Aspecte ale securităŢii moderne

ASPECTE ALE SECURITĂŢII MODERNE

Ultimii ani au adus în prim-planul interesului general problematica de securitate, care a obţinut nuanţe din ce în ce mai rafinate şi valenţe diversificate. Securitatea ca orice domeniu relevant a evoluat, s-a modernizat, s-a reinventat şi astăzi se poate spune că a devenit un brand la modă.

Plecată de la un moment originar legat de primitivismul speciei umane, în timp, securitatea s-a dezvoltat pe coordonatele teoretice şi practic-aplicative, astfel încât astăzi a devenit un domeniu complex, cu tendinţe interdisciplinare, care condiţionează într-o mare măsură buna funcţionare a proceselor naţionale şi internaţionale.

Securitatea se exprimă şi se menţine prin intermediul mai multor componente, se aplică gradual pe nivele sau paliere conexe, condiţionează funcţionarea unor instituţii naţionale şi internaţionale şi invită ca şi contributori la asigurarea ei pe toţi membrii comunităţilor naţionale şi internaţionale.

1. 1. Contribuţii la definirea conceptului

1.1.1. Atributul de modern al securităţii

Analiza şi evaluarea atributului modern juxtapus conceptului de securitate poate facilita extrapolări generoase la nivel teoretic, dar poate descrie noile valenţe evolutive în care se situează societatea contemporană.

În toate domeniile au existat, de-a lungul timpului, şcoli sau curente care au impus modernismul. A fi modern¹ reprezintă un deziderat preţios, exclusivist şi uneori greu de acceptat pentru cei plasaţi în afara tendinţelor. Despre securitate se poate spune că a depăşit epoca tradiţională, a evoluat, accentele moderne ale acesteia fiind evidente, însă cu toate acestea nu şi-a abandonat în totalitate vechile standarde aliniate la exigenţe maxime.

Necesităţile sociale şi mecanismele internaţionale complexe au generat condiţii propice de dezvoltare şi redimensionare a securităţii. Atributul de modern al securităţii nu a plasat-o într-o zonă a peiorativului, din contră, a valorizat-o şi i-a conferit noi dimensiuni.

Plasând securitatea într-un contre-jour absolut, se conturează, pe de o parte, străluciri fulminante, dar şi tuşe de umbre discrete, care uneori par a nu conveni tuturor actorilor implicaţi în acest algoritm complicat.

Aşezat între teoriile clasice şi cele moderne, conceptul de securitate a evoluat în ritmul impus de contextul internaţional. Trebuie admis faptul că securitatea, în abordarea sa doctrinară pe de o parte, iar pe de altă parte ca deziderat de politică naţională sau al politicii internaţionale, a fost influenţată major de mutaţiile survenite în plan geostrategic.

Operarea cu conceptul complex al securităţii aparţine epocii moderne, care a adus în prim plan noi timpuri de ameninţări. Ameninţarea singulară, cea a războiului clasic, s-a demodat, ea lăsând locul unor noi tipuri de pericole şi agresiuni la adresa statelor şi a comunităţii internaţionale.

Un moment crucial în redefinirea şi reabordarea problematicii securităţii a reprezentat-o, în mod cert, finalizarea celui de al doilea Război Mondial. În timpul acestui război s-au realizat şi distrus alianţe militare, s-au creat noi tipuri de armament, s-au proliferat ideologii extremiste, rasiste, etc.. Europa, care timp de secolele a fost o putere mondială şi colonială cu tendinţe autocrate, s-a aflat în situaţia marelui perdant, fiind nevoită să cedeze locul Statelor Unite. Lumea s-a împărţit între vest şi est, datorită contextului european, iar bipolaritatea ei a durat 40 de ani, timp în care problematica securităţii a avut repere destul de clare, generate de rivalitatea dintre SUA şi URSS.

