Arnold Van Gennep
Yüklə 1,16 Mb.
|
— te1” ni ^n. ui uosa. ul: i ili, d *Uât n îi, cult ({r >. jb 1 oun., c l. i1 înra 'ui de la Marea h^e^ k-i ciânr-t animalul a; r>ut to: u-i n zoolatrip”„ c”> „pil* i\ic ^*- opu Vom obsciva ca obiec+rlc Iu-adevărat Iunaaincntale ale am văzul, raDOituiiJ^1 dmâie L<„tonn^in fi/cate. Din acc^t motiv. Adoâpl^e Reimeh – a opis 'ncjnt generale ak Iuî l 'u--. ad „Aiâ1 jncual tent* j n Vi imuIt”1 ^… i că este adece nt^ariuî ^ ^;) „m. ->: * aeinon>-tA; ^nt s>iu. t într-o bun. i v' M*nr oipe ^ip. pui ev oat-ut” a ac-citu1 ura îşi câştiga^o ele: a pnn îi'i^ie-i ( ' -. **. ( =î a i * cc/alcpi î aitiro unul dintie prnne'e lui un m: iriH”) iosia iranco;: i ne oblr- „ să nu a! „a dup^zitie 'iici decât raţionamrr. teie sale fi Acestor” -, (biz^iiZM ir: ^. ^eiiţa p (doua eru dv iaţ) te le^ 1) riturile tir h<.”>na! ifnU>. dv o parte, >: 2; îmi unic m lciy („drU descendenţa '; i dt rrruisfonua? ** cnunalo, pe df al; a parte'. Ciaw ac iu/!! t rm. r 'illl „. – ii V pai. Între 6. Rene Dussaud, Les civilisations prelielleniques dana le bassin de la Mer Egeiediţia a Ii-a, Paris, 1914, pp. 380, 386, 393-394. 7. Adolphe Reinach. Egyplologie ei Histoire des Religions, p. 21. 8. Astfel: „in prezenţa acordului care pare tot mai complet dintre monumentele egeene şi textele referitoare ia rituri şi la mituri inexplicabile, înainte de descoperirea acestor monumente,… de fiecare dată când ies seanţei din confruntarea lor, apare un nou indiciu al totemismului. Ajunge să amintim un exemplu: tot ce se ştia, din literatură, despre Minos şi Minotaur şi despre taurii Pasiphaei şi ai Europei s-a clarificat oare în mod special când au fost descoperite în palatul din Cnosos urmele unui cult al taurului, cu corridas sacre la care participau femei? Şi nu există în mod evident un oarecare raport de semnificaţie religioasă în ciudatele anecdote ale Pasiphaei, care se ascundea într-o vacă pentru a-1 seduce pe taurul divin, şi a fiicei lui Mikerinos ascunse într-o viţea de lemn aurit, imagine primă a lui Hathor?”. A. Reinach, Egyptologie et Science des Religions, pp. 25-26. Această ultimă apropiere mi se pare, de altfel, cit se poate de îndoielnică. AKNOLD VAN GENNEP TOTEMISMUL. STAREA ACTUALA A PROBLEMEI TOTEMICE două serii de fapte nu sunt proprietatea exclusivă a populaţii?! egeo-cretane. ci se întâlnesc la numeroase semicivilizaţii, cum, în piu relaţia lor cu totemismul nu a fost studiată în mod special de teor* ticieni, nici chiar de Frazer în lucrarea sa monumentală, este importa ir ^ se detalieze puţin r na liza acelora Punctul de pnmiji1 j-Uc, o data ui pâu^. L^ptul de. ^p^ ale ca* îiâur *le bi rtialit'H*1 ne mfcrmt a/o H^ied^t, Sirahon. Oi< dor o i> Sui 'Hihiintrm!<îo>na. I, ^>, K 11, VU s on* Hin Alo^Jinii i Vtfel aM.iiNj”-i, i'.' -de de c tţ^1 ff ii f i Łoa! e, „n jrt J „n n-^, ^;,. yexi^t^, pâuKib ', un m1” analni, ut rl i Alnc^iân pli”-” Ajt*jj („„*, dup. i iMiâunr.1 cr-vr >) i 3, r. îi: 1* kl P”mi ii cif.”: d< r. iriî” tei, r'm t c-pi-r- „r oca… îVirt i^ „'jIism î'iui'i ts Ui public Alila '! I! 1, J 'il^'iu [j J. U'll J”1 iâl. iuSU HJ) vi' JP aâL'JIUJiit Jui i m 11 dopai n îh. cf1- M „l'fi f ţi-j. – i tpit,)) ', c. i: i T', (m^m „1, iOi m rpul eh) ^ ^tiilr itf l' i * n c * *_ li t;”*”. ii'i iiuiî. m ci”. tî.'maie ci^ j i;< -tiu*, i. ^?. i şi cu animale sălbatice, şi anume cu lupul, pe care îl ia ca exemplu tipic (ii ijtf im l n nt) ' <>- î t4i, i i rT, t.a. i 1 ' f ni i oc v 'i < i”M imif0) tath. uo în i * 1. i+ p^^fr-cr. c<) Mtaf (tm) i ' -n rno^ni î”entn nvun-iu… „„Kiruâui în cest ^l (>; i „ f (TiM ir diâi eh” d, ii i „ot unul (^re (>. unt i lo” uf”ct, t”i dai, utica j-. it un ^lI^v ifupl „„m unei îor.'