Arturo Perez Reverte

ARTURO PEREZ REVERTE

REGINA SUDULUI

CUPRINS:

1. Căzui din norii peste care-umblam.11

2. L-au zărit dulăii legii, însă i-a cam luat cu frig.43

3 Când anii se vor duce.73

4. Hai unde nimeni nu ne-o judeca.103

5. Ce-am semănat colo-n munţi.133

6. Îmi pun la bătaie viaţa, îmi pun la bătaie soarta.163

7. Fost-am însemnat cu Şapte.203

8. Pungi de-un kil.231

9. Şi muierile-s în stare.265

10. Mă aflu într-un colţ de cârciumioară.293

11. Eu nu ştiu să ucid, dar am să-nvăţ.329

12 Ce zici de te cumpăr.363

13. Şi-n două-trei su' de metri ridic orice-avionetă.403

14. Vor fi pălării în plus.435

15 Amici am la mine-n ţară, care-mi spun că mă iubesc.459

16. Încărcătura palmată.

17. Lăsai paharul băut pe jumătate Epilog.

Sună telefonul şi ştiu că aveau să o ucidă. Ştiu cu atâta certitudine, încât rămase nemişcată, cu aparatul de ras ridicat, cu părul lipit de faţă, în aburul apei fierbinţi ce picura pe faianţă. Bip-bip. Se opri şi tăcu mâlc, ţinându-şi răsuflarea, ca şi cum nemişcarea sau tăcerea ar fi putut schimba cursul celor deja întâmplate. Bip-bip. Stătea în cadă, depilându-şi piciorul drept, cu apa plină de săpun ajungându-i până la brâu, iar pielea ei goală se înfiora de parcă tocmai ar fi plesnit robinetul cu apă rece. Bip-bip. La combina din dormitor, Los Tigres del Norte cântau istorisiri despre Camelia la Tejana. Trădarea şi contrabanda, spuneau ei, sunt de nedespărţit. Se temuse mereu că aceste cântece erau nişte prevestiri, iar acum, dintr-o dată, deveniseră realitate întunecată şi ameninţare Blondul o luase peste picior pe chestia asta; dar sunetul acela îi dădea dreptate ei şi i-o refuza Blondului, îi refuza dreptatea şi mai multe alte lucruri. Bip-bip. Puse deoparte aparatul de ras, ieşi încet din cadă şi merse, lăsând urme de apă, până în dormitor. Telefonul era pe cuvertură, mic, negru şi sinistru. II privi fără să-l atingă. Bip-bip. Îngrozită. Bip-bip. Târâitul său se amesteca cu cuvintele cântecului, ca şi când ar fi făcut parte din el. Deoarece contrabandiştii, spuneau în continuare Los Tigres, nu iartă nimic Blondul folosise aceleaşi cuvinte, râzând cum obişnuia ol să facă, în timp ce îi mângâia ceafa şi îi arunca telefonul în poală. Dacă vreodată sună, înseamnă că eu voi fi mort. Atunci, fugi. Cât poţi, negruţo. Fugi şi nu te opri, fiindcă eu n-am să fiu acolo să te ajut. Iar dacă ajungi în viaţă oriunde ai ajunge, trage o tequila în amintirea mea. Pentru momentele noastre bune, scumpete. Pentru momentele noastre bune. Atât de iresponsabil şi de curajos era Blondul Dăvila. Virtuozul de pe Cessna. Regele pistei scurte, îl numeau prietenii şi, de asemenea, don Epifanio Vargas: în stare să ridice avionete în trei sute de metri, cu pachetele lor de zăpadă şi de mieluşei fără purici1, şi să zboare razant peste apă în nopţi negre, în susul şi în josul frontierei, eludând radarele Poliţiei Federale şi vulturii de la DEA. În stare, de asemenea, să-şi joace propriile cărţi pe la spatele şefilor. Şi în stare să piardă.

Apa care îi cădea de pe trup formase o baltă la picioarele ei. Telefonul continua să sune, şi ştiu că nu era nevoie să răspundă ca să se încredinţeze că norocul Blondului se isprăvise. Acest fapt era suficient ca să-i asculte instrucţiunile şi să plece în goană; însă nu-i uşor să accepţi ca un simplu bip-bip să schimbe dintr-o dată drumul unei vieţi întregi. Aşa încât, în cele din urmă, înşfacă telefonul şi apăsă butonul, ascultând:

— L-au spart pe Blond, Teresa.