După acest război, SUA şi-au asumat un rol convenabil, acela de monitorizare şi implementare a securităţii în Europa. Preocuparea pentru Europa a rămas constantă în timp, însă pe harta intereselor americane s-au configurat ulterior noi zone care meritau atenţie.

Problematica securităţii a ridicat în istoria recentă o serie de aspecte care trebuiau soluţionate atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Astfel, securitatea se află pe un justificat trend ascendent, suscitând permanente preocupări din partea mediului academic, a mediului politic, a mediului militar, a intelligence-ului precum şi a societăţii civile.

În cadrul noţiunii utilizată în această teză şi pe care am exprimat-o în mod generic securitatea modernă am inclus organizaţiile internaţionale de securitate înfiinţate în ultimii douăzeci de ani şi contribuţia acestora la asigurarea mediului internaţional de securitate, tendinţele evolutive ale securităţii şi noile reconfigurări ale ameninţărilor. În conceptul securitatea modernă a României am inclus evoluţia sa în acest domeniu, având ca punct referenţial anul 1990, am realizat o proiecţie extinsă a instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor din România cu expertiză directă sau potenţial de expertiză în domeniul securităţii, precum şi raporturile instituţionale, funcţionale sau informale existente între acestea. Am evidenţiat noile tendinţe evolutive ale expertizei de securitate precum şi modalităţile în care aceasta este utilizată sau ar putea fi utilizată în România, în cadrul relaţiei furnizori-beneficiari ai expertizei.

1.1.2. Incursiune retrospectivă în aparatul teoretic al conceptului de securitate

Una dintre marile dileme ale securităţii moderne este lipsa unei definiţii unanim acceptate, care să se impună şi să convingă atât pe exponenţii zonei teoretice, cât şi pe cei ai clasei politice. Istoria a demonstrat că această sarcină este apanajul teoreticienilor şi al analiştilor, care operând cu un aparat doctrinar exhaustiv ar putea identifica o soluţie cel puţin convenabilă şi agreată de toate părţile.

1.1.2.1. Contribuţii ale teoreticienilor străini la definirea securităţii

O inventariere a definiţiilor securităţii ar putea fi un demers generos şi relativ facil, în contextul în care este asumată de domenii diferite de activitate: politic, militar, relaţii internaţionale. O retrospectivă a definiţiilor securităţii a realizat Barry Buzan, care a şi concluzionat că formularea perfectă a unui astfel de enunţ este complicat de realizat.

Charles Schultze: „Conceptul de securitate naţională nu duce în sine la o formulare clară şi precisă. El se referă la o largă varietate de riscuri, despre a căror probabilitate avem prea puţine cunoştinţe a căror natură de abia putem să o percepem”².

Joysef Balazs: „Securitatea internaţională este determinată, în fond, de securitatea internă şi externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanţele externe. Experţii definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcţia ei esenţială este aceea de a asigura puterea politică şi economică a clasei conducătoare date sau supravieţuirea sistemului social şi un grad adecvat de securitate publică”³.

Jan Bellany: „Securitatea în sine este o relativă absenţă a războiului, combinată cu o solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”⁴.

Penelope Hartland Thunberg: „Securitatea naţională este capacitatea unei naţiuni de a-şi urmări cu succes interesele naţionale, aşa cum le concepe ea, oriunde în lume”⁵.

Walter Lippmann: „O naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul, şi poate, atunci când este provocată, să şi le menţină obţinând victoria într-un război”⁶.

Michael H.H. Louw: „Securitatea naţională include politica tradiţională de apărare şi, de asemenea, acţiunile nonmilitare ale unui stat, pentru a-i asigura totala capacitate de a supravieţui ca entitate politică, în scopul de a-şi exercita influenţa şi de a-şi îndeplini obiectivele interne şi internaţionale”⁷.

Giacomo Luciani: „Securitatea naţională poate fi definită drept capacitatea de a se opune agresiunii din exterior”⁸.

Laurence Martin: „Securitatea este asigurarea bunăstării viitoare”⁹.

