Asociaţia front societatea de Analize Feministe Ana revista presei

Amintirile doctorului Iuşchievici, arestat pentru întreruperi de sarcină şi eliberat de revoluţionari în 22 decembrie 1989

Adevărul, 10 aprilie 2013

Marius Mototolea

Pe vremea lui Ceauşescu, obstetrica fusese transformată în hăituială, iar miliţienii şi securiştii erau vânători de sarcini. Zeci de femei au murit sub privirile neputincioase ale doctorului Iuşchievici din cauză că-şi provocaseră avorturi prin metode empirice înfiorătoare. Altora însă, riscându-şi libertatea, le-a redat dreptul de a fi stăpâne pe trupul şi pe viaţa lor.

În disputele dintre nostalgicii “Epocii de aur” şi lucizii conştienţi că răul din trecut a fost cu mult mai mare decât cel din prezent, argumentele invocate de cei din urmă sunt întotdeauna legate de flămânzirea pe cartelă, de întunericul şi frigul din case, de cozi şi de Securitatea care ne urmărea pretutindeni. Niciodată, nicio vorbă, despre prigoana femeilor, “tovarăşe de prăsilă”, obligate să dea ţării cât mai mulţi “ceauşei”, despre metodele abominabile de constrângere şi de control al vieţii intime, în anii în care, sute de mii de femei au avut de ales ales între moarte, puşcărie şi consecinţele unor sarcini nedorite. Familiile îndoliate, femeile care au supravieţuit schilodite psihic şi fizic nu au cum să uite!

Şi cine altul ar fi putea un interlocutor mai potrivit pentru aceste triste aduceri aminte, decât doctorul Dumitru Iuşchievici, medicul care, cu chiureta în mână, riscându-şi libertatea, le-a redat multor femei dreptul de a fi stăpâne pe trupul şi pe viaţa lor.

Acuzat pentru această gravă îndrăzneală, dr Iuşchievici a fost arestat şi apoi eliberat din beciurile Miliţiei, de către revoluţionari, în 22 decembrie 1989.

A fost dus pe braţe în faţa fostei “Judeţene de partid” şi ovaţionat pentru că simboliza dubla eliberare a femeilor din judeţul Galaţi.

Astăzi, când din zbuciumul acelor vremuri a rămas doar amintirea, doctorul Iuşchievici a ajuns la respectabila vârstă de 71 de ani.

- Domnule doctor, când a început “vânătoarea de sarcini” , odată cu venirea comuniştilor la putere ?

- Nu, până în 1965, întreruperile de sarcină au fost îngăduite. În acel an însă, Ceauşescu i-a adunat pe reprezentanţii şcolii româneşti de obstetrică-ginecologie pentru a le comunica ultima sa idee genială şi a le trasa sarcina creşterii natalităţii conform principiului leninist al “convingerii prin constrângere”. Potrivit decretului clocit de slugoii săi din Ministerul Sănătăţii, mai aveau dreptul la “întreruperea legală de sarcină”, doar femeile în vârstă de peste 45 de ani, cele cu cinci copii, precum şi femeile paralizate sau cu boli mintale. Numărul bolilor incompatibile cu sarcina sau cu risc de agravare în sarcină, fusese restrâns draconic.

Regretatul profesor dr. Dobrovici de la IMF Iaşi, i-a replicat “geniului Carpaţilor” că proiectul este foarte bun, numai că s-a pierdut din vedere un amănunt important. “Cahrrre tovarăşu doctor ?” - a întrebat iritat Ceauşescu. Acela că ... pubertatea începe la 40 de ani, i-a răspuns distinsul profesor. Pentru că n-a înţeles, Ceauşescu s-a uitat ponciş, dar n-a răspuns.

După ce s-a aflat că urmează să se dea decret pentru interzicerea întreruperilor de sarcină, cu o zi înainte, femeile gravide şi cele care se temeau că ar putea fi însarcinate, au dat năvală la spitale şi maternităţi. Mi-aduc aminte că pe 13 octombrie 1965, s-a chiuretat până la miezul nopţii. Era puhoi de femei şi n-au putut fi rezolvate toate. Utere gravide şi negravide, pentru şansa ultimei chiurete. Pe când cele care n-au mai apucat să fie chiuretate, jeleau la uşa spitalului, a venit un ucaz de la Sfatul Popular cu permisiunea de a se continua până a doua zi dimineaţă, la ora 8. La fel a fost în toată ţara.

