintesc... Şi mai e ceva, foarte important... deşi poate că ar fi. fost mai bine să nu ştiţi şi asta... Nu, nu e vorba de amă­nuntul acela esenţial pe care-l veţi afla la sfîrşit... E vorba chiar de cabana aceasta... Înainte de război şi în timpul războiului, deci şi în timpul loviturii, a aparţinut chiar băncii la care era de­pozitată caseta albastră. Era cabana băncii, el o cunoştea foarte bine şi probabil că era aici ca la el acasă... Şeful pazei secrete...

― Dacă ne-am interesa, s-ar putea să aflăm că în acel iulie a murit, prin accident, îngrijitorul cabanei acestea... insinuă Paul Bălan.

― Nu mai este nevoie, dacă te gîndeşti că prin acest amănunt ne-am întări convingerea că aici s-a ascuns cutia albastră, răspunse nepăsător Liviu Iordan. E foarte posibil să se fi întîm­plat ceea ce spui dumneata. Dar nu mai avem nevoie de un amănunt în plus. Asta e! Cutia albastră se află undeva aici!

― Dacă se află în cabană, o găsim! se răsti către pereţi Ion Petric. Nu se poate! O vom găsi! Fir-ar să fie de cutie!

― Şi dacă se află în apropierea cabanei? Dacă se află în zona cabanei? întrebă Paul Bălan.

Liviu Iordan se ridică subit în picioare. Părea transfigurat, îi tremurau pleoapele şi buzele.

― Da! spuse el. Am complicat stupid lucrurile! Nici nu se putea o cheie mai simplă şi mai sigură! Nu! Ascunzişul nu se află în jurul cabanei, nu se află în munţi sau în pădure. E stu­pid! Pentru asta nu trebuia să înveţe zidărie. Şi cum ar putea să fie lăsată o asemenea valoare pe seama hazardului?! S-o scoată la iveală orice furtună, orice întîmplare... El nu putea să gîndească aşa cum ar fi gîndit un simplu spărgător. Abso­lut sigur. Sînt convins că a ascuns cutia într-un loc elegant, sînt convins că a făcut o adevărată operă estetică din ascun­ziş. Pentru a sparge ceva nu trebuie să înveţi zidărie... Mi s-a lăsat o cheie foarte simplă şi clară: În iulie am fost la cabană! Asta e cheia definitivă! În iulie, ca să ştiu că e vorba de lovi­tura din iulie, aşa cum o numisem... şi la cabană, ca să ştiu că s-a ascuns totul la casa de munte a băncii! Ăsta e tot secre­tul! Cutia albastră se află aici, în această cabană! Nu în altă parte! Aici! E cel mai clar testament care mi se putea lăsa! De aceea putem spune că sîntem posesorii cutiei albas­tre! Deocamdată atît! Mai tîrziu vă voi destăinui şi ultimul amănunt... Dar mai întîi să găsim cutia albastră! Şi nu se poate să n-o găsim!

― Dacă e aici, şi în mod sigur e aici, spuse cabanierul im­presionat de pasiunea cu care vorbise Liviu Iordan, nu se poate să n-o găsim! Mă gîndesc la cea de-a doua pivniţă...

― Da, domnule! Vom face planul întregii cabane şi-l vom gîndi, şi vom gîndi mai ales ascunzătoarea, ideea ascunză­toarei. Vom proceda prin eliminare. Sînt locuri în care nu pot fi ascunse obiecte de felul cutiei albastre. În sobe, care se dărîmă şi se refac. Sobele nu ne interesează. Şi nici zonele în care nu sînt posibile lucrări de zidărie, de pildă în bîrne sau în tot ce e parte lemnoasă. Sau în obiectele mobile, cum ar fi paturi, scaune, mobile, lucruri deteriorabile. Trebuie să cău­tăm un ascunziş care să reziste cîtorva decenii de uzură. Iată deci şi ideea lucrărilor şi zonelor imobile. Dintr-o dată, înain­te de a începe căutarea, înainte de a avea planul cabanei, am redus imens de multe zone... Nu vom mai orbecăi, ci vom căuta să mergem la sigur!