John E. Nroz: „Securitatea este absenţa relativă a ameninţărilor cu distrugerea”¹⁰.

Frank N. Trager şi F.N. Simonie: Securitatea naţională este acea parte a politicii guvernamentale care are drept obiectiv crearea condiţiilor politice, naţionale şi internaţionale, favorabile pentru protejarea sau extinderea valorilor naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi sau potenţiali¹¹.

Richard Ullman: „O ameninţare la adresa securităţii naţionale este o acţiune sau secvenţa de evenimente care ameninţă sever sau un timp relativ scurt să ducă la degradarea calităţii vieţii locuitorilor statului sau ameninţă semnificativ să restrângă evantaiul opţiunilor politice disponibile guvernului unui stat sau ale unor entităţi private, neguvernamentale (persoane, grupuri, corporaţii) din interiorul statului”¹².

Ole Waever: „Securitatea poate fi concepută drept ceea ce se numeşte în teoria limbajului un act de vorbire... afirmarea însăşi constituie actul... pronunţând securitate, un reprezentant al statului deplasează cazul dinspre particular spre o zonă specifică, pretinzând un drept special de a folosi toate mijloacele necesare pentru a bloca această evoluţie”¹³.

Arnold Wolfers: „Securitatea, în orice sens obiectiv, se referă la absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv la absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate”¹⁴.

1.1.2.2. Contribuţia teoreticienilor români la definirea conceptului securităţii

Teoreticienii români au identificat la rândul lor câteva soluţii teoretice după cum urmează:

Cristian Troncotă: „În accepţia comună, securitatea este înţeleasă drept capacitatea unui actor tradusă în vectori de putere, de a-şi proteja valorile fundamentale şi de a le sprijini în proiecţia lor în arena internaţională. Securitatea este echivalentă cu existenţa acelei forţe capabile să facă faţă acestor cerinţe, de tăria acesteia depinzând, în ultimă instanţă, puterea actorului în cauză” ¹⁵.

„Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunităţii, naţiunii şi a diferitelor organizări sociale locale, internaţionale ori supranaţionale, în absenţa riscurilor, ameninţărilor, pericolelor, sfidărilor şi agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor şi intereselor naţionale, comune ori colective, şi garantarea că acestea nu vor fi în nicio situaţie periclitate”¹⁶.

Analiza definiţiilor prezentate anterior relevă faptul că se operează cu două concepte, cel de securitate şi, respectiv, securitate naţională. Studiind comparativ cele două concepte se evidenţiază elementele comune, dar şi cele care le particularizează (Tabel 1 – Securitatea naţională, Tabel 2 – Securitatea).

Funcţia securităţii naţionale	Element perturbator	Beneficiar
Prezervarea intereselor şi valorilor naţionale	Ameninţare	Statul - actor
Asigurarea legitimităţii politice	Agresiune externă	Populaţia
Asigurarea standardelor sociale în absenţa ameninţărilor şi a factorilor de risc	Factori de risc interni Factori de risc externi	Populaţia / Statul
Realizarea siguranţei naţiunii	Adversari existenţi sau potenţiali	Naţiunea

Tabel 1 - Securitatea naţională

Funcţia securităţii	Elementul perturbator	Beneficiar
Asigurarea puterii politice, economice, a securităţii publice	Ameninţare	Statul
Asigurarea valorilor sociale	Agresiune externă	Naţiunea
Asigurarea valorilor sociale	Factori de risc intern Factori de risc extern Război Distrugere	Populaţia

Tabel 2 – Securitatea
1.1.2.3. Noi abordări şi interpretări ale problematicii de securitate

Şcolile şi curentele care au abordat şi reformulat conceptual securitatea au apelat la o retorică subtilă, ignorând în acest mod unele diatribe, care au avut ca geneză interese politice nejustificabile. Este aproape un truism afirmaţia conform căreia exponenţii acestor şcoli provin din lumea occidentală, cunoscut fiind faptul că teoreticienii americani au furnizat decidentului politic clarificări conceptuale, sugestii pentru strategii şi idei pentru fundamentarea deciziilor aplicate în plan intern şi internaţional. Acceptând excentricitatea specific americană, trebuie gratulat aportul mediului academic la dezvoltarea politicii de securitate, subiect sensibil şi de foarte mare însemnătate pentru această naţiune.

