Assignment Gestapo

Colonelul fu îngropat în cimitirul criminalilor, treabă de care se însărcină Gestapo ul. Mormântul său căpătă un simplu număr. Pe toate hârtiile sale fu aplicată ştampila "Secret" şi ele dispărură într un voluminos dosar intitulat Gekados". De acum încolo, nimeni n ar mai fi putut vreodată să i descopere mormântul.

Abandonând aceste plăcute amintiri, "Vierul" se întoarce către locotenen­tul Ohlsen şi ordonă:

— Deţinut, scoate ţi hainele. Aşază le pe două scaune. Hainele pe cel din dreapta. Lenjeria pe cel din stânga. Cizmele între ele. În ordine, te rog.

Un moment, îl pândi pe locotenentul Ohlsen. Spre marea sa surpriză, acesta nu avu nici o reacţie. Tanchistul ăsta era un imbecil. N o să aibă parte de nici o plăcere. O treabă de rutină. Plicticos până la moarte. Va rămâne în celula sa, va fi interogat, se va supune regulamentului. Cei de la tribunal vor veni să l vadă şi vor umple zece pagini cu tâmpeniile lor. Pierdere de timp. Sentinţa va fi oricum aceeaşi, cu sau fără proces. După toate probabilităţile, pedeapsa cu moartea. Vor veni într o dimineaţă către orele şapte să l ia. Doisprezece oameni escortă. Băieţi zdraveni, cu cizmele bine lustruite şi echipamentul strălucind. Vor glumi între ei ca să şi calmeze nervii. În ziua de azi toţi vor să fie luaţi drept duri, chiar dacă fac în nădragi de frică. Îl vor încărca într o cotigă care va porni hurducându se peste poligonul de tir, de partea cealaltă a şoselei ce duce spre Bremen. Acolo îl vor lega de un stâlp şi i vor agăţa pe piept o ţintă de carton. Iar în celula sa va pătrunde un nou deţinut.

Locotenentul Ohlsen se dezbrăcă cu răbdare de înger. "Vierul" simţi că ar face bine dacă i ar zice ceva ca să l iuţească.

— Doar nu ţi închipui că aici e un bordel pentru ofiţeri, unde poţi s o lălăi câteva ceasuri până îţi deschei prohabul. Hai, dă i bătaie.

Dar nici aşa nu izbuti să l scoată din pepeni pe recalcitrantul locote­nent. "Vierul" îşi dezveli dinţii galbeni într un rânjet şi şi zise: "Aşteaptă numa' să fii prezentat comandantului şi atunci să vezi cum o să zbârnâi. Nimeni n a ieşit încă de la comandant fără să fi încasat câteva labe". Îl privi surâzător pe deţinutul dezbrăcat din faţa lui şi se lansă într o nouă tentativă de provocare.

— Deţinut, eşti o zdreanţă! Dacă te ai putea vedea, acum într o oglindă, ţi ar veni să borăşti. Nici tu uniformă, nici tu grade, un zero. Un maimuţoi cu genunchii ascuţiţi şi picioare strâmbe. În comparaţie cu tine, recrutul ăl mai amărât e un valoros ăzboinic.

Şi făcându-i cu ochiul Obergefreiter ului Stever; începu să se învârtă în jurul locotenentului Ohlsen. Ai fi zis că e un tanc într o curte pavată. "Vierul" era mândru nevoie mare de călcătură sa.

— Deţinut, zece lăsări pe vine cu braţele desfăcute. Trebuie să ne asigurăm că n ai uitat nimic în anumite ascunzători indecente. Pune palmele pe podea, întinde genunchii şi apleacă te înainte. Stever, verifică l peste tot!