Nu recunoscu vocea. Blondul avea prieteni, iar unii erau credincioşi, obligaţi de codul din vremurile când treceau marijuana şi pungi cu aia fină în jantele maşinilor prin El Paso, îndrep-tându-se spre Uniunea Americană. Putea fi oricare dintre ei: poate Rotaş Adevăratul, sau Ramiro

1 „Zăpada” e cocaina, pomenita în alte rânduri şi sub alte nume: praful alb sau Dona Blanca, Alte droguri vor apărea sub denumiri mai mult sau mai puţin metaforizate. Astfel, guma dm munţi (goma de la sierra) e un haşiş de calitate ş.a.m.d.

Văsquez. Nu-l recunoscu pe cel care suna, şi nici n-avea nevoie, fiindcă mesajul era clar. L-au spart pe Blond, repetă vocea. L-au omorât, şi pe vărul lui la fel. Acum urmează familia vărului lui, şi tu. Aşa că fugi cât poţi. Fugi şi nu te opri. Apoi convorbirea se întrerupse, iar ea îşi privi picioarele ude pe parchet, îşi dădu seama că tremura de frig şi de frică şi se gândi că, oricine sunase, repetase chiar cuvintele Blondului. Şi-l închipui încuviinţând atent, prin fumul de trabuc şi printre paharele dintr-o cârciumă, cu Blondul în faţa lui, arzând marijuana şi ţinându-şi picioarele încrucişate sub masă, aşa cum obişnuia să se aşeze, cu cizmele de cowboy din piele de şarpe cu vârfuri ascuţite, cu eşarfa sub gulerul cămăşii, cu scurta de pilot pe spătarul scaunului, cu părul blond tuns zero, cu zâmbetul caustic şi sigur. Fă asta pentru mine, camarade, dacă au să mă facă arşice. Să-i spui să fugă şi să nu se oprească, fiindcă or să vrea s-o sece şi pe ea.

Panica apăru pe neaşteptate, foarte deosebită de spaima rece pe care o simţise înainte. Acum fu o explozie de deconcertare şi de nebunie, scurtă, uscată, care o făcu să ţipe, punându-şi mâinile în cap. Picioarele nu erau în stare să o susţină, aşa că se lăsă să cadă pe pat. Privi împrejur: marginile albe şi aurii ale perniţei, tablourile de pe pereţi cu peisaje tare ca lumea şi cu perechi plimbându-se în apusuri de soare, bibelourile din porţelan pe care le colecţionase ca să le alinieze pe consolă, în intenţia ca acest cămin al lor să fie frumos şi confortabil. Ştiu că nu mai era un cămin şi că în câteva minute avea să devină o capcană. Se văzu în oglinda mare a dulapului: goală, udă, cu părul închis la culoare lipit de faţă, iar printre şuviţe ochii ei negri larg deschişi, ieşiţi din orbite de groază. Fugi şi nu te opri, spuseseră Blondul şi vocea care repeta cuvintele Blondului. Atunci o luă la fugă.

Căzui din norii peste care-umblam întotdeauna crezusem că narcomelodiile mexicane erau nişte cântece şi nimic mai mult, iar Contele de Monte Cristo era un roman şi nimic mai mult. I-am comentat acest lucru Teresei Mendoza în ultima zi, când a acceptat să mă primească, înconjurată de bodyguarzi şi de poliţişti, în casa în care locuia, din cartierul Chapultepec, statul Sinaloa. L-am menţionat pe Edmond Dantes, între-bând-o dacă citise cartea, iar ea mi-a adresat o privire tăcută, atât de lungă încât m-am temut că discuţia noastră avea să se termine chiar atunci. Apoi s-a întors către ploaia care lovea în geamuri, şi nu ştiu dacă o umbră a luminii cenuşii de afară ori un zâmbet îngândurat i-a desenat pe gură o trăsătură stranie şi crudă.

— Nu citesc cărţi, a spus.