În ceea ce priveşte problematica securităţii şi evoluţia ei, profesorul american Stephen Walt îi conferă două etape şi anume o primă etapă, care a durat din 1945 până în anii '60 şi cea de a doua etapă, care a durat din perioada anilor '70 până în 1989. După finalizarea celui de al doilea Război Mondial, o ameninţarea permanentă a suscitat neliniştile şi preocupările celor două mari puteri, şi anume armele nucleare. Aşa numita „valiză nucleară” i-a ţinut în şah pe politicieni, dar şi pe militari. Cele două superputeri au acţionat preferenţial în teatrele de război şi timp de aproape trei decenii au dominat lumea aşa cum au dorit. Detensionarea relaţiilor ruso-americane a plasat arma nucleară într-un con de umbră discretă, aceasta urmând să-şi recâştige redutabilitatea, după două decenii când actori statali şi nestatali şi-au asumat deţinerea ei, unii afirmând, iar alţii doar sugerând, că folosirea ei este o chestiune de opţiune, determinată de interese contextuale.

Căderea în desuetudine a armei nucleare a determinat reevaluarea priorităţilor de securitate, accentul fiind aşezat pe noile domenii de interes, funcţie de factorii interni şi internaţionali.

Securitatea a încetat să fie concepută în termeni universali şi nu mai era legată exclusiv de stat şi de capacităţile sale militare, ci şi de economie, politică internă, resurse strategice (petrol, gaze, apă) şi de populaţie (...) odată cu dispariţia ameninţării atacului nuclear, supravieţuirea statului nu mai este văzută în aceeaşi termeni, pentru că alţi factori, în general interiori lui, încep să fie relevanţi în dezbaterea noţiunii¹⁷.

O contribuţie remarcabilă în analiza, fundamentarea şi plasarea pe noi coordonate a securităţii o au profesorul Barry Buzan şi colaboratorul său Ole Waever. Cunoscuţi în lumea relaţiilor internaţionale drept reprezentanţii şcolii de la Copenhaga, aceştia au impus noi repere pentru studiul şi abordarea securităţii. Prin intermediul doctrinei sale, Barry Buzan nu doreşte să identifice o definiţie riguroasă a securităţii, ci construieşte determinări conceptuale referitoare la noţiuni concrete cum ar fi securitatea naţională, securitatea zonală şi cea internaţională. De asemenea, face corelaţia între ameninţare şi vulnerabilitate, ca elemente prioritare pentru evaluarea unei stări de securitate particularizată la un anumit context. Este adevărat că experienţa istorică în problema securităţii a demonstrat, în repetate rânduri, faptul că între ameninţare şi vulnerabilitate există o relaţie sistemică. Ameninţările interne şi internaţionale pot avea aplicabilitate pentru o multitudine de state, însă vulnerabilităţile pot fi particularizate pentru fiecare situaţie. Fără a exacerba rolul comensurabil al ameninţării, trebuie admis faptul că unele dintre acestea pot avea aplicabilitate doar în cazul unor state slabe, statele puternice fiind exceptate de orice intenţie de materializare (spre exemplu agresiunea armată, ocupaţia armată).