Obergefreiter ul Stever rânji şi se făcu că verifică; cu ocazia asta îi dădu locotenentului Ohlsen un şut în fund, în aşa fel încât ofiţerul căzu brusc înainte, dar, spre marele regret al "Vierului", fără ca măcar să l atingă. Dacă ar fi făcut o, "Vierul" i ar fi putut repezi o lovitură zdravănă de picior în mutră, sub pretextul că deţinutul l a atacat. Cu aproximativ o lună în urmă, avuseseră un feldwebel căruia Stever ît dăduse un asemenea şut, încât acela, căzând, îl răsturnase pe major. Îi rupsese trei coaste, după care îl lăsase în grija "Hulta­nului", ce îl întinsese pe podeaua celulei şi, suindu se pe o masă, sărise de câteva ori cu picioarele peste burta nefericitului. Feldwebel ul urlase mai bine de un sfert de ceas. Strigătele s erau atât de puternice, încât treziră întreaga închisoare. În perioada aceea, în celula nr.7 erau închişi doi nebuni, doi Gefreiten din regimentul nr.9 artilerie. Nu se ştia exact din ce pricină de­veniseră nebuni. Se vorbea că ar fi opera a doi subofiţeri care ar fi depăşit niţeluş limita sancţiunilor disciplinare, dar care scăpaseră doar cu mutarea la un alt regiment. Feldwebel ul maltratat fu băgat în celula celor doi nebuni. Li se dădu câte o scândură şi li se porunci să dea în el. Nebunii rânjiseră şi se puseră să l ciomăgească pe nenorocitul lipsit de apărare. Până la urmă înnebunise şi el. La câtva timp după aceea i se făcu o injecţie, fiind considerat incurabil. La fel păţiră şi cei doi Gefreiten, dar treaba asta nu mai privea administraţia puşcăriei. Ţinea de parohia doctorului Werner Heyde.

"Vierul" zâmbi mulţumit. Ştia el ce face. El era cel care hotăra în închisoare. Comandantul, ce i drept, venea din când în când pentru câte o inspecţie, dar asta n avea nici o importanţă. Comandantul Rotenhausen ştia să tacă. O anchetă niţeluş mai aprofundată n ar fi putut să i aducă decât neplăceri şi ar fi avut drept prim rezultat un marş forţat către Est. Un om cu mintea întreagă nu şi taie niciodată craca de sub picioare.

— Bretelele şi centura se lasă în sac, mârâi "Vierul" arătând săculeţul alb. N avem nevoie de sinucideri aici. Ţi ar place să tragi pe sfoară Tribunalul Militar? Ei bine, deţinut, află că aici noi veghem ca clienţii noştri să nu tragă chiulul de la nimic. Instrucţia prealabilă, aşteptarea, procesul şi, la sfârşit, bucăţica cea mai bună: ocnele de la Torgau sau Glatz. Sper că vei ajunge la Glatz. Acolo e colonelul Remfinger. Ştie el cum să i vină de hac unui tip ca tine. Domneşte acolo o disciplină care l ar face până şi pe bătrânul Fritz⁶⁰ să pălească de invidie. Ţi se măsoară în milimetri dacă distanţa dintre vârfurile picioarelor, atunci când stai în poziţie de drepţi, este cea mai bună şi fiecare milimetru în plus sau în minus te costă douăzeci de lovituri la fund. Acolo ăi mai vajnici dintre eroii tranşeelor se prefac în cârpe. Acolo cobori scările de la etajul patru în mâini. Am auzit că trei deţinuţi, dintre care unul era în momentul încarcerării paralizat, s au angajat după eliberare acrobaţi la un circ de renume mondial. Dar, la urma urmei, nici măcar nu e sigur că ai să ajungi acolo, dom' le locotenent. S ar putea să fii decapitat. Cine ştie? Poate că "Frumosul Paul" vrea să te vadă cu scăfârlia pe butuc. E nasol. Dacă stau să mă gândesc, eu unul prefer stâlpul de pe câmpul Luneburgului.

Şi "Vierul" se scărpină gânditor după ceafă.

— O dată am văzut şi eu cum e treaba asta. Şi mi a ajuns. Ia grăbeşte te niţeluş, deţinut! Pune ţi ţoalele, şi în viteză. Aici, la mine, nu i loc pentru mocăiţi. Să ţii minte asta, locotenente. Arăţi de parcă ai vrea să faci nani. Îţi închipui cumva că Obergefreiter ul Stever o să ţi spună un basm de Ander­sen? "Răţoiul cel răutăcios", de pildă?

Stever pufni într un râs înăbuşit.

Locotenentul Olhsen se echipă în viteză. Acum, fără centură, era obligat să şi ţină pantalonii cu mâna.

— Aici gulerul se încheie până sus, ordonă "Vierul". Cravata este interzisă. Nu facem lucrurile pe jumătate.

Locotenentul Ohlsen îşi petrecu în tăcere largile revere ale tunicii, îl încheie pe cel de deasupra sub epolet şi prinse gulerul în copci.

"Vierul" dădu din cap aprobator.

— Ai să vezi că până la urmă ajungem să scoatem om din tine. Mulţi ofiţeri au devenit la noi adevăraţi ostaşi. Braţele sus! Săritură pe loc cu picioarele alăturate! Hop, hop, hop! Un doi trei, un doi trei!