„i ci im i< pit/c-v. aut ai ^p^cru e^e u! ^< t> î-ala Aceasta Vom observa mai întii că Moret nu este autorizat de nici un text egiptean (hieroglific sau hieratic) să transpună în Egipt această schcin; ipotetică; în plus, textele greceşti mai puţin vechi nu pot leprezent:. nici ele o bază de reconstituire; în fine, ipoteza fundamentală a totemului ka este inexactă, aşa cum am văzut mai înainte11. Chiar admit im* că ar fi existat, într-adevăr, o unire sexuală reală sau simbolică întif femei şi taur sau ţap în anumite sanctuare, localizate, nu am putea încă să conchidem că este vorba şi de animale sălbatice: ar trebui să avem cel puţin dovezi prin analogie furnizate de studiul somiciviâizaţiilor actuale în Egipt chiar, nu a fost descoperită nici o dovadă analogică antică, nin în cazul crocodilului, nici în cel al şacalului lui Anubis, nici chiar în cei al şoimului lui Horus, care are, în plus, caracteristici totemice. 9. Ibidcm, p. 182.
10. Moret, op. cit., pp. 150 şi 152; cf., de asemenea, o menţiune a acestei teorii ii bibliografia sa a lui Maspero, R. H. R., 1916, voi LXXXIV, p. 294. 11. Cf. mai sus, pp. 139-140.
Rezulta „ ci riturile sexuak c m-nit. t nn m.] „jnr. – e „oil ^. nci, ' -1” rituri de feumd^rc fie ca ^”„ Mai ^w-M Singura ipoteză care s-ar fi putut propune este că nu era vorba de femei oarecare, ci de fete şi femei care nu fuseseră încă admise în clanul totemic, care se ofereau astfel îmbrăţişărilor animalului-toteni, bestialitatea sacră ar fi fost astfel un rit de comuniune sexuală, paralelă cu sacrificiul de comuniune alimentară care, după Robertson Smith, ar li fost punctul central al ceremoniilor de iniţiere şi de reînnoire totemice. Or, nu se cunoaşte nici un caz modern de semicivilizaţi în care fetele neiniţiate şi femeile proaspăt căsătorite să fie incluse la totem prin intermediul unei uniuni sexuale totemice. Aceasta nu înseamnă că un astfel de caz nu există, dar nu sunt semnalate în marile culegeri consacrate totemismului, ceea ce dovedeşte, cel puţin, că ritul de bestialitate nu este un element ceremonial esenţial al totemismului. Rolul fetelor şi al femeilor înainte de menopauză este redus la minimum în societăţile totemice; dacă ele ar fi fost considerate capabile să menţină, printr-un rit atât de direct, legătura totemică, a cărei perenitate este atât de
12. A se vedea Saintyves, Les Viergr*~Men>s, pp. 115-116, şi Lefebure, „Le Bouc des Lupercales'R. H. R., voi. LIX, 1909, pp 7. T. S1 ARNOLD VAN GENNEP importantă pentru clan, nu ar fi fost lăsate deoparte. Nici măcar nu este sigur că orgiile şi perioadele de împreunare sexuală normală care se intercalează în cursul ceremoniilor de iniţiere totemică, de exemplu la cei din Australia centrală1'*, ar fi avut un caracter specific totemic, de vreme ce se întâlneşte echivalentul lor la ceremoniile de înmormântare, la cele de întronare a unui nou rege, la Anul Nou sau în timpul anumitor ceremonii agrare, aceste momente de desfrâu sunt caracteristice acelei stări-limită pe care am semnalat-o ca fiind intercalată cu regularitate între ceremoniile de separare şi ceremoniile, de admitere, în conformi tate cu schema generală a riturilor de trecere14.