Roadele decretului, de creştere a natalităţii, nu s-au văzut imediat. Abia prin ianuarie, numărul sarcinilor înregistrate a început să crească. Erau vânate cu metodă, cu un întreg balamuc birocratico-miliţienesc. Femeia cu diagnostic de sarcină în trimestrul I trebuia să spună tot, inclusiv numele şi adresele vecinilor. Dacă la un moment dat nu mai avea burta mare, tovarăşul gradu de la miliţie îi chestiona pe vecini sau se ducea chiar vecinu, din proprie iniţiativă, să reclame dezumflarea burţii. Şi uite aşa, medicina se transformase într-o hăituială.

Cazurile gravidelor luate în evidenţă trebuia raportate autorităţilor. Fiecare medic ginecolog din spital sau din policlinică avea repartizat câte un dispensar urban, respectiv rural. În fiecare zi, la ora prânzului, cele 15 circumscripţii raportau gravidele depistate, nume, vârstă, adresă ş.a. Nu conta că, în urmă cu doar 6-7 luni, femeia suferise operaţie de cezariană. Sarcina descoperită trebuia dusă la termen, indiferent cum, pentru ca să devenim o naţiune mare, cu partidu-n frunte!

Prin 1968, se ajunsese la 22; 25 şi chiar 30 de naşteri pe zi, faţă de o medie de opt naşteri, înainte de 1965. Era întrecere socialistă între maternităţi. “La maternitatea noastră s-au născut atâţia!; Ba la maternitatea noastră s-au născut încă pe-atâţia!” Se făcea o centralizare lunară pe ţară. Cei cu depăşiri erau felicitaţi, iar ceilalţi, luaţi la întrebări: “Tovarăşi ce se întâmplă ?”.

De prin 1968 însă, bietele femei hăituite au început să se revolte, să pună mai presus conştiinţa şi voinţa lor. Spuneau printre lacrimi “nu-l voi face chiar şi cu preţul vieţii” , fără nici o urmă de teribilism, hotărâte. Şi ce-a urmat...

- Au început să apeleze la metodele empirice de provocare a avortului...

- Avortul provocat de femeia gravidă implica manevre şi soluţii de o varietate de neînchipuit. Noroc că medicina de urgenţă avea pe atunci un nivel extraordinar. Se lucra în echipă multidisciplinară pentru a salva cât mai multe.

De cele mai multe ori, femeile erau aduse mai mult moarte decât vii. Unele îşi introduceau în uter, prin sondă, cu seringa sau cu irigatorul, pastă de ras, săpun de ras, rădăcină de muşcată - oleandru, permanganat de potasiu, tinctură de iod, spirt şi câte altele. Altele îşi întroduceau o tulpină de muşcată, ascuţită la un capăt, pe care o ţineau două, trei, patru, cinci zile, cât rezistau. Veneau abia când coreandrina, o substanţă extrem de toxică pentru rinichi, provoca deja tulburări de coagulare. Le curgea sângele de peste tot, din nas, urechi, gură şi pronosticul era invariabil negativ.

Soluţia de săpun sau de pastă de ras, introdusă cu presiune în uter, dezlipea puţin placenta, iar bulele de săpun ajungeau dedesubt, pătrundeau în vasele de sânge şi provocau embolia. Abia ajunse la spital, femeile apucau să spună câteva cuvinte şi dădeau ochii peste cap. Mureau prin embolie.

Apoi, a apărut o epidemie de babe şi de moşi, mai ales în mediul rural, care aveau metodele lor, tot felul de decocturi şi de amestecuri otrăvitoare, ce trebuia înghiţite. Pentru dezlipirea placentei şi provocarea avortului, femeile apelau şi la alt fel de metode, săreau, făceau efort fizic exagerat, erau masate pe abdomen sau şi mai grav, încasau de bună voie pumni şi picioare în burtă.

