Assignment Gestapo

— Ce dracu i cu tine? întrebă el. Micuţul a dat pe aici de două ori până acum.

— Ia mai slăbeşte mă! Am altceva mai bun de făcut decât să stau de santinelă.

— Ai putea să fii puţin mai cuviincios faţă de mine, bombăni ofensat Heide. La urma urmei sunt superiorul tău. Te acopăr întruna. Ştii că Gestapo ul se vântură prin cazarmă? Îl caută pe unul şi cred că e vorba de tine. Totul îmi spune că o să sfârşeşti cu o sforicică de cânepă în jurul gâtului.

— Eşti în urmă, Julius. S au dus şi au luat cu ei şi vânatul. Dar fiindcă tot mi ai zis că mă acoperi, te povăţuiesc să continui. Ar fi mai mult decât nasol pentru tine dacă m aş abate de la principiile mele de discreţie. Vezi tu, Julius, ştiu exact care ar fi viaţa ta. Dacă mai trăieşti după ce vom fi pierdut războiul acesta, vei continua să rămâi în armată, afară doar de cazul când o să decazi şi mai tare şi o să te faci poliţai. Eşti născut pentru treaba asta, Julius.

— Şi de ce naiba n aş continua să rămân în armată? întrebă naiv Heide. La fiecare zece zile mi aş căpăta solda, aş avea un pat pe cinste şi aş fi liber de vineri seara până duminică seara. Le aş îngădui recruţilor să mi arate re­cunoştinţă pentru că mă port drăguţ cu ei. Cei care n o să vrea să scuipe loveaua vor fi supuşi unui tratament special. Iar îndată ce războiul va fi uitat, ceea ce o să se întâmple după puţin timp, îmi voi lustrui toate medaliile şi crucile şi o să vezi atunci cum vin fetele să se vâre în patul meu. Voi fi un erou şi tuturor o să le placă să umble cu mine.

— Ştiam eu! triumfă Porta. Aici rămâi! Eu unul prefer comerţul şi libera concurenţă. Când o să apari tu în cine ştie ce hârb de maşină a armatei, mă vei întâlni într un Mercedes decapotabil cu o damă numai în blănuri alături. O damă extra, cu fusta bine strânsă pe şolduri. Şi în timp ce tu vei zbiera lunea dimineaţă, pe ploaie, la nişte recruţi amărâţi, eu mă voi lăfăi în dosul unui birou mare cât un camion de zece tone, numărându mi biştarii.

Şi, ca din întâmplare, scoase fotografiile şi le trecu la repezeală pe sub nasul lui Heide.

— Sfinte Sisoe! Dă să le văd.

— Cu plăcere! zâmbi Porta. Ţi le las chiar o oră întreagă ca să le iei cu tine la veceu şi să te bucuri cum trebuie.

— Dă le ncoa mai iute! Heide îşi linse lacom buzele, în timp ce pe obraji îi apăreau două pete roşii.

Porta rânji. Frunzări pozele destul de încet, astfel încât Heide să poată vedea cât sunt de reuşite.

— Cu cât le vinzi?

— Nu le vând. Le închiriez cu o sută de mărci ora, întreaga serie, sau cinci mărci bucata.

— Eşti bolnav la cap! Crezi că o să ţi dau o sută de mărci ca să mă uit la putorile tale de mâna a zecea? Heide se prefăcu scandalizat. Îşi umflă pieptul ca un adevărat subofiţer ce era, dar Porta nu se lăsă impresionat.

— Nimeni nu vă obligă, domnule subofiţer Julius Heide. Dumnea­voastră aţi fost cel care le aţi cerut.

Făcu să dispară fotografiile în cutia măştii de gaz, dădu o lovitură de picior în broasca unei lăzi cu cartuşe şi constată cu plăcere că belciugul sărise.

— O să aveţi neplăceri, domnule subofiţer, dacă "Cur şi cizme" vine şi vede belciugul spânzurând în aer.

— Te ai ţicnit? Auzi, să rupi belciugul! Am să fac un raport.

— Aşa să faci! îi râse în nas Porta şi plecă nepăsător către garaje, unde avea ascunsă o sticlă cu bere.