Egiptologii citaţi au comis încă o eroare: ei au dedus dintr-un rit practicat de femei unul practicat de bărbaţi şi au transpus astfel un fenomen dintr-un univers sexual în altul, ceea ce este inadmisibil pentru orice specialist în etnografie. Cele două universuri sexuale sunt separate net în civilizaţiile numite primitive; ceea ce este considerat bun, licit, just, util pentru unui este, din contra, interzis, ilegal, periculos pentru cHă] aH! r sonorei!, era suficient ca be? tâa!; tatea? ă fi fo^t practicată de U'nitM, pentru ca aue. ^ta: -a fu ir/n/isa harhaţiloi < î'Acr-”. Or, besLiali tMtoa nu ja îi va/iaiă îr% i^remuiinV d<- iniţiere tv^-imca r!. — ÎKirbaţJnr Si? i (Laruî caz apr, ia}), cf vi ar fi cel rrTiuni: *, ^ înbur noriosc ir-ruiti „îcI din 'a Gjinee on^leza, i! e”p: o f; *xe s. ţ. ^pŢu ta este lomins c” re^ju rtn^lc coreâin>nii do ii”: t i*m ^ -int (k> „afiiu totemica',. u n w, *>k” pvm c'i**îfiH, d” j”j”v: %'! i r'â' d ( 13. A se vedea, în final, pentni studiu! comparat al raporturilor sexuale în timpul ceremoniilor de iniţiere. Sidney Hartland, Ritual and Belief) Londra, 1914. pp. 275 şi urm. 14. A se vedea lucrarea mea Rites de passage, index s.v. „marge”.
L5. J. Chalmers, „Notes on the Bugilai of British New Gniriea'Journal of the Anthropulogical Institute, 1903, p. 109: „Bugila, în timpul iniţierii tinerilor, practică pederastia, dar nu şi bestialitatea, cum fac aâte triburi'1; dar Chalmer? nu spune care sunt aceste triburi. 16. Frazer, Totemism and Exogamy, voi. II, p. 35,
17. Cf. observaţia lui Frazer, ibidem, p. 34. 18. Găsim referiri în Frazer. „Totemism” reeditat în Totemism and Exogamy, voi. I, pp. 38-40, trad.fr., Paris. 1898, pp. 57-61, completată de descrierile date în Totemism and Exogamy, voi. IV, pp. 208 şi 216.