Am ştiut că minţea, la fel cum, fără îndoială, o făcuse de o infinitate de ori în ultimii doisprezece ani. Însă nu am vrut să par nelalocul meu, aşa încât am schimbat subiectul. Lungul ei drum dus-întors conţinea episoade ce mă interesau mult mai mult decât lecturile femeii pe care, în sfârşit, o aveam în faţă, după ce îi umblasem pe urme pe trei continente în ultimele opt luni. A spune că eram decepţionat ar fi inexact, îndeobşte, realitatea nu se ridică la nivelul legendelor; în meseria mea însă, cuvântul „decepţie” este întotdeauna relativ: realitatea şi legenda sunt simplu material de lucru. Problema rezidă în aceea că e imposibil să trăieşti săptămâni şi luni la lând obsedat din punct de vedere tehnic de cineva fără să-ţi faci o idee proprie, definită şi, desigur, inexactă, asupra subiectului în chestiune. O idee care ţi se instalează în cap cu atâta forţă şi verosimilitate, încât mai apoi e dificil, şi chiar nu e necesar, să o modifici în principiu, în plus, noi, scriitorii, avem privilegiul că aceia care ne citesc preiau cu o uşurinţă surprinzătoare punctul nostru de vedere. Iată de ce, în acea dimineaţă ploioasă, la Culiacân, ştiam că femeia aflată în faţa mea nu avea să mai fie niciodată adevărata Teresa Mendoza, ci o alta care o înlocuia, în parte creată de mine: aceea a cărei poveste o reconstituisem după ce o recuperasem bucată cu bucată, incompletă şi contradictorie, de la cei care au cunos-cut-o, au urât-o sau au iubit-o.

— De ce sunteţi aici? M-a întrebat.

— Îmi lipseşte un episod din viaţa dumneavoastră. Cel mai important.

— Ia te uită. Un episod, zise.

— Întocmai.

Luase un pachet de Faros de pe masă şi aplica unei ţigări flacăra unei brichete din plastic ieftine, după ce făcuse un gest pentru a-l opri pe bărbatul aşezat în celălalt capăt al încăperii, care se ridica grăbit cu mâna stingă în buzunarul hainei: un tip matur, solid, mai curând gras, cu părul foarte negru şi cu o stufoasă mustaţă mexicană.

— Cel mai important?

Puse tutunul şi bricheta pe masă, în perfectă simetrie, fără să-mi ofere. Ceea ce mi-a fost indiferent, pentru că nu fumez. Acolo se mai aflau două pachete, o scrumieră şi un pistol.

— Aşa trebuie să fie într-adevăr, adăugă ea, dacă astăzi vă încumetaţi să veniţi aici.

Am privit pistolul. Un Sâg Sauer. Elveţian. Cincisprezece gloanţe de 9 parabellum în încărcător, în kmg-kong. Şi trei încărcătoare pline. Vârfurile aurii ale proiectilelor erau groase ca nişte ghinde.

— Da, am răspuns eu domol. Acum doi ani. Sinaloa.

Din nou privirea tăcută. Ştia de mine, întrucât în lumea ei asta se putea obţine cu bani. Şi, în plus, cu trei săptămâni în urmă făcusem să-i parvină o copie a textului meu neterminat. Era momeala. Cartea de vizită pentru a termina totul.

— De ce ar trebui să vi-l povestesc?

— Pentru că am depus multă muncă în dumneavoastră.

Rămase privindu-mă prin fumul ţigării, cu ochii uşor mijiţi, precum măştile indiene din Marele Templu. Apoi se ridică şi se duse până la barul mobil pentru a se întoarce cu o sticlă de Herradura Reposado şi cu două pahare mici şi subţiri, din acelea pe care mexicanii le numesc caballitos. Era îmbrăcată cu nişte pantaloni comozi din în închis la culoare, bluză neagră şi sandale, şi am constatat că nu purta bijuterii, nici colier, nici ceas; doar un semanar1 de argint la încheietura mâinii drepte. Cu doi ani în urmă – articolele decupate din presă erau în camera mea din hotelul Sân Marcos – revista Hola! O indusese printre cele mai elegante douăzeci de femei din Spania, în aceeaşi perioadă în care El Mundo informa despre ultima investigaţie judiciară asupra afacerilor ei pe Costa del Sol şi a legăturilor l Semănând, brăţară care conţine şapte inele, câte zile are săpămâna (semăna).