Îl ascultară amîndoi hipnotizaţi. Simţeau puteri şi energii şi hotărîri urcînd în ei.

― Numai să rezistăm pînă la primăvară! se rugă cabanie­rul. Dacă am avea ce mînca... Dar...

― Spune, domnule! îl invită Liviu Iordan. Bănuiesc ce vrei să spui! Ai dosit undeva alimente...

Celălalt rămase năucit. Simţi acelaşi şuvoi rece şi cutre­murător care-l zguduise în clipele cînd crezuse că va fi acuzat de moartea lui George Iordan.

― Da... nu putu el să suporte oţelul scăpărător din privirile lui Liviu Iordan. Uitasem... De fapt, nici nu ştiam... Pentru că sînt proprietate personală... Sînt ale celor doi fraţi şi ale femeii... şi sînt încuiate într-o ladă, în pivniţă. Un sac cu făină şi... mi se pare, jumătate de porc afumat... Vreo şaizeci de kilograme de carne, că era un porc uriaş, ca un viţel...

― Şaizeci de kilograme! îl privi cu dispreţ Liviu Iordan. Ştii greutatea, ştii şi cum arăta porcul... dar nu ştiai că sînt de­pozitate în pivniţă...

― Poate din respect pentru proprietatea altuia, găsi caba­nierul altă scuză.

Liviu Iordan rîse de-a binelea şi tăinuitorul se simţi în sfîrşit în apele lui. Lui Ion Petric i se înroşiseră şi fălcile şi chelia lucioasă.

― Dacă e bucurie generală, aş vrea şi eu...

― Ştiu, domnule, ce vrei să spui. Te gîndeşti iar la fetele de dincolo... O să grăbim treburile, domnule. O să facem ospăţ unic, domnule. De asta puteţi fi siguri. Un ospăţ cum nu s-a mai pomenit. Atunci vă voi destăinui şi ultimul amănunt! Dar pînă atunci, trebuie să găsim cutia albastră... şi, înainte de asta, s-ar părea că am avea dreptul să luăm masa de seară! Puteţi să aduceţi ceva mai multă mîncare...

Petric şi Bălan porniră la iuţeală spre magazie. Dar fură opriţi înainte de a ajunge la uşa care ducea spre dependinţele cabanei.

― Aţi uitat un amănunt esenţial! rîse Liviu Iordan. Aţi ui­tat să luaţi cheia mea. Şi fără ea, nu puteţi să deschideţi magazia. Prindeţi-o!

Se ridicase şi Liviu Iordan de la masă. Faţa i se luminase. Începu să se plimbe prin sufragerie, parcă pe o alee, fără să se grăbească. Din cînd în cînd îl pufnea rîsul. Alteori scăpa şi mur­mure, şi exclamaţii. Unul din murmure deveni deodată voce:

― Da, domnule! Imbecilii!... Amănuntul esenţial. La sfîrşit îl vor auzi. Va fi un singur cuvînt: Gata!... Unul în gură, altul sub burtă... Amănuntul esenţial...

Apoi din nou începu să se plimbe, aşteptînd fără interes sosirea celorlalţi.

Cabanierul se dovedi, de astă dată, foarte generos. Aduse o pîine cît roata carului, tot şirul de cîrnaţi, un caşcaval neîn­ceput, tot felul de cutii de conserve şi o şuncă de toată frumuseţea. Mai poposiră pe masă şi cîteva sticle de vin. Banchetul era pe cale să înceapă. Dar parcă se auzise un poc­net uşor în uşa care ducea spre dormitoare. Toţi ciuliră urechile. Cîteva secunde, nimic. Apoi o trosnitură, sus, pe coridorul dormitoarelor.

― Ssssst! făcu Liviu Iordan. S-ar putea să fi intrat.

― Domnule! Să-i luăm ostateci. Şi facem schimb cu fetele. Îi eliberăm dacă ne dau fetele pentru cîteva zile.