Câteva clipe Heide privi furios belciugul şi după oarecare caznă reuşi să l fixeze îndeajuns pentru ca să nu se observe imediat că este smuls. Esenţialul pentru el era ca stricăciunea să treacă neobservată până la sfârşitul schimbului său. Satisfăcut, dădu din cap şi o luă la goană după Porta.

— Adă ncoa pozele. Ţine o sută de mărci. Sper că ştii că asta i cămătărie curată.

— Da' ce, îţi închipui că sunt o instituţie de binefacere?

Odată terminat schimbul, Heide se prezentă la postul de control, după care dispăru la closet, unde rămase o oră întreagă în tovărăşia fotografiilor.

— Au venit să l caute pe locotenentul Ohlsen, spuse Barcelona când Porta apăru în corpul de gardă.

— O să se descurce el, răspunse Porta. De ce anume este acuzat?

— Asta n o ştie nimeni, dar întregul stat major e în fierbere. Hinka zbiară atât de tare încât îl poţi auzi de la kilometri. Adjutantul a borât de trei ori de frică. Se pare că vom avea un nou comandant de companie. Mi a spus o Feldwebel ul Grun.

— E în budă, oftă Legionarul. Crimă împotriva Statutului. I am văzut plecând. Un Mercedes S.S., 333 300. Secţia a IV 2 a, secţia "frumosului Paul". Cei de acolo nu se ocupă decât de cazuri importante.

Porta dădu indiferent din umeri:

— Prea flecăresc mult domnii ofiţeri! Când o iau razna uită să şi mai supravegheze limba. D aia sunt atâţia care rămân la adăpost din pricina colecţiei de tinichele care le zdrăngăne pe piept, ş apoi mai e şi amorul lor propriu!

Scuipă pe jos.

— Rahat! Pariez zece contra unu că n o să l mai vedem niciodată pe locotenentul Ohlsen.

Micuţul intră ca o furtună. Îşi aruncă puşca în rastel, zvârli casca peste picioarele lui Barcelona şi scuipă în ceaşca lui Heide. Era clar că umbla să stârnească un caft.

— E vreunul care are chef de un svast? se informă el furios. Cât am fost de santinelă, m am distrat cu o gagicuţă lângă gardul de sârmă electrificată, dar totul s a dus dracului pentru că mi a venit să mă piş. Mă dor până şi flocii.

— Da' ce s a întâmplat? l am întrebat eu, nedumerit.

— Greşeala mea. Ţâşnitura a atins sârma şi a fost o descărcare electrică de am crezut că mi dau duhul. Iar curveta dracului, după ce s a prăpădit de râs, a şters o peste câmp, cu chiloţii în mână. După aia, chiar dacă venea o vedetă de la Hollywood să danseze french cancan sub nasul meu, tot nu mai eram în stare de nimic.

Porta surâse cu viclenie şi se scărpină în ureche cu o vergea de curăţat arma.

— Am reuşit să pun mâna pe câteva poze ale dracului de mişto, Micuţule! Ţi le închiriez o oră. O sută de mărci. Ce părere ai? Exact pe gustul tău. Mai bune decât un film proiectat în cel mai porcos dintre cinematografe.

Micuţul uită de îndată gardul electrificat.

— De acord. Nu mi faci din întâmplare credit?

Porta se strâmbă la el.

— Bine, s a făcut. Mă duc să iau o sută de mărci de la un tip care tocmai a primit un mandat de acasă. Un zgârâie brânză împuţit. Dacă nu mi dă, fi scap câteva labe peste bot.

— Asta i hoţie, spuse Stege.

— Câtuşi de puţin, protestă Micuţul. Ăsta i comerţ. O să i vând un pont cum să cureţe ţeava armei cu hârtie igienică. Un asemenea pont face o sută de mărci.

— E n regulă, zise Porta. Banii n au miros.

Scoase din buzunar cele trei teancuri de bancnote şi le numără lingându se pe buze.

— Poate ar trebui să trag nişte copii fotografice după ele. În felul ăsta aş putea închiria mai multe serii deodată.