Ei cu traficul de droguri. In fotografia publicată pe prima pagină, o zăreai îndărătul geamului unui automobil, protejată împotriva reporterilor de mai mulţi bodyguarzi cu ochelari fumurii. Unul dintre ei era grasul mustăcios care acum stătea aşezat în celălalt capăt al încăperii, privindu-mă de departe ca şi cum nu m-ar fi privit.

— Multă muncă, răspunse ea gânditoare, tur-nând tequila în pahare

— Întocmai.

Trase o înghiţitură scurtă, în picioare, fără să-şi ia ochii de la mine. Era mai scundă decât părea în fotografii sau la televizor, însă mişcările ei erau tot liniştite şi sigure: fiecare gest părea să se înlănţuie cu următorul în mod firesc, eliminând orice improvizaţie sau îndoială. Poate că nu se îndoieşte niciodată, m-am gândit imediat. Am constatat că, la treizeci şi cinci de ani, era oarecum atrăgătoare. Mai puţin, poate, decât în fotografiile recente şi decât în cele în care cu o văzusem, ici şi colo, păstrate de cei care au cunoscut-o de cealaltă parte a Atlanticului. Printre acestea, fruntea şi profilul ei, în alb-negru, pe o veche fisă a poliţiei de la comisariatul din Algeciras. De asemenea, benzi video, imagini neclare care se terminau mereu cu nişte gorile grosolane intrând în cadru pentru a îndepărta violent obiectivul. Iar în toate, ea, cu distinsul ei aspect actual, aproape întotdeauna îmbrăcată în culori închise şi purtând ochelari fumurii, urca sau cobora din automobile scumpe, se arăta nedesluşit din cauza granulaţiei teleobiectivului, pe o terasă din Marbella, ori lua ceaiul pe puntea unui iaht mare şi alb ca zăpada: Regina Sudului şi legenda ei. Care apărea în paginile de evenimente mondene şi, în acelaşi timp, în cele de fapte diverse, însă mai era o fotografie, despre a cărei existenţă n-aveam habar, şi înainte de a ieşi din acea casă, două ore mai târziu, Teresa Mendoza s-a hotărât să mi-o arate pe neaşteptate: o fotografie foarte mototolită şi lipită pe verso cu bandă adezivă, pe care, în cele din urmă, o aşeză pe masă, între scrumiera plină ochi şi sticla de tequila din care ea singură golise două treimi, şi Sâg Sauer-ul cu trei încărcătoare care stătea acolo ca o prevestire – de fapt era o acceptare fatalistă – a ceea ce avea să se întâmple chiar în acea noapte. In privinţa ultimei fotografii, în realitate era vorba despre cea mai veche, şi era numai o jumătate de fotografie, întrucât lipsea toată partea stingă: din aceasta se putea vedea braţul unui bărbat, adâncit în mâneca unei scurte de pilot, aşezat pe umerii unei tinere brunete, subţiri, cu păr negru bogat şi ochi mari. Tânăra trebuie că avea douăzeci şi ceva de ani: purta pantaloni foarte strimţi şi o geacă de blugi urâtă, cu guler din blană de miel, şi privea spre cameră cu o grimasă indecisă, ceva la jumătatea drumului spre un zâmbet, ori poate încercând să nu mai zâmbească. Am observat că, în ciuda machiajului vulgar, excesiv, pupilele întunecate aveau o privire inocentă, sau vulnerabilă; iar acest fapt accentua tinereţea chipului oval, ochii terminaţi uşor în vârf de migdală, gura foarte precisă, vechile şi estompatele picături de sânge indian manifestându-se în nas, în nuanţa mată a pielii, în aroganţa bărbiei ridicate. Acea tânără nu era frumoasă, dar era ciudată, m-am gândit. Avea o frumuseţe incompletă sau îndepărtată, ca şi cum s-ar fi diluat treptat de-a lungul mai multor generaţii, până ce a lăsat doar câteva trăsături izolate ale unei vechi splendori. Şi acea fragilitate oarecum senină, ori încrezătoare. Dacă n-aş fi fost familiarizat cu personajul, acea fragilitate m-ar fi înduioşat. Presupun.

— Abia vă recunosc.

Era adevărat, şi aşa am spus. Ea nu a părut deranjată de comentariu. Se mărginea să privească fotografia de pe masă, şi a rămas aşa o bună bucată de vreme.

— Nici eu, conchise.

Apoi a introdus-o la loc în poşeta aflată pe sofa, într-un portofel din piele cu iniţialele ei, şi mi-a arătat uşa.