― Sssssst! Imbecilule! Fetele le putem lua oricînd şi oricum... Poate că a fost vîntul...

Dar nu fusese vîntul. Se auzi un zgomot distinct de uşă care se închide. Apoi un altul de uşă care se deschide, scîrţîind.

― E uşa de la camera dumneavoastră! anunţă în şoaptă ca­banierul. Precis. Îi cunosc scîrţîitul dintr-o mie.

Liviu Iordan făcu un semnal mut de atac. Porniră toţi în vîrful picioarelor, lăsîndu-se conduşi de cabanier. Cînd ajun­seră la uşa care dădea spre scara interioară, cel din ariergardă îşi scoase de sub pulover pistolul. Apoi traseră uşa după ei şi o zăvoriră pe dinafară, ca să întîrzie la nevoie fuga spărgătorilor.

Dar mai exista un zăvor geamăn şi în interior. Înainte de a se trage acel zăvor, uşa se crăpă de o palmă pentru a face loc de trecere unui căţel cu urechi inteligente şi cu întrebări în priviri. Deşi. graba era o problemă vitală, mogîldeaţa care ieşise de sub tejghea, dintr-o ladă întoarsă cu fundul în sus, îşi pierdu o secundă pentru a strînge foarte ceremonios laba căţelului, care acţionase cu o precizie extraordinară, aşa cum fusese învăţat, la cel dintîi semnal pe care i-l dăduse zeul lui drag: o pocnitură în lemnul tejghelei.

Apoi Tic trase zăvorul pe dinăuntru şi mai pierdu o clipă în faţa mesei încărcate.

― Doamne! Cum aş putea să fac să iau totul?!

Îşi scoase iute cureaua şi o puse pe masă, apoi găuri pîinea drept la mijloc cu primul obiect mai lung pe care-l zări în faţa ochilor: Cleştele de sobă. Trecu prin tunelul făcut în pîine cureaua, îi încheie catarama şi-şi agăţă noul obiect de gît ca o tobă. Cîrnaţii îi azvîrli spre Ţombi.

― Să nu cumva să... pierzi vreunul...

Dar Ţombi făcu o mutră atît de ofensată, încît bravul cireşar îşi ţuguie buzele în semn de sărut. Echipat astfel, fugi spre uşă. Deschise re­pede uşa de la tindă şi o lăsă căscată. Cu uşa de la intrare avu mai mult de furcă. Scoase drugul din scoabele strîmte şi mai trebui să tragă vreo două zăvoare. Se întoarse iarăşi în sufragerie, mereu cu toba bălăbănindu-se, înşfacă şunca cea frumoasă, caşcavalul pe care mai întîi trebui să-l găurească şi să-l sfredelească pentru a-l pune pe mînă ca o brăţară, şi îşi umplu braţele cu cutiile de conserve. Ba mai tîrî după el, legată cu o sfoară, tot de gît, o sticlă de Fetească Neagră. Încărcat astfel, că abia se putea mişca, porni pe calea pe care tot el şi-o deschisese. Parcă auzea tropote de paşi pe scară.

Chiar se opri o secundă, contrariat, în uşa antreului. Aşa de repede să se fi dezmeticit ăia? Ba nu! Cotiseră, la înce­putul scării, spre dependinţe. În sfîrşit, spărgătorul nesătul ajunse la uşa care-i asigura libertatea şi viaţa. O deschise şi porni cu căţelul lui drag spre casa din vale, unde şase prie­teni sufereau tortura foametei. Şi deodată îngheţă. Auzi o bubuitură care-i zdruncină spatele. Şi Ţombi se sperie.

Oare a tras cineva?... "Uffff! Ce prost mai sînt! îşi reveni puştiul. Asta n-a fost bubuitură de pistol, ci de tun. Ştiu eu ce s-a întîmplat! S-a închis uşa cabanei!"

Într-adevăr, cu o bubuitură năprasnică se închisese uşa cabanei. Pînă şi în fundul pivniţei, unde se aflau cei trei căutători de borfaşi, se auzise cumplita bubuitură.