O altă coordonată esenţială este ilustrată de efectuarea unei taxonomii a statelor, precum şi nuanţarea relaţiei dintre stat şi societate. În accepţiunea lui Barry Buzan, statele se împart în puternice şi slabe. Un stat puternic¹⁸ este acel stat în care elementul politic are sustenabilitate socială, ca urmare a derulării unor politici publice în consonanţă cu nevoile membrilor societăţii. Un stat slab este acela care nu-şi controlează în mod eficient propriile instituţii de putere şi care nu dispune de o legitimitate internă corespunzătoare. În zona statelor puternice şi în cea a statelor slabe există o ierarhie valorică determinată de rolurile asumate în plan internaţional, de poziţia geostrategică pe care o deţin şi de capabilităţile militare şi economice de care dispun. India este, conform taxonomiei, un stat slab, însă dispune de armament nuclear, fapt care o situează pe un loc bun în topul statelor slabe. Pakistanul are o poziţie geostrategică interesantă, în proximitatea sa fiind plasate atât India, cât şi Afganistanul. Autorul vorbeşte şi de Rusia ca despre un stat slab. Trebuie menţionat faptul că lucrarea a apărut în anul 1991, când Rusia supravieţuia cu dificultate, căutând să menţină unele reminiscenţe ale defunctului imperiu sovietic. În ultimii ani raporturile de forţă s-au modificat, Rusia impunându-se în forţă ca actor principal şi de succes pe scena internaţională.

Cele două state europene puternice, Austria şi Elveţia, rămân prezenţe oarecum discrete în ceea ce priveşte securitatea internaţională, fără contribuţii şi decizii majore, posibil determinate de evoluţia din ultimii ani a unor ideologii de extremă dreapta în primul caz şi de conservatorismul permanentei neutralităţi în cea de a doua situaţie.

În acord cu Buzan, colaboratorul său Ole Weaver, în lucrarea European Security Identities, plasează problematica identităţii naţionale în consonanţă cu suveranitatea statală. Acest reper de formă societală trebuie introdus pe agenda problematicii de securitate, aspect confirmat de istoria recentă a Europei şi dorit a fi identificat prin delimitarea statelor în colaps ca ameninţare la adresa securităţii internaţionale.

Analiştii englezii dovedesc, şi în acest domeniu, un pragmatism elegant şi propun gestionarea problemelor de securitate prin aplicarea la nivel naţional a unor norme şi reguli instituţionale, care provin de la organisme internaţionale. Practic, externalizarea securităţii naţionale în zona internaţională se poate realiza doar ca urmare a internalizării legilor asumate de societatea internaţională.

Finalizarea Războiului rece, ridicarea Cortinei de fier şi înlocuirea acesteia cu una elegantă, de mătase, a dus într-o zonă de umbră componenta militară a securităţii. Cele două superputeri, SUA şi URSS-ul, s-au văzut puse în situaţia relativ neconvenabilă de a nu mai avea adversari redutabili. Vestul şi Estul nu se mai confruntau, blocul socialist, prin alianţele sale militare şi economice, dispărea într-o implozie zgomotoasă, lăsând NATO fără o parte din potenţialii adversari tradiţionali. Situaţia comportă şi unele aprecieri de natură economică, raportate la o întreagă industrie producătoare de armament, parte din ea ameninţată de iminenta dispariţie a unor teatre de operaţii

În fapt, dezintegrarea fostei armate a URSS a transformat-o într-o ameninţare la adresa securităţii internaţionale, ca urmare a accesului unor actori statali sau nestatali la capabilităţi militare inaccesibile acestora până în acea perioadă. Armele sovieticilor au intrat în posesia unor grupări teroriste, a unor grupări insurgente sau au devenit simple obiecte comercializate pe pieţele negre ale lumii.

Componenta militară a securităţii a fost modelată în conformitate cu contextul geopolitic, aceasta asumându-şi executarea unor acţiuni militare altele decât războiul. Operaţiunile umanitare şi de restabilire a păcii au devenit apanajul forţelor militare internaţionale, care au intervenit în scopul reducerii efectelor războaielor fratricide sau a celor purtate între state mici. Relaţiile de putere şi ordinea mondială au suferit pentru o perioadă de timp o redimensionare inedită determinată de dispariţia sistemului bipolar. Rusia nu mai era o superputere în perioada anilor '90, fiind considerată de analiştii domeniului un stat slab, cu o legitimitate internă precară, fiind aşezată pe harta zonelor care inventariau conflictele fierbinţii.