— Cred că e suficient, a spus.

Părea foarte obosită. Discuţia prelungită, tutunul, sticla de tequila. Avea cearcăne întunecate sub ochii care acum nu mai erau ca în vechea fotografie. M-am ridicat, mi-am încheiat nasturii la haină, i-am dat mâna – ea abia a atins-o în treacăt – m-am uitat încă o dată la pistol. Grasul din capătul încăperii stătea lângă mine, indiferent, gata să mă conducă. I-am privit cu interes splendidele cizme din piele de iguană, burta care se revărsa peste centură, silueta ameninţătoare sub sacou. Când a deschis uşa, mi-am dat seama că grăsimea lui era înşelătoare şi că făcea totul cu mâna stingă. Era evident că dreapta o păstra ca unealtă de lucru.

— Sper să iasă bine, am zis.

Ea îmi urmări privirea îndreptată spre pistol, încuviinţa încet, însă nu la cuvintele mele. Era ocupată cu propriile gânduri.

— Fireşte, murmură ea.

Atunci am ieşit. Federalii cu veste antiglonţ şi puşti de asalt care mă perchiziţionaseră minuţios la sosire făceau în continuare de gardă în vestibul şi în grădină, iar o furgonetă militară şi două motociclete Harley Davidson ale poliţiei se aflau lângă fântâna rotundă de la intrare. De partea cealaltă a zidurilor înalte, în stradă, cinci sau şase ziarişti şi o cameră de televiziune, sub umbrele, erau ţinuţi la distanţă de soldaţii în uniformă de luptă dispuşi de jur-împrejurul domeniului.

M-am întors spre dreapta şi am mers prin ploaie în căutarea taxiului care mă aştepta la un cvartal mai încolo, la colţul străzii General Anaya. Acum ştiam atât cât îmi trebuia să ştiu, ungherele întunecate se luminaseră, şi fiecare piesă din istoria Teresei Mendoza, reală sau imaginară, intra la locul potrivit: de la acea primă fotografie, sau jumătate de fotografie, şi până la femeia care mă primise cu un pistol automat pe masă. Lipsea deznodământul; însă aveam să-l aflu şi pe acesta în următoarele ore. La fel ca ea, nu trebuia decât să mă aşez şi să aştept.

Trecuseră doisprezece ani de la după-amiaza când Teresa Mendoza o luase la fugă în oraşul Culiacân. In acea zi, început al unei atât de lungi călătorii dus-întors, lumea rezonabilă pe care o credea construită în umbra Blondului Dâvila căzu în jurul său – putu auzi huruitul bucăţilor în prăbuşire – şi dintr-o dată se văzu pierdută şi în pericol. Lăsă telefonul şi umblă încoace şi încolo deschizând sertare pe bâjbâite, orbită de panică, căutând orice geantă în care să vâre strictul necesar înainte de a fugi de acolo. Voia să-şi plângă bărbatul, ori să strige până să-şi sfaşie gâtlejul; însă groaza care o asalta lovind-o parcă în valuri îi amorţea mişcările şi sentimentele. Era ca şi cum ar fi mâncat o ciupercă de Huautla sau ar fi fumat o iarbă densă, dureroasă, care ar fi introdus-o într-un trup îndepărtat, asupra căruia nu avea nici un control. Şi astfel, după ce-şi puse în graba mare, stângace, nişte blugi, un tricou şi nişte pantofi, coborî scara clătinându-se, încă udă pe sub îmbrăcăminte, cu părul jilav, cu o mică geantă de voiaj conţinând cele câteva lucruri pe care le băgase înăuntru la nimereală, mototolite unele peste altele: mai multe tricouri, o canadiană din doc, chiloţi de damă, ciorapi, poşeta ei cu două sute de pesos şi actele personale. Vor veni acasă imediat, o avertizase Blondul. Vor veni să vadă ce pot găsi. Şi mai bine să nu te găsească.