― Asta ce-a fost? se sperie Ion Petric. Parcă s-a tras cu tunul! Oare n-au dinamită sau arme la ei?

Liviu Iordan nu-i răspunse nimic, nici măcar nu-i aruncă o privire. Ultimele evenimente, zgomotele de sus şi căutarea, îl nelinişteau. Rămase nemişcat cîteva secunde, obligîndu-i şi pe ceilalţi să stea locului, apoi porni spre sufragerie. Dar fu nevoit să se oprească o dată cu ceilalţi. Uşa era zăvorîtă de dincolo.

Se opintiră toţi trei, adunîndu-şi toate puterile, ca să scoa­tă uşa din ţîţîni. Şi abia reuşiră să evite, în ultima clipă, o prăbuşire rea, o dată cu uşa.

Petric şi Bălan începură să gesticuleze şi să urle ca nişte apucaţi. Alergau la uşi, la ferestre, trăgeau zăvoarele, căutau în sobă, sub mese, sub tejghea. Numai Liviu Iordan încremenise undeva, în mijlocul sufrageriei. Nu vedea şi nu auzea nimic. Se gîndea la o singură frază, la un răspuns pe care-l primise cu cîteva ore mai înainte: Am avut mare nevoie... Am avut!

― Ne-au luat absolut toate alimentele! îl trezi vocea îngrozită a cabanierului. Tot ce-am adus din magazie. Proba­bil că ne-au invadat toţi şapte, şi invalidul...

― Lasă, domnule, fleacurile ăstea... îi răspunse cu un calm uluitor Liviu Iordan. Asta mai contează acum! După ce ai găsit un porc întreg în pivniţă...

― Numai jumătate... se grăbi să precizeze manipulatorul balanţei. Ne-au luat şi-o sticlă de vin. Oare-au avut şi complici?

Ion Petric se înfuriase groaznic. Era congestionat tot. Che­lia lucioasă părea o sfeclă smălţuită.

― Eu zic să mergem după ei! îşi strînse el pumnii şi începu să-i scapere, aşa cum făcea uneori Liviu Iordan. Mergem şi aranjăm totul încă din noaptea asta...

― Domnule! Imbecil să nu fii! Dispariţia alimentelor e un fleac, domnule, o aiureală. Le-aş da şi tot porcul, dacă aş şti că n-au stat aici în timp ce noi discutam despre cutia albas­tră. Le-aş da tot ce avem aici, şi mi-aş mînca bocancii, şi după ce s-ar termina, mi-aş roade piciorul... Nu mai contează ali­mentele! Ca să fie foarte clar!

― Au fost aici? Au stat aici? se îngrozi cabanierul.

― Unul dintre ei în orice caz! răspunse Liviu Iordan. Cel care le-a dat drumul. Cel mic, pesemne. Deci ni s-a declarat război!

CAPITOLUL XI

1
Ursu îl aşteptase pe Tic pe la jumătatea drumului. Era îngrijorat, îngheţat şi deodată văzu ceva ca o minge înaintînd prin vijelie. Se repezi înaintea arătării în formă de sferă, pen­tru că era precedată de o alta, mică şi lunguiaţă, urmată de un şarpe nesfîrşit.

― Ticuşor! se încălzi subit vlăjganul.

― Ursule! Te rog din tot sufletul. Te rog aşa cum nu te-am rugat vreodată... Du-te înainte, du-te singur, şi repede, şi nu le spune nimic. Intră şi fă-te îngrijorat. Te rog...

― Dar cu ce te-ai îmbrăcat? întrebă Ursu, orbit de vijelie sau poate numai prefăcîndu-se orbit. Nu vrei să te ajut şi eu? Dacă nu... uite, plec.

Îi vorbise la ureche, şi parcă simţea un miros foarte neo­bişnuit. Parcă de un veac nu-l mai simţise.

― Te rog, Ursule... Hai, du-te!