Totuşi, cele mai nocive erau metodele chimice şi sondele (corpuri străine) introduse în uter. Toate substanţele utilizate necrozează placenta, o omoară şi în plus, prin efect iritativ, provoacă contracţii uterine care favorizează dezlipirea placentei. De cele mai multe ori, prima complicaţie survenită înainte de stadiul infecţios, este insuficienţa renală acută, blocajul renal. Uterul rămâne îmbibat cu substanţa nocivă, rinichiul suferă, dar suferinţa nu poate fi oprită decât prin histerectomie (extirparea uterului).

Astfel erau salvate cele mai multe femei. Rămâneau în viaţă, dar cu durerea feminităţii ştirbite.

Nu scăpau însă de pedeapsa “organelor de drept”, şi destule femei au făcut puşcărie.

În anii următori, cam de prin ’80, a început să plouă cu astfel de cazuri. Toate femeile veneau tardiv, în stare foarte gravă, deoarece ştiau că dacă se prezintă imediat după manevra abortivă, riscă să li se facă tratament de menţinere a sarcinii.

Medicii care constatau avortul provocat aveau obligaţia să-l înscrie într-un registru special, cu evidenţă separată, destinată miliţiei şi procuraturii, altminteri o păţeau. Mai mult, aveam şi obligaţia să anunţăm telefonic aceste cazuri.

În urma telefonului, de regulă pe la miezul nopţii, veneau organele şi se repezeau să interogheze biata femeie în stare preagonică. Înainte să-şi de duhul, trebuia să le spună numele celui sau celei care le făcutse manevra abortivă sau cel puţin ca ştiuse de intenţia gravidei şi nu a anunţat organele.

Şi eu, şi majoritatea colegilor mei, făceam tot posibilul să le acoperim pe femeile care aveau şanse să fie salvate. Nu ne puteam încărca conştiinţele cu dramele lor şi în plus aveam sentimentul că reuşim să ne opunem ticăloşiei acelui regim. În schimb, miliţienii şi procurorii se pricepeau să găsească delatori, ca să le înfunde, de-aia aveau nevoie până şi de numele vecinilor.

- Aţi salvat multe femei care nu-şi făcuseră un rău ireparabil şi au avut zile. Cum reuşeaţi să le “daţi la blat” ?

- În multe cazuri, “blatul” se asigura cu complicitatea tacită a mai marilor miliţiei şi procuraturii. Nu vă miraţi. Explicaţia e simplă, nu era vorba de omenie. Pur şi simplu, dacă ei şi-ar fi pus mintea să scobească tot, ar fi fost nevoiţi să raporteze multe avorturi. Automat, ar fi fost luaţi la rost: “Da voi ce păziţi acolo tovarăşi ?” Şi atunci mai închideau ochii la diagnostice precum endometrite hemoragice, metropatii hemoragice, utere fibromatoase sângerânde, care au ca indicaţie terapeutică chiuretajul şi nu trebuiau raportate. Chipurile, pentru oprirea hemoragiei, de fapt se chiureta sarcina, avortul provocat.

Aceste cazuri le împărţeam pe gărzi, ca să nu pară multe, în special noaptea. Miliţienii raportau 20 de avorturi provocate, cele fără scăpare, iar alte 80 erau date la blat în spatele diagnosticelor respective. Astea 80 erau acoperite şi cu rezultatele examenelor histopatologie. Dintr-un uter fibromatos extirpat, se trimeteau la laborator probe pentru mai multe chiuretaje blătuite. Dar toate aceste şmecherii nu puteau ajuta decât femeile care mai aveau zile. Multe însă se prăpădeau.

- Şi atunci era un soi de echilibru din cauză că autorităţile nu voiau să raporteze şi să suporte consecinţele unui număr prea mare de avorturi ?

- Echilibru da, în mare, dar nici vorbă de linişte şi pace, fiindcă şi asta ar fi însemnat că organele nu sunt vigilente şi eficiente. Se treceau cu vederea destule cazuri, dar se făceau şi anchete la sânge, exemplare.

- Dintre toate tragediile “decretului”, la care aţi fost martor, vă mai amintiţi unul două exemple, care v-au impresionat în mod special ?