Locotenentul Ohlsen sărea cu braţele ridicate. Pantalonul îi lunecă în jos. "Vierul" şi Stever jubilau.

Dar locotenentul sărea impasibil şi părea cu desăvârşire indiferent.

"Vierul" se nelinişti. E probabil ţicnit, îşi zise el. Nu văzuse încă niciodată pe un ofiţer suportând aşa ceva. Majoritatea dintre ei explodau în momentul percheziţiei. Cei mai tari ţineau până la salturi. Şi Stever era mirat. Nu mai pricepea nimic. Parcă era de lemn locotenentul ăsta.

— Pe burtă, culcat! ordonă "Vierul". Treizeci de răsuciri în jurul buricului.

Locotenentul Ohlsen se trânti pe podea. Locotenentul Ohlsen se învârti.

"Vierul" îl călcă pe degete. Ofiţerul gemu, dar încetişor, chiar şi atunci când una din unghii îi fu smulsă. Îi dădură apoi o puşcă, o armă grea şi, sub comanda lui Stever şi a "Hultanului", Ohlsen se apucă să execute mânuiri, supravegheat de "Vier".

— În genunchi, luat! comandă Stever.

Colegul său, "Hultanul", dădu ocol deţinutului îngenuncheat ca să con­troleze corectitudinea poziţiei, dar fură dezamăgiţi. Locotenentul Ohlsen ştia să execute.

— În picioare, la ochi, luat! strigă Stever.

Dar abia ajunse în picioare locotenentul Ohlsen, cu puşca în poziţie de tragere, patul bine înşurubat în umăr şi cotul în unghi drept, că Stever răcni:

— Culcat! şi imediat după aceea: În genunchi, luat! La ochi! La dreapta vă aliniaţi! Culcat! Repaus! Drepţi! Stânga mprejur! Atenţiune! Drepţi! Prezentaţi arm'! Baionet arm'! Înainte, fandaţi! La stânga mprejur! Săritură pe loc! Hop, hop!

În sfârşit, "Hultanul" îl prinse în ofsaid pe locotenentul Ohlsen.

— Ei, asta i bună. Un ofiţer care nu ştie mânuirea armei! Şi mai pretinde să i instruiască pe recruţi! Pentru onor la dreapta, băi, rahat cu ochi!

Locotenentul Ohlsen se clătină, dar atât de uşor încât doar cineva ca "Hultanul" ar fi putut să observe.

— Uite l că mişcă, răcni "Hultanul", mişcă în poziţia de drepţi!

"Vierul" şi Stever se retraseră discret într un colţ. Ei nu văzuseră nimic. Ei nu ştiau nimic.

"Hultanul" începea să fiarbă.

— Precistă şi dumnezeii mă sii. Lepădătura tremură ca o cotarlă udă şi asta în poziţia de drepţi. La aşa ceva văd roşu înaintea ochilor. Un ofiţer care nu ştie să execute. Mă, balegă, n ai citit ce scrie deasupra porţii şcolii recruţilor? "Întâi ascultă, apoi comandă." Stai drept, maimuţoiule. Când îţi ordon "Drepţi" te transformi în statuie, în bolovan, în stâlp de telegraf, într un munte!

Locotenentul Ohlsen se clătină pentru a doua oară.

"Hultanul" îşi miji ochii, aşeză regulamentar tocul pistolului, trase de marginile vestonului şi şi dădu pe ceafă cascheta. O caschetă de artilerist, cu paspoal de culoarea sângelui.

— Fir ar să fie! scrâşni el. Un simplu subofiţer trebuie să înveţe un ofiţer ce i aia disciplină! Muşcându şi buza, ţinti faţa locotenentului Ohlsen. Pumnul său ţâşni năprasnic, izbind cu sunet surd obrazul deţinutului.

Locotenentul Ohlsen se dădu câţiva paşi îndărăt, dar îşi recăpătă deândată echilibrul. Puşca reveni la şold. Drept ca un "i", el înţepeni în poziţie de drepţi cu tot sângele care i curgea din nas.

"Hultanul" urlă dispreţuitor:

— Domnul locotenent s a lovit la cioculeţ? Se mai întâmplă la instrucţie. Repaus, ţap bătrân! Drepţi, bâtlan sălbatic.

"Hultanul" era un dicţionar zoologic ambulant. Cunoştea animalele cele mai bizare, cele mai fantastice. Încetişor, dădu roată deţinutului care stătea în poziţia de drepţi, examinând dacă patul puştii se află exact pe linia degetului de la piciorul drept şi dacă degetul cel gros al mâinii stă lipit lângă ultimul inel.