— Dumnezeule, n ai să te schimbi niciodată? întrebă Bătrânul. Nu te gândeşti decât la bani.

— Îţi spun eu când o să mă schimb. Cel mai târziu la trei ani după ce Adolf îşi va fi luat papucii, iar eu voi fi restituit uniforma la magazie. Atunci firma mea de neon — roşu, verde, galben — va străluci: "Joseph Porta import export. Cumpără tot. Vinde tot". Îmi vând până şi fundul dacă sunt bine plătit.

— Da de ce roşu, verde şi galben? întrebă Barcelona.

— Roşu pentru dragoste, verde pentru speranţă şi galben pentru ticăloşie, explică Porta. Să nu vii să zici că nu mi avertizez clienţii.

Aveam 19 ani când am asistat pentru prima oară la o execuţie, povesti Legionarul. S a întâmplat la Casablanca, pe când slujeam în Regimentul 1 Infanterie al Legiunii străine.

Cel condamnat avea în spinare 12 ani de armată. Dezertase. De atunci am văzut multe altele. Dar prima n o uit niciodată.

— Eu n aveam decât 18 ani, spuse Barcelona. S a întâmplat la Madrid. Eram în plutonul 1 al Batalionului Thalmann⁵⁴. Am executat pe unul în dosul abatoarelor. Era feciorul unui bogătan. Am tras foarte prost lipsă de antrena­ment. Ţeasta i a explodat ca o grenadă. După aia am borât cu toţii, sprijinindu ne de puşti de parcă aveam rău de mare.

Legionarul întinse pe jos covoraşul său de rugăciune şi se lăsă în genunchi, mormăind. Se ruga lui Alah să l absolve de toate execuţiile la care participase.

Heide ridică din umeri

— Eu unul nu mă gândesc niciodată la aşa ceva. În fond, e acelaşi lucru dacă omori pe unul care i legat de stâlp sau cureţi un pifan înspăimântat care aleargă peste câmp.

— Vă amintiţi când am executat o pe Blitzmädel⁵⁵ aia din marina de război? întrebă Micuţul. Ce spectacol! Vina a fost a lui Stege şi a lui Sven. Voiau s o facă pe galanţii şi să o scutească de suferinţă. Fata a scăpat, a luat o în goană pe culoar şi pe urmă pe scară. "Gustav cel dur" ne a interzis să tragem. Conform regulamentului, trebuia să fie împuşcată la stâlp. Altminteri, zicea el, nu s actele în regulă. Am reuşit s o înhăţăm doar după ce am pocnit o. Infirmierii au trebuit s o ducă pe braţe până la stâlpul de execuţie, iar doctorul n a vrut să i facă nici o injecţie.

— Era o asasină, spuse Heide, îşi otrăvise prietena. Am văzut dosarul cu acte la Hauptfeldwebel ul Dorn. Ce făcuse era o ticăloşie.

— Din cauza unui tip, adăugă Porta.

— Da, zise Heide, a unui tip cu parale.

— Săptămâna viitoare vom fi de gardă la Fuhlsbüttel, murmură Steiner. M am aranjat cu Feldwebel ul de la infirmerie să mi dea scutire medicală. Treaba m a costat două cartuşe de ţigări Am aflat că cinci tipi de acolo urmează să fie lichidaţi.

— Pe mine unul nu mă priveşte, zise Porta. Mi s a dat o sarcină care o să mi ia cel puţin o săptămână: să ung mitralierele.

— La Fuhlsbüttel căpătăm prime, remarcă, practic, Micuţul. Am mare nevoie de biştari. Dacă nu i executăm noi pe cei cinci, o să se găsească alţii în locul nostru. Şi atunci vor umfla ei bănişorii.

— Puţin îmi pasă ce trebuie să fac, răspunse Heide. E foarte bine când eşti de gardă la Fuhlsbüttel.

DETENŢIUNE PREVENTIVĂ
În birourile Gestapou lui de pe Stadthausbrücke nr.8, locotenentul Ohlsen şedea în faţa lui Paul Bielert, Kriminalrat.