TOTEMISMUL. STAREA ACTUALĂ A PROBLEMEI TOTEMICE simulează adesea actul sexual, ca, de exemplu, în cazul boşimanilor şi al unor aborigeni (australieni). Dar, cum aceşti actori reprezintă animalul totem sau, în alte cazuri, animalul care se doreşte a fi vânat, gestul obscen nu are sensul unui act de unire sexuală magică între un om şi un animal, ci între două animale ca atare. Caracterul propriu-zis de ceremonie al dansurilor imitative colective este, în plus, adesea foarte puţin evident. Cele ale boşimanilor19 sunt simple divertismente dramatice, uneori obscene, cărora indigenii nu ie asociază nici o semnificaţie sacră. Atunci când dansurile imitative au aşa ceva, cum este cazul numeroaselor dansuri ceremoniale, ocazionale sau periodice, ale triburilor din America de Nord, în cadrul cărora ele reprezintă proprietatea unor grupuri speciale numite „frăţii” sau „societăţi magice”, nu au un caracter totemic primar, ci doar, în anumite cazuri, probabil la indienii pueblos de exemplu, un caracter totemic secundar, astfel incit nu putem deriva aceste frăţii şi societăţi din vechi cianuri totemice, cum face Webster20. Lm exemplu caracteristic pentru acest tip de ceremonii este cel al dansului bizonului la mandan şi hidatsa, triburi din familia Dakotah a indienilor de câmpie, în prezent aproape dispărute. Existau două dansuri ale bizonului; unul era ocazional şi se executa numai cina turmele de bizoni erau duse departe; războinicii se îmbrăcau în piele de bizon, cu tot cu capul şi coarnele animalului, care atârna de obicei în coliba lor, imitau galopul şi salturile bizonilor şi dansau astfel până Ia epuizare, când se prăbuşeau în nesimţire şi erau târâţi în afara locului de dans. Era, de fapt, reprezentarea exactă a unei mari vânători de bizoni cu toate peripeţiile sale. Scopul ceremoniei era de a aduce în apropierea tribului turmele ce rătăceau la mari depărtări, în afara razei lor de acţiune21. Această pantomimă nu conţinea nici un act sau gest. sexual.
Ritul sexual era, din contra, elementul central în dansul bizonului periodic, care se executa de obicei primăvara. Bărbaţii se îmbrăcau de asemenea în piele de bizon şi utilizau paraphernalia obligatorii ale dansului de vânătoare. în plus, un anumit număr de actori reprezentau bizonii femele, iar unul dintre ei era taurul; acesta din urmă era dotat cu un enorm penis artificial22. Mai multe faze ale ceremoniei erau identice cu cele ale dansului de vânătoare; însă taurul trebuia să încalece Pentru dansurile imitative ale boşimanilor, Watwa, Akka. pigmei din Congo etc, a se vedea Schmidt, Die Pygmăen, pp. 126-127; Dornan, „The Taţi Bushmen (Masarwas) „, Journal of the Anthropologival Institute, voi. XLVII, pp. 53-54. Hutton Webster, Primitive Secret Societies, New York, 1908, capitolul X. A se vedea un rezumat, al descrierilor vechi în Frazer, Totemism and Exogamy, voi. III, pp. 137-140; aceleiaşi categorii îi aparţin Dansurile Bizonului executate de femei grupate în societate magică, de exemplu la Arapaho; cf. Kroeber, „The Arapaho”, Bull. Am. Mus. Nat. Hist., New York, voi. XVII, 1904, pp. 212-214. 22. Trebuie clasificate, fără îndoială, în aceeaşi categorie riturile obscene care s-ar practica încă la Oromo (trib galla) şi în care joacă un rol activ, după câte se pare, un taur şi un ţap, cu ocazia celor două ceremonii anuale ale atara şi aţele; cf. Marţial de Salviac, Un peuple antique au pays de Menelik, Ies Galla, Paris, 1901, p. 145.
ARNOLD VAN GENNEP femelele; după ce îşi juca rolul de fecundator, femeile şi copiii din public îi strigau injurii, aruncau în ei cu gunoaie şi, în final, îl puneau pe fugă. Femeile şi copiii îl urmăresc, fug după el; epuizat, el se lasă prins în cele din urmă; o femeie măritată îi smulgea penisul uriaş pe care îl învelea în frunze şi îl aducea triumfătoare, escortată de două matroane, pină în sat, unde îndeplinea alte rituri care nu interesează aici23. Dacă se analizează contextul acestei ceremonii se observă că: 1) actul sexual simulat avea loc între actori reprezentând de asemenea animale, şi nu între un animal fictiv şi o fiinţă umană privită ca atare: nu poate fi vorba deci de un rit de bestialitate; 2) ceremonia avea drept scop evident asigurarea reproducerii şi înmulţirii bizonilor, la fel cum o ceremonie asemănătoare a aceloraşi triburi asigura înmulţirea porumbului, simulând naşterea de către o femeie a unui spic de porumb; or, niciuna dintre aceste ceremonii nu conţinea un sacrificiu, chiar şi parţial, al obiectului natural ce trebuia multiplicat, nici vreunul dintre riturile a căror combinare conferă caracterul propriu adevăratelor ceremonii totemice, cum ar fi cele intichiuma din Australia; 3) că triburile mandan şi hidatsa erau, fără îndoială, divizate în clanuri exogamice, dar caracterul totemic al acestor clanuri nu este dovedit: în plus, niciunul dintre aceste clanuri nu avea drept totem bizonul.