Când ajunse în stradă se opri, nehotărâtă, cu precauţia instinctivă a prăzii care adulmecă în preajma vânătorului şi a câinilor săi. Dinaintea ei se întindea complexa topografie urbană a unui teritoriu ostil. Cartierul Las Quintas: bulevarde largi, case discrete şi confortabile, cu flori bugan-vilea şi maşini bune parcate în faţă. Marc deosebire faţă de cvartalul mizerabil Las Siete Gotas, se gândi. Şi dintr-o dată, doamna de la farmacia de peste drum, angajatul de la băcănia din colţ unde îşi făcuse cumpărăturile în ultimii doi ani, paznicul de la bancă, cu uniforma lui albastră şi cu pistolul lui cu repetiţie, de calibrul 12, în bandulieră – acelaşi care obişnuia să-i facă avansuri cu un zâmbet ori de câte ori trecea prin faţă – pe toţi şi-i închipuia periculoşi, stând la pândă. Nu vei mai avea prieteni, încheiase Blondul cu un râs indolent pe care ea uneori îl adora, iar alteori îl ura din tot sufletul, în ziua când va suna telefonul şi o vei lua la fugă vei fi singură, negruţo. Iar eu nu te voi putea ajuta.

Strânse geanta ca pentru a-şi proteja abdomenul şi înainta pe trotuar cu capul plecat, acum fără a privi nimic şi pe nimeni, încercând la început să nu grăbească pasul. Soarele începea să coboare departe, deasupra Pacificului, aflat la patruzeci de kilometri spre apus, către Altata, iar palmierii, arborii de pingliica şi mango de pe bulevard se conturau pe fundalul unui cer care în curând avea să se coloreze în portocaliul tipic serilor de la Culiacân. Simţea lovituri în timpane: o pulsaţie surdă, monotonă, suprapunându-se peste larma traficului şi peste zgomotul făcut de tocurile pantofilor ei. Dacă cineva ar fi strigat-o în acea clipă, n-ar fi fost în stare să-şi audă numele; probabil nici sunetul unei împuşcături. Al împuşcăturii sale. Atât de mult o aştepta, cu muşchii încordaţi şi cu capul plecat, încât o dureau spatele şi rinichii. Situaţia. De prea multe ori auzise repetându-se teoria dezastrului, printre glume, adevăruri, pahare şi fum de ţigări, şi o păstra întipărită în minte cu litere de foc, asemenea unui fier roşu aplicat pe pielea unei vite. În afacerea asta, spusese Blondul, trebuie să ştii să recunoşti Situaţia. Adică, cineva poate să vină şi să-ţi spună bună ziua. Poate că îl cunoşti, iar el îţi zâmbeşte. Blând. Frumuşel. Dar ai să observi ceva ciudat: o senzaţie nelămurită, ca şi când ceva n-ar fi la locul lui. Iar o clipă mai târziu vei fi mort – vorbind, Blondul o privea pe Teresa, îndreptând către ea un deget în formă de revolver, în râsetele prietenilor. Sau moartă. Deşi, oricând, asta e de preferat decât să te ducă vie în desert şi să-ţi pună întrebări, cu o lampă de sudură şi cu multă răbdare. Fiindcă partea proastă cu întrebările nu e că ai şti răspunsurile – în cazul ăsta, alinarea vine repede – ci că nu le ştii. Aici e detaliul, cum spunea Cantinflas. Problema. E tare greu să-l convingi pe cel cu lampa de sudură că nu ştii lucruri pe care el presupune că le ştii şi pe care, la rândul lui, i-ar plăcea să le ştie.