— Drepţi, capul la dreapta, cretinule! Nasu' nainte!

"Hultanul" trecu apoi la un război al nervilor, aşa cum se practică el în toate armatele din lume. Nu există soldat care să nu fi trecut prin aşa ceva, dar "Hultanul" depăşea cu mult limitele admisibile.

Începu prin a se instala la câţiva centimetri de locotenentul Ohlsen, privindu l drept în ochi. După ce se amuză astfel câtva timp, se apropie şi mai mult şi încercă să l facă să şi coboare privirea. Nereuşind, se apucă să se învârtă în jurul lui Ohlsen. Încet de tot, fără să scoată un zgomot, asemenea unei pisici care se joacă cu şoarecele. Unii rezistau cinci minute, cei foarte antrenaţi zece minute. Numai extrem de puţini ţineau un sfert de oră.

Locotenentul Oblsen rezista treisprezece minute. Apoi pleoapele înce­pură să i se zbată, genunchii să i tremure, degetele să aibă crampe.

Era exact ce aştepta "Hultanul", călău cu experienţă. Se plasase în spatele locotenetului Ohlsen şi stătea acolo, fără să mişte. Brusc, întinse braţul şi atinse arma care scăpă din mâna locotenentului Ohlsen şi căzu pe podea cu un zgomot asurzitor.

Prefăcându se indignat, "Hultanul" se porni pe urlat:

— Asta le întrece pe toate! Maimuţoiul s a ţicnit de a binelea! Auzi, să arunce pe jos o puşcă! Un excelent Mauser german, model 08,15! Culcat, şobolan mâncător de hoituri. Târâş înainte, şarpe cu clopoţei. Ia puşca şi linge o, dar târăşte te mai departe, cotarlă, altminteri îţi deschid botul şi ţi bag puşca în burtă! Târăşte te şi linge, linge şi târăşte te!

De câte ori nenorocitul trecea prin dreptul "Vierului" şi al lui Stever, aceştia îl călcau în picioare, vărsând peste el hârdaie de înjurături, de vorbe scârboase şi abjecte.

Îi sângerau mfinile, îi sângera nasul, iar din gură i se prelingea un firicel roşu.

Îl loviră cu picioarele. Făceau cu schimbul ca să dea în el. Râdeau văzându l. Apoi îi apucară furiile pentru că le mânjise cu sânge frumuseţea lor de parchet. Zbierau furioşi tustrei deodată. Sub viziera caschetelor ochii se bulbucau, demenţi.

La un moment dat Ohlsen rămase inert. Ca un balon de gumă care s a dezumflat. Loviturile nu i mai provocau nici o reacţie. Nici chiar atunci când "Hulţanul" îi desfăcu picioarele şi izbi între ele. Asta se întâmplă pe când lingea parchetul.

— Sângele i preţios, spuse "Vierul". Nu trebuie pierdut. Azvârliţi l la numărul 9, mârâi el până la urmă şi se ndepărtă cu un mers sonor şi sigur.

Fusese o zi bună. Locotenentul acesta tanchst era al patrulea căruia îi aplicaseră tratamentul de bun venit. Îşi freca palmele de plăcere. Dar unde ar da Dumnezeu să pună el mâna pe locotenentul de artilerie Hans Graf von Breckendorf, mucosul acela infam care l alergase pe el, Haupt und Stabsfeld­webel Stahlschmidt, pe tot câmpul de manevre ca pe ultimul recrut! Îl apuca ameţeala numai când se gândea la ce i ar face prăpăditului ăluia de tunar. De ar fi să trăiască şi o sută de ani şi tot n ar uita o!

Era o călduroasă după amiază de sâmbătă, în iulie. "Vierul" se îndrepta spre cantină să bea o bere rece. Îi lăsa gura apă numai când se gândea la asta. Îşi descheiase gulerul tunicii şi dăduse cascheta pe ceafă.

Exact în faţa cantinei, fusese oprit de locotenentul artilerist Graf von Beckendorf, avansat în grad exact în ajunul împlinirii celor 19 ani ai săi. Călărea un cal rotat când îl zări pe "Vier". Galopă până la Stabsfeldwe­bel ul care nu bănuia nimic şi se opri atât de aproape, încât clăbuci din spuma calului îi stropiră unforma. Cu lunga sa cravaşă, arătă gulerul descheiat şi spuse pe un ton caustic:

— În calitatea dumitale de Stabsfeldwebel, ar trebui să ştii că nu se umblă într o asemenea ţinută. Totodată, plesni uşor cu cravaşa nasul "Vierului". Dar s ar putea ca, ascuzându te atâta timp în închisoare, să fi uitat regulamentul. De altfel, eşti şi prea gras, Stabsfeldwebel. Ai nevoie de puţin exerciţiu. Direcţia câmpul de instrucţie, pas alergător, marş!