Această ceremonie a triburilor mandan şi hidatsa nu poate fi deci legată de totemism, orice ar spune unii teoreticieni24. Unei alte categorii magico-reiigioase îi aparţine bestialitatea vrăjitorilor şi a vrăjitoarelor, şi anume, unirea, reală sau imaginară, a vrăjitoarelor din Evul Mediu cu ţapul sau câinele negri, ca încarnări ale diavolului20. Vom compara acuplarea, admisă de credinţa populară, a vrăjitoarelor betsimisaraka cu crocodilul26, a vrăjitoarelor Magvanda, Bokiba şi Bakongo din Congo belgian de Est cu leoparzii2', posibil a
23. Frazer, Totemism and Exogamy, voi. III, pp. 136 (Mandan) şi 147-148 (Hidatsa): de completat cu Robert Lowie, „Societies of the Crow, Hidatsa and Mandan'. Atrop. Papers of the Am. Mus. Nat. Hlst., New York, voi. XI, partea a IlI-a (1913), passim şi „Notes on the Social Organization and Customs of the Mandan, Hidatsa and Crow Indians”, ibidem, voi. XXI, partea 1 (1917). 24. Liebrecht, Zur Volkskunde; J. von Negelein, „Die weisse Farbe”, Zeitschrift fuer Etimologie, 1901, p. 78.
Cazuri de act sexual uman ritualic menite să asigure o fecundare colectivă animală au fost studiate de Sidnev Hartland, Primitive Paternity, Londra, 1910, voi. II, pp. 235-239. 25. J. Francais, LEglise et la Science, Paris, 1908, pp. 133-134; de asemenea. UEgliseet la Sorcellerie, Paris, 1910, p. 18, nota, p. 126 ele.
26. Tabou et Totemisme ă Madagascar, p. 280; cf. despre împerecherea celor din tribul Antaimoro cu vaci, în scop de purificare, ibidem, pp. 249-251; Van der Burgt face o paralelă cu populaţia cofri, Dictionnaire Francais-Kirundi, 1903. p. 422, s.v. Pas teu r. 27. A. Hutereau, „Les Bakango”, Bullctin de la Societe Belge de Geographie, 1910. p, 366. observă: „aceste amoruri ciudate ar avea ca rod pui de leoparzi pe care vrăjitorii îi ascund şi îi îngrijesc în pădure; aceste animale, la maturitate. rămâneau sub dominaţia mamelor umane şi executau cu fidelitate ordinele pe care le dădeau ele'1.
TOTEMISMUL. STARPJA ACTUALĂ A PROBLEMEI TOTEMICE vrăjitorilor din satul Ukaranga, pe lacul Tanganyika, cu leoaice2^. Unirea sexuală are, într-adevăr, în aceste cazuri diverse, sensul unui rit de comuniune şi de reunire între o clasă socială umană şi una naturală de fiinţe puternice şi de temut, membrii clasei umane asigu-rându-şi astfel nu doar protecţia, ci şi, mai ales, serviciile acestora. Dar clasa umană, adică societatea specială constituită în cadrul societăţii generale de magicieni şi vrăjitori de ambele sexe, nu este nicăieri în relaţie specifică cu sistemul totemic. Faptele care ar putea fi invocate în această ordine de idei în cazul Indoneziei29 şi al Americii de Nord depind parţial, ca interpretare, de acceptarea sau respingerea teoriei examinate mai înainte asupra originii individuale a totemismului. Astfel, la mai multe triburi din Columbia britanică există o categorie specială de protectori individuali numiţi sulia, care se dobândesc de obicei în urma unui vis şi care apar în visele individului pe care îl protejează pentru a-i arăta cum să se poarte când e treaz într-o anumită împrejurare determinată. Dintre poveştile care circulă în legătură cu sulia, iată una a indienilor stseelis care vehiculează bestialitatea: „Într-o bună zi, un bărbat care avea drept sulia o ursoaică porni la vânătoare de urşi; întâlni o ursoaică şi o urmări până la bârlog; în timp ce încerca să pătrundă în bârlog, fiara, care nu era altceva decât sulia acestuia, îl prinse şi îi ceru să rămână cu ea şi să-i fie soţ: vânătorul refuză; atunci ursoaica îi spuse că, oricum, atunci când va muri, avea să revină în acel bârlog şi îi va fi soţ'30.