Locotenentul Ohlsen ţinea în mână un document. "Frumosul Paul" fuma, gânditor, un trabuc, urmărind zâmbitor cu privirea volutele fumului. Era cea de a 123 a arestare din cursul săptămânii. Gruppenfüh­rer ul Müller, de la Berlin, nu va putea decât să şi exprime satisfacţia. Müller era o canalie. Nu semăna nici pe deoparte cu Obergruppenführer ul Heydrich, cel care fusese asasinat. Acela fusese un şef. Inteligent, fără scrupule, arogant. Un arhanghel al diavolului. Până şi Heinrich, şeful S.S. ului, se temea de el. Cine ştie dacă nu cumva Himmler şi Führer ul nu fuseseră niţeluş amestecaţi în moartea lui Heydrich. Toată afacerea asta era atât de nebuloasă. Un mister care nu mirosea a bine. De ce nu supravieţuise nici unul din agresori? Ordinul Gruppenführer ului S.D. Nebe, cel care comandase operaţiunile, glăsuia: "Nu se ia nici un prizonier. Toţi trebuiesc lichidaţi, chiar dacă va fi nevoie să fie arsă blestemata aia de biserică în care se ascund". Profesorul pe care până la urmă au reuşit să l găsească în vechea Pragă ridicase labele în sus fără nici un fel de împotrivire, dar înainte de a fi apucat să dea vreo explicaţie fusese curăţat în biroul lui Nebe. În ziare s a scris că se sinucisese. Au crezut până şi englezii, care au dat ştirea la radio.

Paul Bielert deschise sertarul şi trecu afectuos mâna peste oţelul albăstrui al pistolului său de 7,65 mm. Cu pistolul acesta 3 împuşcase pe profesor, ultimul din membrii pretinsului complot. După terminarea anchetei, Nebe fusese îndepărtat. Devenise prea zelos şi ar fi vrut să continue.

"Frumosul Paul" râse încetişor. El unul se prinsese imediat: era ceva care şchiopăta în toată afacerea asta. Pricepuse şi şi ceruse la iuţeală mutarea. Mai târziu, lichidaseră un sat întreg din apropierea Pragăi. Treaba fusese făcută de unităţi ale poliţiei militare. Se zvonise că era opera S.S. ului, dar adevărul era că nu fuseseră nici cinci S.S. işti în tot comando ul. Fuseseră poliţiştii militari din Dresda şi Leipzig.

Paul Bielert chicoti gândindu se la toată istoria aceea. Obergruppen­führer ul S.S. Berger fusese cel care se opusese ca Waffen S.S. să fie folosite pentru lichidarea satului. Aşa ceva ar fi putut prejudicia recrutarea de voluntari din Boemia şi Slovacia. Ideea cu satul aparţinea lui Himmler şi Nebe. O idee excelentă. Să consimţi un lucru îngrozitor, care să aibă un uriaş răsunet în întreaga lume, în aşa fel încât toţi să priceapă cât de stupidă fusese Rezistenţa cehoslovacă executându l pe Heydrich. Mânia şi disperarea provocate de toate aceste represalii urmau să se ndrepte dintr odată împotriva rezistenţei. Englezii însă au fost mai iuţi. Ei au înţeles care este combinaţia şi în ceea ce priveşte batalionul de poliţişti şi în ceea ce priveşte numeroasele execuţii. Ei au repetat neîncetat, până când le au băgat în cap oamenilor că vinovaţii au fost S.S. ul şi Gestapo  ul. Voluntarii din Boemia şi Slovacia au început să dezerteze. Centrele de recrutare au devenit pustii. Rezistenţa a căpătat amploare.

Îl privi pe locotenentul de tancuri. O să i vină repede de hac. Era o metodă bună să i laşi pe intelectualii ăştia ridicoli să şi citească mandatul de arestare. Aproape imediat simţeau cum le fuge pământul de sub picioare şi atunci începeau să şi deşerte sacul.