- M-au impresionat foarte multe. De exemplu, cazul unei femei de la ţară, mamă a trei copii. După ce a fost coborâtă din salvare, a apucat doar să-mi spună că a folosit săpun de ras. Era într-o stare critică şi la câteva minute a icnit şi murit. Făcuse embolie. Nu putea fi salvată. A doua zi dimineaţă, a venit soţul ei, cu copiii de mână. Mărişori, cam între 9 şi 14 ani. Pe el, parcă-l văd şi acum, un bărbat spătos, înalt, frământându-şi căciula în mâini. Întreba mecanic, privind în gol: Şi eu acuma ce mă fac ? Nu se văita, nu acuza. Pur şi simplu repeta într-una aceeaşi întrebare.

- Erau şi adolescente printre victimele decretului ?

- Da, din păcate. Numai că la această grupă de vârstă, 16 - 18 ani, organismele tinere rezistau mai bine decât cele ale femeilor mai vârstnice, tarate de muncă şi de alimentaţia carenţială. Dintre copilele care s-au pierdut, mi-amintesc de fiica unei persoane mari de tot, căreia-i cădea umărul de stele. De frica lui papa durul, biata fată a ascuns sarcina de care a încercat să scape singură. A fost adusă în stare critică. Folosise tinctură de iod. La necropsie au găsit un uter negru ca o cârpă. Până seara, în câteva ore, a murit. Ţin minte cazul şi pentru că m-a impresionat neplăcut faptul că, pentru a-şi putea păstra stelele pe umăr, tovarăşul tată şi-a repudiat fiica într-o şedinţă de partid. Azi, nici tatăl nu mai este printre noi... Ar fi putut să-şi salveze fata, aşa cum făceau toţi colegii săi.

“Organele”, de la miliţienii şi procurorii, care veneau furtunoşi să ancheteze muribundele cu avorturi provocate, şi până la mai-marii locali ai partidului, aveau şi ei pubertatea făcută şi implicit, gravidele lor, mai mult sau mai puţin secrete. Dădeau telefon şi spuneau că trimit o nepoată... Pentru femeile şi fiicele lor, termenul de avort era tabu.

- Şi nu erau mai toleranţi după ce-şi rezolvau propria “problemă”, cel puţin o vreme ?

- Dimpotrivă, veneau şi o făceau pe durii ca să-şi asigure discreţia. În orice caz, din cauza mortalităţii ridicate, prin ’80, autorităţile de partid şi de stat au mai îmblânzit condiţiile din decret. Puteau beneficia de “întrerupere legală de sarcină”, femeile cu patru copii, în loc de cinci, ca până atunci; femeile de 40 de ani, în loc de 45 de ani şi cele care suferiseră o cezariană cu mai puţin de un an înainte de sarcina depistată (faţă de trei luni, înainte). Vă daţi seama ce cumplită era sarcina pentru o femeie a cărei burtă abia fusese tăiată pentru cezariană, dar, nu-i aşa, trebuia să devenim o naţiune măreaţa, măreaţă cu 25 de milioane de români fericiţi. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte cu greaţă, şi cum unii colegi de breaslă, e drept foarte puţini, susţineau în public, cu tărie, politica înţeleaptă a partidului de creştere a natalităţii...

- După ce scăpau cu zile, femeile care-şi provocau avort erau arestate şi anchetate ?

- Da. Şi simbolic am putea numi acest capitol, “Amintiri de la Gestapoul comunist”. Unele au povestit despre anchete sub teroare, cu fond sonor adecvat, ţipete pe bandă de magnetofon, cu lampă orbitoare în ochi şi cu pumni şi palme.

Pe o asistentă de la noi de la maternitate au bătut-o numai în cap... Persoana dovedită sau care mărturisea că şi-a provocat avortul făcea între doi şi 4 ani de puşcărie, la fel ca şi cea care a făcut manevra abortivă sau a ajutat.

- La un moment dat, aţi fost şi dumneavoastră arestat, anchetat...

- Da, chiar cu trei săptămâni înainte de revoluţie, de Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie. Abia fusesem externat după o operaţie de hernie de disc şi mă întorceam acasă. Am intrat şi am avut surpriza să găsesc trei ofiţeri, care făceau percheziţie. Nu vă mai dau numele lor, nu mai sunt ce-au fost. Sunt lipsiţi de importanţă. Foarte politicoşi, mi-au explicat că au primit o sesizare de la un cetăţean, care mi-ar fi vândut o geacă şi eu i-aş fi dat mai mulţi bani decât a cerut.