Un text ca acesta, cu care pot fi asemănate mai multe legende care vor fi analizate în capitolul următor, aiprezenta un mare interes, cel puţin din următoarele motive: 1) sul ia nefiind ereditar, nici colectiv, ci strict individual şi mai ales puţind fi schimbat, nu dobândit o dată pentru totdeauna, nu este un totem; 2- nici un rit de bestialitate reală sau simulată nu însoţeşte dobândirea unui sulia, schimbarea sau caracterul propiţiatoriu al acestuia. Nu putem vedea deci în acest text decât o expresie episodică şi personală a unui punct de vedere, asupra căiuia vom reveni, referitor la identitatea internă a oamenilor şi animalelor. punct de vedere pe care se bazează totemismul, suliaismul, sibokismui şi multe alte sisteme. În alte cazuri de bestialitate, ca în cele ale femeilor anamite cu câini şi porci, al femeilor din vechea Indie cu armăsari albi, în cart von Negelein a văzut un caz de totemism primitiv31, a samoiezikr cu femeie d e ren a celor din tribul quichua dm Peru cu femele
28. hin” râii îţ1 29. I). (.
30. Hin-'i. – u, i tiuV;'-_ < — '„ ar'/, A
ARNOLD VAN GENNEP iama33, a hinduşilor brahmani cu vaci34, se discerne un element ceremonial mai mult sau mai puţin atenuat, al cărui sens exact nu pare să fi fost încă stabilit. Vom clasifica, în final, separat bestialitatea, care nu este decât perversitate sexuală, ca în civilizaţiile noastre moderne30, sau care este consecinţa unei stări colective anormale, de exemplu a lipsei femeilor în trupele de condotieri din Renaştere36, şi care ţine de cauze multiple, atât sociale, cât şi climaterice, ca în Algeria37, în Zanzibar38, în Bengal39 etc.
Rezultă că acele două (sau poate trei) cazuri cunoscute de bestialitate ritualică în Egipt, datând din perioada greco-romană, nu pot servi în nici un fel drept argument în favoarea ipotezei totemice. Fără îndoială, ar părea natural şi logic să se admită, cum au făcut Adoiphe Reinach şi Moret, că, în general, de vreme ce totemiştii se cred înrudiţi genetic cu totemul lor şi uneori urmaşi ai unui strămoş totemic a cărui legendă îi descrie faptele şi obiceiurile drept mijlocul cel mai simplu şi mai direct pentru aceştia de a menţine constantă legătura totemică, să se reînnoiască periodic comuniunea sexuală, prin intermediul unui act sexual real sau al unuia simulat cu animalul totem. Ideea aceasta însă nu le-a venit totemiştilor adevăraţi care există în zilele noastre. Mai mult decât atât, raţionamentul lui Adoiphe Reinach şi Moret este greşit tocmai dacă îl abordăm din punctul de vedere totemic. In primul rând, de vreme ce totemul este simultan ruda şi strămoşul clanului totemic, orice unire sexuală între membrii clanului uman şi membrii speciei animale ar fi cu necesitate un incest. Or, rezultă din cercetările lui Westermarck, ale lui Frazer şi ale multor alţi etnografi că unul dintre păcatele cele mai grave pe care le pot concepe semicivilizaţii, mai ales totemiştii, este incestul. Este deja foarte grav dacă este comis între membrii umani ai clanului; regula exogamică are tocmai ca scop sau cel puţin ca efect să diminueze posibilitatea lui
Yüklə 1,16 Mb. Dostları ilə paylaş:
|