Zâmbi şi ciocăni de câteva ori cu degetele mâinii stângi în rezemătoa­rea fotoliului, contemplând în acelaşi timp scrumul albicios al trabucului său brazilian. Ştia că locotenentul reciteşte acum pentru a treia oară mandatul de arestare. O făceau cu toţii. Prima dată nu pricepeau o iotă. A doua oară începeau să i prindă sensul, iar a treia oară teroarea punea stăpânire pe ei. La a patra lectură pierdeau cu desăvârşire orice autocontrol.

Locotenentul Ohlsen nu constituia o excepţie de la regulă. Citea încet şi nu înţelegea nimic. Era desigur un vis urât, un coşmar din care urma să se trezească deândată.

Preşedintele Tribunalului Popular.

Tribunalul Popular

7.1.639/43 (53/43 693)

Hamburg, 3 aprilie 1943

2, Stadthausbrücke

Hamburg 2

Mandat de arestare
Locotenentul de rezervă Berat Viktor Ohlsen, născut la 4 aprilie 1917 la Berlin Dahlem, servind actualmente în Regimentul 27 tancuri, Batalionul 2, Compania a 5 a, se află cantonat până la noi ordine în cazarma regimentului de infanterie Hamburg Altona. Batalionul 2 urmează să constituie în mod provizoriu batalionul de pază al garnizoanei Hamburg.

Împotriva lui Berat Viktor Ohlsen urmează să fie deschisă o acţiune judiciară. El este suspectat de a fi voit să tulbure ordinea publică prin difuzare de păreri defetiste şi prin incitare la sabotaj şi rebeliune. Motivarea sus­menţionatei acuzări:

La 22 ianuarie 1943, în timp ce regimentul se afla pe frontul de Est, Berat Viktor Ohlsen a declarat unui camarad ofiţer:

"Scârba asta de război este pierdut pentru Reich ul aşa zis milenar. În curând, englezii şi americanii vor invada Germania prin Italia şi Balcani. Şi atunci va veni rândul jigodiei de Himler şi a tuturor amicilor lui să treacă prin cuptoarele pe care le au născocit." În plus, acuzatul a arătat unui subintendent manifeste de propagandă care îndemnau pe soldaţii germani să dezerteze.

Delictul comis reprezintă încălcarea & 5 şi a & 91, articolul 1 al Codului Penal. Arestarea şi instrucţiunea preliminară urinează a fi efectuate de către poliţia secretă cu sediul în Hamburg 2, Stadhausbrücke, 8. Detenţiunea e motivată de faptul că acuzatul va încerca, probabil, să fugă. Delictul comis este susceptibil să atragă după sine o pedeapsă foarte aspră.

Mandatul de arestare şi detenţiunea pot face obiectul unui apel în faţa Preşedintelui Tribunalului Popular.

Dr. MICKERT

Preşedinte al Curţii de Apel

Locotenentul Ohlsen lăsă să i cadă din mină faimosul document. Îl privi pe Kriminalrat ul Paul Bielert.

— Ce trebuie să spun? întrebă el făcând un gest resemnat.

Paul Bielert ridică indiferent din umeri şi trase din trabuc.

— De unde vrei să ştiu ce intenţionezi dumneata să spui? Nu eu sunt cel acuzat de înaltă trădare. Dimpotrivă, ţi aş putea explica ce intenţionez eu să fac, în calitatea mea de şef al instrucţiunii juridice.

Se plecă peste birou şi aţinti asupra lui Ohlsen trabucul.

— Aici, la Gestapo, nu suntem nişte idioţi. Când arestăm pe careva, când îl scoatem din viaţa lui cotidiană, avem dovezi serioase. În serviciul meu, nimeni nu s a înşelat niciodată. Dacă te încăpăţânezi să negi, nu vei reuşi decât să ţi agravezi cazul. Până la urmă, tot vei sfârşi prin a spune ceea ce dorim noi.

Zâmbi. Din spatele lentilelor negre ochii săi aruncau fulgere.

— Pentru noi nu contează mijloacele. Dumneata însuţi vei decide dacă vrei să ieşi de aici pe propriile ţi picioare sau târât ca un sac de cartofi. Dar nu vei părăsi acest birou înainte de a fi făcut mărturisiri complete.

Se răsturnă în fotoliul său şi l lăsă câteva clipe pe deţinut în pace. Apoi continuă surâzând amabil. Schimba fără încetare tonul.