Putea Ursu să nu-l asculte pe cireşarul la care ţinea mai mult decît la lumina ochilor? Plecă imediat şi încă într-o goană care-l uimi pînă şi pe Ţombi.

Bineînţeles că Tic nu intră în cabană imediat. Îşi aranjă mai întîi obiectele cu care era încărcat, în aşa fel ca să pară umflat sau cărăuşul unei întregi orchestre lăutăreşti. Ursu lăsase uşa crăpată. O deschise încet. Mai întîi trecu Ţombi, apoi încăpu cu mare greutate şi el. Apoi începu să păşească în vîrful pi­cioarelor prin antreu... dar uşa cabanei bubui ca o canonadă.

Toţi cireşarii erau în prag. Ba şi Dan, în spatele lui Ursu. Se întîmplase ceva, pentru că Ursu aprinsese şi cea de-a doua lampă, luată de la cabana-centru, şi-i mărise flacăra aşa de tare, că părea un reflector. Şi toată lumina celor două lămpi cădea pe el, probabil tot pentru că le aranjase Ursu într-un fel anumit. Şi toţi îl priveau cu ochi holbaţi, se cruceau şi iar îl priveau, şi se frecau la ochi, iar cuvintele le amuţiseră pe buze.

― Asta nu-i nimic! se răsti foarte vesel cireşarul. O să vedeţi voi mai tîrziu!

― Nesuferitule! se auzi glasul cel mai drag. Ce-ai făcut acolo? I-ai cucerit? I-ai adormit?

Abia atunci se strecură printre picioarele lui Tic politico­sul Ţombi. Dar nu se opri, ci merse, merse înainte pentru a i se putea admira isprava. Tîra după el vreo zece metri de cîrnaţi.

― Eu cred că suferim de sugestie colectivă, se resemna Lu­cia. Spun şi eu cum spunea cel din Kon-Tiki cînd i s-a arătat peştele necunoscut: Aşa ceva nu poate să existe... Zău, Ticuşorule...

În clipa aceea, Ticuşor scăpă jos tot ceea ce ţinuse în braţe. Rămase numai cu sticla, agăţată de umăr ca o goarnă, cu pîinea care-i atîrna ca o tobă şi cu caşcavalul ca o armonică neobişnuită. Oare-i mai spusese vreodată Lucia: Ticuşorule? Trebuia nea­părat să recitească romanele cireşarilor, ca să vadă...

― Răspunde, Ticuşor! îl soma Victor. Ţi s-au dat toate aces­tea sau le-ai luat? E cea mai importantă problemă. Zău că-ţi facem pe urmă triumful.

― Le-am luat! I-am încuiat sus şi le-am luat totul. Au mai rămas două sticle cu vin. Am pus mîna şi pe o cutie de chibri­turi, fiindcă stătea degeaba pe masă.

― Înseamnă că e foarte grav, Ticuşor... spuse Victor.

― Foarte, Victor. Foarte, foarte grav! încuviinţă teribilul spărgător.

2
Tic îşi depănase fantastica lui povestire pe întuneric abso­lut. Lămpile se stinseseră, după ce geamurile fără zăbrele fuseseră baricadate şi uşa de la intrare zăvorîtă şi, de aseme­nea, baricadată cu paturi, mese şi scaune de fier. Focul abia mocnea în godin. Lemnele se puneau rar, camuflîndu-se fiecare rază. În preajma fiecăruia se aflau lemne, butuci mai mari sau mai mici, care la primul semnal se puteau preface în proiectile.

Relatarea lui Tic îi ţinu pe toţi cu sufletul la gură şi îi duse iarăşi într-un univers de spaime şi nelinişti, într-un univers ameninţat de groază şi teroare.

Se lăsă tăcere în încăperea întunecoasă şi ca întotdeauna în clipele cele mai grele, în clipele decisive, aşteptau cuvin­tele aceluia care trebuia să devină imediat conducătorul lor.

― Doamne! exclamă Maria. Iarăşi, iarăşi groaza. De jur împrejur numai groază... Şi această teroare albă!