Vorba lui Caragiale, “Monşer ăştia mă iau de idiot ?”. M-au invitat la Miliţie ca să dau o declaraţie. M-am prins şi i-am spus nevesti-mi să nu mă aştepte seara. Anchetatorilor le-am declarat că geaca este de la cumnatul meu, care-i foarte gras, şi pentru că nu o poate îmbrăca, mi-a dat-o mie. După aia m-au întrebat, unde mai lucrez în afară de spital. Le-am răspuns că la Policlinica cu plată. “Şi ce faceţi acolo ?” m-a iscodit misterios unul dintre tovărăşii anchetatori? Provoc avorturi, le-am răspuns nonşalant. Nu s-au aşteptat şi atunci unul mi-a zis: “Păi domnul doctor, ne-o spuneţi aşa verde-n faţă, chiar de la început? Ştim că aveţi dreptate, dar trebuie să facem şi noi, anchetă, avem trei reclamaţii de clarificat, în legătură cu trei avorturi.”

Trei ? Trei sute, poate! am replicat eu. Deja se uitau la mine ca la unul care nu-i zdravăn. Şi dacă tot colaboram aşa frumos, bineînţeles că mi-au cerut şi nume de femei chiuretate. Din acel moment s-a stricat colaborarea. Le-am zis că nu le mai ţin minte şi că nu păstram o evidenţă pe care să le-o pun la dispoziţie. Ancheta era în aer. Eu recunoşteam, dar ei nu putea afla mai mult şi nu aveau dovezi.

A venit altul, care mă cunoştea, avusese nevoie de serviciile mele. Zice: ”Domnu doctor sunteţi într-un mare pericol. Depinde de dumneavoastră să vă salvaţi.” I-am zis şi ăstuia că nu-mi amintesc nici un nume, că au fost foarte multe. Până la urmă, au făcut o şedinţă într-o sală a Miliţiei judeţene şi m-au adus din arest. Printre ei se afla şi un colonel ramolit de la Securitate, care, până să înţeleagă de ce fusese chemat, a avenit la mine şi plin de cordialitate, m-a întrebat ce mai fac. Era aşa de fericit că mă întâlnise, încât mai mai să cred că voiau să mă avanseze în grad.

A urmat înfierarea cu mânie proletară şi excluderea din partid. Ancheta bătea totuşi pasul pe loc şi atunci au încercat alt truc. Mi-au zis la un moment dat:” Bine tovarăşu, nu-ţi aminteşti nume, da să ştii că avem şi confirmările mai multor colegi ai dumitale, care susţin că ţi-au trimis cazuri ca să le provoci avorturi.” Şi mi-au arătat o făcătură de listă cu numele unor colegi, care n-ar fi avut nici un motiv să apeleze la mine pentru astfel de manopere întrucât le puteau face singuri, discret. N-a ţinut nici cu asta.

Până la urmă, m-au dus la arest unde am fost coleg de celulă cu un popă, care vânduse certificate de hirotonisire. Fusese secretarul patriarhului şi-şi făcuse rost de ştampilă. A fost anchetă mare, cu mai mulţi popi implicaţi...

Treptat m-am prins că şi Secu avea ce-avea cu persona mea. În primul rând, mi s-a părut bizar că la plimbare mă scoteau numai cu Grigorescu, cel cu manifestele anti-Ceauşescu, din combinat, care, deşi nu avea statut oficial de deţinut politic, asta era. (...) Într-o zi a venit la mine un tovarăş ofiţer şi mi-a spus pe şleau: “Doctore, ai colaborat cu noi, ai fost sincer şi o să fiu şi eu sincer. Pedeapsa pentru delictul dumitale este închisoarea, între trei şi şase ani. Poţi să faci o sută de recursuri, în cazul dumitale se aplică numai pedeapsa maximă, de şase ani.” Nu minţea, aflasem că deţinuţii politici primeau invariabil pedepsa maximă. Mi-au oferit şi alternativa, să scap devenind turnător, chiar din seara arestării mi-au propus. N-am acceptat şi am rămas arestat.

- Dar ce legătură era între avorturi şi delictele politice, gen “subminarea puterii de stat” ?