— Dacă însă vei mărturisi imediat, astfel încât să nu pierdem prea mult timp cu prostiile astea... (lovi uşurel cu mâna teancul de hârtii din faţa sa) vei scăpa, după toate probabilităţile, cu două sau trei săptămâni făcute la Torgau, de unde vei fi trimis apoi ca simplu soldat într un regiment disciplinar sau vei eşua într un FGA *, unde însă vei rămâne maximum trei luni.

Locotenentul Ohlsen îşi trecu mâna prin păr şi l privi atent pe ofiţerul de poliţie.

— Mi se pare seducător, domnule Kriminalist, şi presupun că majoritatea oamenilor vă şi cred. Eu însă am servit într un regiment disciplinar şi ştiu că nimeni nu poate supravieţui mai mult de două luni într un FGA.⁵⁶

Bielert ridică din umeri.

— Exagerezi niţeluş. Cunosc personal câţiva care au scăpat teferi de la FGA, dar, fireşte, condiţia era ca aceşti domni să fie gata să colaboreze cu noi. După părerea mea, n ai de ales. Din pricina prostiei dumitale ai reuşit să fii acuzat de înaltă trădare. Mărturiseşte şi hai să terminăm! Dacă însă faci parte dintre spiritele naive care şi închipuie că pot să scape basma curată clamându şi inocenţa, te nşeli îngrozitor.

Îl ameninţă pe locotenent cu stiloul. Ochii îi scăpărau de răutate.

— Sunt capabili să monteze împotriva dumitale o acuzaţie atât de gravă, încât domnul Rottger, călăul din Plotzensee, va avea dreptul să te decapiteze. L ai văzut vreodată slujindu se de securea sa? E un expert. O singură lovitură şi eşti descăpăţânat ca o găină. Şi să nu ţi închipui cumva că i o ameninţare în vânt. Eu unul sunt împotriva oricărui bluf. Ceea ce spunem noi aici, la Gestapo, e o realitate. Nu facem nimic pe jumătate. Dacă am pornit o acţiune, o ducem la bun sfârşit oricare ar fi preţul. În serviciul acesta al meu suntem atât de bine informaţi, încât ştim până şi ce vorbesc oamenii noaptea în somn. Informatorii mei se află pretutindeni. În naosul bisericii. În sala de joacă a creşei. Puţin îmi pasă de categoria căreia îi aparţin cei ce lucrează pentru mine. Totul e să lucreze. Mă folosesc de generali, de târfe şi de peşti. Pe unii îi întâlnesc în saloane, pe ceilalţi în closete de cârciumi împuţite. În răstimpul a 15 zile, domnule locotenent, voi examina viaţa dumitale atât de minuţios, încât îţi voi putea indica culoarea primului dumitale biberon.

Locotenentul Ohlsen vru să l întrerupă, dar Bielert ridică mâna oprindu l.

— O clipă. Vei avea tot timpul să te explici. De pildă, ştim de pe acum că ai vorbit cu oamenii dumitale de înaltă trădare, de sabotaj şi dezertare. L ai insultat pe Führer şi ai discutat literatură interzisă, în special despre dez­gustătorul roman "Pe frontul de vest nimic nou", din care ai citat mai multe pasaje. Toate acestea le pot include în paragraful 91. Soţia dumitale va face şi ea alte depoziţii. Spune tot şi vom termina întreaga afacere într un ceas. Vei dispare în închisoarea garnizoanei, unde te vei calma la iuţeală. Cam într o lună vei compare în faţa Consiliului de Război, care va aprecia la şase şapte săptămâni de Torgau tâmpenia dumitale, după care vei fi degradat şi încor­porat ca simplu soldat. Dosarul va fi închis, iar dumneata îţi vei băga în cap că pe viitor e bine să ţi supraveghezi limba.

— Îmi garantaţi, domnule Kriminalrat, că n o să mi se întâmple nimic altceva? Am auzit că unii au fost executaţi pentru şi mai puţin.