Hai, hai. Îşi dori ca Blondul să fi murit repede. Să-l fi doborât cu tot cu Cessna, hrană la rechini, decât să-l ducă în desert ca să-i pună întrebări. Cu poliţia federală sau cu DEA, întrebările sfâr-şeau de obicei în închisoarea de la Almoloya sau în cea de la Tucson. Puteai pactiza, puteai ajunge la nişte acorduri. Puteai deveni martor protejat, ori deţinut cu privilegii, dacă ştiai să-ţi joci bine cărţile, însă învârtelile Blondului nu ajunseseră niciodată până acolo. Nu era turnător, nici ciripitoare. Trădase numai un picuţ, nu atât pentru bani, cât pentru plăcerea de a trăi pe muchie de cuţit. Nouă, celor din Sân Antonio, se fălea el, ne place să ne punem pielea la bătaie. Să rişti cu tipii ăia era distractiv, după el; şi se amuza în sinea lui când îi spuneau urcă pe cutare şi coboară pe cutare, tinere, să nu cumva să-ntârzii, şi îl luau drept un asasin ordinar de o mie de pesos atunci când îi aruncau pe masă, cu prea puţin respect, teancuri de dolari foşnitori la întoarcerea din fiecare zbor unde şefii puneau deoparte o grămadă de lovele, iar el îşi juca libertatea şi viaţa. Problema era că Blondului nu-i ajungea să facă anumite lucruri, ci simţea nevoia să le şi povestească. Se număra printre palavragii. La ce bun să cucereşti cea mai mişto gagică, spunea, dacă mai apoi nu poţi să povesteşti lumii întregi. Iar dacă apar glume, apoi să te pună în narco-melodii Los Tigres sau Los Tucanes de Tijuana, şi să le cânte prin cârciumi şi la radiourile din maşini. Da' de unde. Pură legendă, camarazi. Şi de multe ori, ghemuită pe umărul lui, bând într-un bar, la o petrecere, între două dansuri în salonul Morocco, el cu o bere Pacifico în mână şi ea cu nasul prăfuit de suspine albe, se înflorase ascul-tându-l cum le încredinţa prietenilor lucruri pe care orice om cu scaun la cap le-ar fi ţinut sub tăcere. Teresa nu avea studii, şi nimic altceva decât pe Blond; ştia însă că prietenii se dovedeau numai atunci când te vizitau la spital, la închisoare sau la cimitir. Ceea ce însemna, mai mult sau mai puţin, că prietenii erau prieteni până când încetau să mai fie.

Străbătu trei cvartale fără să privească în urmă. Tocurile pe care le purta erau prea înalte, şi înţelese că avea să-şi sucească o gleznă dacă o zbughea dintr-o dată la fugă. Îşi scoase pantofii, punându-i în geantă, si, desculţă, o luă la dreapta după primul colţ, până dădu în strada Juârez. Acolo se opri în faţa unui restaurant ca să verifice dacă era urmărită. Nu văzu nimic care să indice vreun pericol; aşa încât, ca să-şi acorde puţin timp de gândire şi să-şi liniştească bătăile pulsului, împinse uşa şi se duse să se aşeze la masa cea mai din fund, cu spatele la perete şi cu ochii spre stradă. Cum ar fi spus Blondul pontos, studiind Situaţia. Sau încercând s-o facă. Părul umed îi aluneca pe faţă: îl dădu deoparte o singură dată, căci mai apoi hotărî că era mai bine aşa, ascunzând-o un pic. I se aduse suc de nopal şi rămase nemişcată un răstimp, incapabilă să însăileze două idei coerente, până când îi veni poftă să fumeze şi îşi dădu seama că, în fugă, uitase tutunul. Ii ceru o ţigară chelneriţei, acceptă focul de la bricheta ei în timp ce ignora privirea uimită pe care aceasta o îndrepta spre picioarele ei goale şi rămase în tăcere, fumând, pe când încerca să-şi pună ordine în idei. Acum da. Acum fumul din plămâni îi înapoie o oarecare seninătate: suficientă ca să analizeze Situaţia cu un anumit simţ practic. Trebuia să ajungă la cealaltă casă, cea sigură, înainte de a o găsi coioţii şi de a sfârşi ea însăşi ca personaj secundar, şi forţat, al acelor narcomelodii pe care Blondul visa să i le compună Los Tigres ori Los Tucanes. Acolo erau banii şi documentele; iar fără astea, oricât ar fi fugit, n-avea să ajungă niciodată nicăieri. Mai era şi agenda Blondului: telefoane, adrese, note, contacte, piste clandestine în Baja California, Sonora, Chihuahua şi Cohahuila, prieteni şi duşmani -nu era uşor să-i deosebeşti pe unii de ceilalţi – în Columbia, în Guatemala, în Honduras şi de ambele părţi ale liniei trasate de Râo Bravo: El Paso, Juârez, Sân Antonio. Pe asta o arzi sau o ascunzi, îi spusese el. Spre binele tău, nici să nu te uiţi în ea, negruţo. Nici să nu te uiţi. Şi numai dacă te pomeneşti în mare încurcătură sau pierdută de-a binelea, schimb-o la don Epifanio pe propria ta piele E clar? Jură-mi că n-ai să deschizi agenda pentru nimic în lume. Jură pe Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioară. Vino-ncoace Jură pe ce ţii acuma în mână.