SUA, ca actor statal au rămas, şi în prezent, singura superputere care gestionează într-o foarte mare măsură securitatea internaţională.

Într-o lume care se configurează a fi unipolară, urmează o etapă unimultipolară, în care Statele Unite sunt singura putere, dar lumea nu mai este unipolară, deşi SUA se comportă ca şi cum aşa ar fi şi, în final, lumea va fi din nou multipolară¹⁹.

1. 2. Componentele şi tipologia securităţii moderne

Depolarizarea securităţii din domeniul exclusiv militar i-a conferit acesteia noi repere valorice, multidimensionale prin ele însele, generând abordări complexe cu interferenţe pluridisciplinare.

Actorii militari internaţionali care dispun de forţe, capabilităţi şi resurse au constituit un club restrâns, exclusivist şi aproape ermetic, în condiţiile în care nu se întrezăresc perspective pentru crearea de noi alianţe. Pe scena militară internaţională este recunoscută autoritatea SUA ca putere militară statală şi a NATO şi UE ca organizaţii de securitate. Soluţionarea, medierea şi recuperarea post conflictuală s-a realizat în ultimele două decenii aproape în totalitate de către actori nestatali şi mai puţin de către entităţii statale individuale.

Trebuie recunoscut faptul că epoca războaielor clasice a apus, a celor moderne a ajuns într-o zonă gri, iar agresiunea armată prin ea însăşi nu mai reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii.

Asigurarea securităţii moderne se bazează pe noi dimensiuni delimitate strict de caracterul militar al acesteia, inserându-se astfel coordonata dihotomică.

Marea majoritate a teoreticienilor domeniului au subscris la teoria lui Barry Buzan²⁰, care face o departajare a securităţii pe componente, altele decât cele militare, identificându-le astfel: componenta politică, componenta economică, componenta societală şi componenta de mediu. Aceste componente particularizate reprezintă tendinţa evolutivă a securităţii moderne, pentru a cărei menţinere este necesară abordarea concomitentă a mai multor domenii relevante social.

1.2.1. Componentele securităţii moderne

1.2.1.1. Componenta politică a securităţii

Dominaţia asupra popoarelor vecine sau asupra unor regiuni extinse a reprezentat visul de cuceritori al unora dintre conducătorii politici sau al unora dintre liderii militari. De-a lungul timpului omenirea a investit resurse extraordinare pentru purtarea războaielor şi menţinerii politicii de ocupaţie. Încă din primele momente ale organizărilor de tip social, comunităţile umane s-au confruntat cu un mediu de securitate ostil. Unele popoare au invadat alte spaţii de existenţă socială şi geografică, producând schimbări majore în evoluţia acestora. Astfel, s-au născut mari dinastii care au dăinuit sute de ani, s-au remarcat conducători militari iluştri care au condus armate celebre şi care au reputat victorii memorabile. Toate acestea însă, s-au putut realizat cu preţul perturbării climatului de securitate a învinşilor. Fără a minimaliza importanţa acestui fenomen pentru evoluţia omenirii, accentul se doreşte a fi aşezat pe faptul că starea de insecuritate este poate cea mai complexă dintre problemele care au afectat de timpuriu comunităţile umane.

Pe măsură ce societatea a evoluat din punct de vedere politic, prin apariţia şi dezvoltarea statelor, securitatea a obţinut noi valenţe. Statele puternice au căutat să-şi impună autoritatea, acest demers reuşind uneori fără desfăşurarea unor campanii militare, prin relaţii care ţineau de o diplomaţie timpurie. Ţările mici şi lipsite de oştire erau puse în situaţia de a accepta relaţia de vasalitate sau servitute în schimbul obţinerii unor alianţe de pace sau de protectorat condiţionat. În aceste cazuri, o mare parte a populaţiei era înrobită economic, în schimb se asigura securitatea fizică a persoanelor, independenţa şi recunoaşterea hotarelor. Aceste tipuri de alianţe politice sau militare au constituit fundamentele care au stat la baza politicilor naţionale şi internaţionale de securitate, dezvoltate în epoca modernă şi post-modernă. Realitatea istorică a dovedit faptul că mediul de securitate era şi atunci controlat de statele puternice, în multe situaţii cu conduceri autocrate, care şi-au dovedit eficienţa actului de autoritate absolută asupra unor regiuni extinse, ce excedau cu mult propriile hotare.