- Ancheta privind avorturile avea nevoie, măcar de o singură femeie care să recunoască intervenţia mea. Or, chiar dacă au căutat cu îndârjire, zile de-a rândul, n-au găsit nici o femeie care să se autodenunţe. Şi atunci au trecut la alte probleme...

Abia în tumultul Revoluţiei, când mi-am văzut dosarul de cercetare penală, am aflat pe ce se bazau ca să mă trimită în puşcărie. (...) În 16 decembrie, începuse nebunia la Timişoara. Noi nu ştiam nimic, dar remarcasem că miliţienii umblau cu cizme, cu automate, cu centiroane şi că nu mai lucrau “12 cu 24”, ci non-stop. I-am întrebat ce se întâmplă, dar ne-au îndrugat nişte minciuni. Pe 22 decembrie, dimineaţă, m-a chmat ofiţerul care-mi spusese că n-am nicio şansă să scap, şi mi-a spus: “ Noi am terminat, la ora 12 o să fii dus la Penitenciar, unde vei sta şi vei lucra la Infirmerie.”

După 12 însă, Ceauşescu a şters-o cu elicopterul şi băieţii n-au mai apucat să mă ducă la puşcăria de pe Traian. Stând de vorbă cu popa, la un moment dat am început să auzim scandările mulţimii: “Grigorescu, Iuşchievici” . Credeam că visez, dar a venit un gardian şi mi-a adus toate lucrurile pe care nevastă-mea le lăsase pentru mine încă de a doua zi după arestare: un trening, ceasul, verigheta, cureaua....

Câteva minute mai târziu, unul dintre ofiţerii care mă anchetaseră a venit în faţa celulei şi, cu o mină tradând spaima, pe un ton patetic, a zis: “Doomnu doctor, a fugit tiranul !”

Apoi lumea a spart uşile. Unii m-au luat pe braţe. Ofiţerii, care se îmbrăcaseră în civil, s-au pierdut prin mulţime. În timpul nebuniei, când revoluţionarii puseseră stăpânire pe clădirea Miliţiei judeţene şi Securităţii, unii au umblat la arhive şi la dosarele aflate în cercetare, ca să le distrugă. L-au găsit şi pe al meu, şi am putut vedea de la cine şi de la ce mi se trăgea toată tărăşenia: ”Atitudine ostilă regimului, bancuri politice care defăimează defectele tovarăşului şi tovaraşei, nu vine la defilări, ia în derândere dările de seamă la şedinţele de partid.”

Adevărul este că îmi plăcea să-l imit pe tovaraşu, şi la o şedinţă de învătământ politic, în timp ce citeam cu glas tare presa, involuntar, am început să vorbesc rârâit, ca el. Întâmplarea asta şi altele, fuseseră turnate la Securitate de către unii colegi, care erau nominalizaţi în dosar. Şi dacă miliţienii n-au putut să mă înfunde cu avorturile, au schimbat bobul, ajutaţi de aceşti colegi. Îmi imaginez cam ce-o fi în dosarul meu de securitate...

Una peste alta, arestarea mea a fost o experienţă din care am învăţat multe lucruri. Şi vorbind despre impactul ei psihologic, să ştiţi că momentele de maxim au fost, prima trezire din somn la puşcărie şi apoi, prima trezire acasă.

În tot timpul în care am fost arestat, familia şi prietenii mei s-au chinuit să mă scape scoţându-mă nebun. N-ar fi reuşit, mi se spusese, dar am avut parte de-o minune - Revoluţia.

În faţa judeţenei de partid, ca o stranie premoniţie, când mi-au cerut să vorbesc din balcon, am spus că trebuie să avem grijă să nu ne batem joc de libertatea câştigată.

http://adevarul.ro/locale/galati/arestat-1_5165abf600f5182b85a53d31/index.html#

Monitorizare realizată de:

Tudorina Mihai

Tel: [phone]

E-mail: [e-mail]

Web: http://blogul-medusei.blogspot.com/

Cu sprijinul oferit de Cosma Daniela, an I, Master Politici, Gen şi Minorităţi, SNSPA

Proiect susţinut de:


Asociaţia Front

Email: [e-mail]

Web: http://www.feminism-romania.ro/

Societatea de Analize Feministe AnA

Email: [e-mail]

Web: http://www.anasaf.ro