— Se spun atâtea, răspunse Paul Bielert. Dar, fireşte, nu eu sunt judecătorul dumitale şi nu ţi garantez nimic. Am însă suficientă experienţă în legătură cu ceea ce păţesc indivizi ca dumneata. Orice sentinţă trebuie să ne fie supusă spre sancţionare şi noi putem modifica pe acelea care nu ne convin. Dacă judecătorul a fost excesiv de blând, avem ceea ce se cheamă lagăre de securi­tate, în care îi internăm simultan şi pe judecător şi pe condamnat. Putem transforma o pedeapsă capitală într o punere în libertate. Zâmbi. Problema e, domnule locotenent, dacă oamenii vor sau nu să colaboreze cu noi. Colabo­rarea ne interesează întotdeauna. Poate ai vrea să lucrezi la noi. M ar interesa în mod special câteva informaţii în legătură cu comandantul dumitale, colone­lul Hinka. Aveţi, de asemenea, în regiment pe căpitanul de cavalerie Brock­mann, care se socoate un om de spirit. Furnizează mi informaţii în legătură cu aceştia doi. Căpitanul de cavalerie mă interesează în mod deosebit. Mi ar place să i văd capul pe butuc. A vândut la bursa neagră produse alimentare aparţinând armatei. Aş vrea să cunosc numele cumpărătorului, dar înainte de asta hai să terminăm cu afacerea dumitale. Mărturiseşte, execută ţi stagiul la Torgau şi după trei săptămâni voi veni să te caut ca să te reexpediez tot ca locotenent la regimentul dumitale. Lucrurile se vor petrece aşa încât faţă de camarazii dumitale ele să pară absolut fireşti. Vei putea dovedi repede că regreţi comportarea dumitale stupidă, dar de forţat nu forţăm pe nimeni să colaboreze cu noi. Decizi dumneata însuţi.

Locotenentul Ohlsen se foi nervos pe scaunul său. Îl privi lung pe civilul poliţist, care şi ascundea ochii în dosul lentilelor negre şi mari. Avea impresia că şade în faţa diavolului. Ochelarii negri îl făceau pe Bielert anonim. Doar vocea era personală; un lung şuvoi de vorbe veninoase.

— Domnule Kriminalrat, resping categoric acuzaţiile dumneavoastră, iar în ceea ce priveşte colaborarea îmi cunosc îndatoririle de cetăţean al celui de al treilea Reich: să comunic imediat orice bănuială legată de cuvinte sau gânduri îndreptate împotriva Statului.

Bielert râse.

— Nu te lansa prea tare. Nu sunt un idiot. Oare nu înţelegi ce vreau? Puţin îmi pasă de dumneata. Ceea ce doresc este un membru al familiei dumitale. Mă voi mulţumi cu unul singur. Aş putea aresta întreaga familie dacă aş vrea, dar n o voi face. Ne trebuie doar câte un singur membru din fiecare familie a ţării. E o necesitate.

Locotenentul Ohlsen se crispă.

— Nu vă înţeleg, domnule Bielert. Nu văd în ce măsură cazul meu priveşte şi familia mea.

Bielert frunzări hârtiile din faţa lui. Aruncă cu un gest neglijent ce mai rămăsese dintr un trabuc prin fereastra deschisă.

— Ce ai zice dacă am începe prin a emite un mandat de arestare împotriva tatălui dumitale? La 26 aprilie 1941, la orele unsprezece şi nouăspreze minute, discuta politică împreună cu doi amici. În cursul acestei conversaţii el a spus, printre altele, că a încetat să creadă într o victorie nazistă şi că socoate Statul drept un colos cu picioare de lut. La prima vedere, domnule locotenent, toate astea nu par deosebit de grave. Dar, după ce le vom fi aranjat noi niţel, vei rămâne pur şi simplu uimit. N o să fie numai paragraful 91. Fratele dumitale, Hugo, care slujeşte în regimentul 31 tancuri din Bamberg, a exprimat o opinie cel puţin ciudată în legătură cu oamenii de stat din cel de al treilea Reich. Aş putea, de asemenea, trimite o invitaţie mamei sau surorii dumitale. Să ne oprim o clipă la sora dumitale.