În epoca modernă statele au simţit o nevoie acută de asigurare a securităţii, în contextul în care războaiele constituiau principala ameninţare la adresa suveranităţii. Miza era deja foarte mare, pierderea unui război putea crea premise favorabile pentru: cedarea unor teritorii, iar pe cale de consecinţă, mutarea graniţelor; identitatea naţională putea fi compromisă; dominaţia politică externă ca urmare a pierderii suveranităţii determina scăderea legitimităţii instituţiilor statului, fapt ce genera anarhie socială.

Pentru asigurarea securităţii, ţările au început să investească în capacitatea de apărare, prin crearea unor forţe armate regulate, în armamentul necesar dotării acestora, în dezvoltarea industriei care producea armament şi în potenţialul uman care putea contribui cu informaţii secrete. Această perioadă a fost marcată şi de formarea unei elite militare care era pregătită şi instruită în şcolile de război. Elita militară din Europa şi Asia a jucat un rol important în controlarea spaţiului de securitate, fiind pusă în slujba conducătorului politic şi a ambiţiilor acestuia.

Secolul XX reprezintă un vârf de lance pentru problematica securităţii cu tot evantaiul ei de coordonate: dinamică, mutaţii, funcţii, ameninţări, curente, şcoli, confruntări ideatice şi tendinţe de modernizare a acesteia.

Dimensiunea politică a securităţii s-a redefinit prin apariţia organizaţiilor internaţionale care au avut la origine necesitatea fundamentală de cooperare. Cooperarea politică internaţională este un element reprezentativ pentru securitatea modernă, în condiţiile în care chiar şi superputerile acceptă umbrela largă a unui protectorat colectiv. Apartenenţa superputerilor la organizaţiile internaţionale le conferă acestora un spaţiu sigur în care îşi pot manifesta capacitatea economică şi militară, pe fondul unei autorităţi mai mult sau mai puţin voalate. De asemenea, aceste tipuri de organizaţii sunt structuri clare de susţinere obiectivată pe scopul iniţial, în contextul în care se intervine pe teritoriul unor terţe state.

La nivel politic, organizaţiile internaţionale pot determina priorităţile de securitate a statelor membre care trebuie să-şi alinieze interesele naţionale la cele internaţionale.

Securitatea modernă este condiţionată de mediul internaţional şi respectiv de mediul intern de securitate, acestea două aflându-se într-o relaţie sistemică. Mediul internaţional este susţinut de modalităţile în care statele îşi materializează politica externă, iar mediul intern este concordant cu relaţia pe care statul o dezvoltă cu cetăţenii săi.

Organizaţiile internaţionale au integrat doar statele care dispun de legitimitate internă şi care îşi pot asigura la nivel individual securitatea naţională. Organismele internaţionale au un anume grad de absolutism în relaţia cu statele membre, deoarece există o nuanţă de presiune în ceea ce priveşte manifestarea suveranităţii acestora. Statele trebuie să-şi alinieze politica externă, politica de securitate în mod special precum şi toate tipurile de politici sociale la scopurile şi direcţiile de acţiune ale organizaţiei internaţionale. Dacă organizaţia este una de tip militar, atunci efortul trebuie direcţionat în sensul dezvoltării unor structuri militare proprii care pot fi integrate în contingente multinaţionale, achiziţionării de armament de la statele partenere, creării unor elemente logistice şi de sustenabilitate capabile să permită intervenţii care nu au fost trecute pe calendarul de misiuni planificate.

Organizaţiile care au scopuri complexe, atât militare, cât şi economice, au un grad de pretenţiozitate mai ridicat în relaţia cu statele membre, acestea având obligaţii pe toate palierele de dezvoltare economică, militară şi socială. Statele care sunt membre în mai multe organizaţii internaţionale trebuie să-şi canalizeze demersurile în toate sensurile impuse şi acceptate.

Nevoia de coordonare şi de suprapunere a unor interese, atribuţii şi orientări ale organismelor supranaţionale este un element de particularitate al securităţii moderne. Uneori structurile înfiinţate mai recent se văd nevoite să cedeze în favoarea celor care au apărut mai devreme pe scena internaţională sau să-şi coreleze politicile şi strategiile cu ale acestora pentru asigurarea unei eficienţe internaţionale, care trebuie particularizată pe elementul naţional.

Relaţia NATO cu UE pe componenta militară este una privilegiată, bazată pe dorinţa UE de a atinge nivelul de performanţă al alianţei. În viitor este posibil – pe măsură ce capacitatea militară a UE se va dezvolta şi va dispune de resorturi proprii complexe – ca interesul statelor europene pentru NATO să scadă. În prezent, Europa are o uşoară dependenţă faţă de NATO prin tradiţie, dar şi pentru capacitatea militară actuală a alianţei. Relaţia cu statele nord-americane nu poate fi dezavuată, nici măcar ignorată, în contextul în care au apărut şi se manifestă noile de tipuri de ameninţări. NATO şi UE sunt solidare la aceste categorii de pierderi generate în urma materializării unor astfel de ameninţări pentru că au un duşman comun – terorismul – care atacă în mod neconvenţional, ca tip de ripostă politică.

Relaţia transatlantică trebuie menţinută la parametri de bună funcţionare şi în scopul realizării unui climat de securitate într-o Europă în care există o ţară pretenţioasă, care nu poate fi ignorată – Rusia. Rusia nu a agreat niciodată dorinţa celor două organisme de a se extinde spre est până la graniţele sale. Ea nu poate „abdica necondiţionat” de la statutul de superputere de care a dispus până de curând. Din punct de vedere politic, Rusia mai are unele probleme, însă a făcut progrese în ceea ce priveşte legitimitatea instituţiilor statului, precum şi în realizarea controlului de legalitate al acestora în unele zone ale economiei. Rusia, ca actor statal, este unul talentat, iar în ceea ce priveşte securitatea Europei va avea întotdeauna un cuvânt greu de spus. Chiar dacă din punct de vedere militar nu mai poate concura în mod egal cu unele state europene integrate, are independenţă economică în domeniul unora dintre resursele naturale, subiect atât de sensibil pentru unele dintre statele europene. Demonstraţia de forţă a Rusiei, care a sistat furnizarea de gaz, deranjată fiind de Ucraina, a arătat lumii o Europă uşor zgribulită, care nu a ezitat să trimită observatori pentru a identifica originea conflictului.

Dimensiunea politică a securităţii este poate cea mai delicată şi greu de asigurat dintre toate componentele sale de tip modern. Tendinţa de globalizare va defini traiectoria unor state, care nu vor ezita să se înregimenteze în structuri de securitate sau economice internaţionale sau regionale.

Priorităţile naţionale de securitate se vor rescrie în direcţia convergenţei acestora cu cele ale organizaţiilor internaţionale.

Asigurarea securităţii internaţionale în context politic este un proces în expansiune, care va beneficia de alocarea a tot mai multor resurse materiale, umane şi instituţionale. Instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii, atât cele naţionale, cât şi cele internaţionale, vor trebui să se perfecţioneze şi să se adapteze permanent.

Tot tendinţa de globalizare ar putea genera în timp un fenomen de absorbţie a organizaţiilor regionale mici de către cele puternice, pentru a fi eliminate neconcordanţele şi pentru a se realiza suprapunerea priorităţilor politice internaţionale.