"Vierul" începu să alerge alături de cal, care înainta la trap. Din ziua aceea mirosul harnaşamentelor îmbibate de sudoare îl dezgusta profund.

Tânărul locotenent îl puse să treacă peste toate obstacolele de pe câmpul de instrcţie.

După ce se strecurase prin reţeaua de sârmă ghimpată, uniforma "Vierului" era toată numai zdrenţe. Când locotenentul se plictisi de câmpul de instrucţie, reluară şmotrul la manej unde "Vierul" fu obligat să execute salturi. Dar nici asta nu i fu de ajuns locotenentului von Breckendorf. Îi ordonă să se prezinte după fix zece minute în ţinută de campanie, cu masca de gaze, şi îi ordonă să facă de 36 de ori în fugă înconjorul manejului. În tot acest timp, "Vierul" simţise lângă umărul său vârful ctzmei locotenentului. Când scăpă, în sfârşit, era gata gata să leşine.

Locotenentul îi spuse zâmbind:

— Ne vom revedea, Stabsfeldwebel.

"Vierul" o nădăjduia din toată inima. În fiece dimineaţă examina febril listele sosite în timpul nopţii ca să vadă dacă nu figura un deţinut cu numele de Hans Graf von Breckendorf. Aproape că nu mai putea suporta decepţia. Făcea în sinea lui tot soiul de rugăciuni, doar doar i s o realiza dorinţa. Ceea ce nu ştia, era că de mai bine de un an locotenentul von Breckendorf murise la Sevastopol în fruntea bateriei sale.

Se ntâmplase în zori. Bateria primise ordinul să schimbe poziţia. Urma să însoţească infanteria aflată în ofensivă. Locotenentul Breckendorf încălecă şi acum acelaşi cal rotat. Smulgându şi sabia din teacă, o înălţă deasupra capului şi, ridicat în scări, strigă ostaşilor săi, toţi nişte ţărani solizi din câmpiile Saxoniei:

— Bateriee, după mineee, galooop!

Conducătorii biciuiră caii, servanţii se agăţară de chesoane.

Locotenentul jubila. Adora clipele acestea. Nu i lipseau decât câţiva ruşi să i masacreze. Preferabil, nişte ruşi neînarmaţi.

Căzu exact cum căzuse şi tatăl său, căpitan în regimentul 2 husari, mort în timpul unei şarje de cavalerie la Signy l'Abbaye, în septembrie 1918. Călărea şi el, în fruntea escadronului său, un cal rotat. În familia von Breckendorf toţi bărbaţii fuseseră ofiţeri de cavalerie. Evident, husari. Dar asta pe vremea împăratului. Din nefericire, locotenentul Hans Ulrich von Breckendorf fusese numit la regimentul 22 artilerie. Aici îşi făcu în schimb un măgulitor renume graţie succeselor sale ecvestre. Tradiţia familiei cerea însă să moară călare pe un cal rotat. Mai trăi două ore şi jumătate după ce fu rănit şi trebui să constate, spre marea sa uimire, că a muri e un lucru extrem de neplăcut. Lăsă în urma lui un băieţel de trei ani ce urma a fi crescut conform tradiţiilor familiale. Îi era interzis să plângă după tatăl său. Aşa ceva nu se cădea. În fiece duminică era dus la biserică îmbrăcat în uniforma bleu a husarilor, cu dolman roşu, respectuos salutat de toţi locuitorii satului, care îi considerau pe membrii familiei contelui ca pe nişte reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Băieţelului i se spunea "Domnule conte". Sărmanul pici transpira ca un purcel pus la frigare sub uriaşa căciulă miţoasă, în uniforma tivită cu blană, ţinuta de paradă a husarilor.

În zilele următoare, personalul închisorii fu extrem de ocupat, într atât încât unii dintre noii deţinuţi scăpară de ceremonialul înmatricu­lării. Fusese întreprinsă o acţiune de mare anvergură. Forurile superioare hotărâră să bage spaima în ofiţeri. Unii dintre aceştia deveniseră niţeluş cam prea liberali în relaţiile lor cu populaţia de pe teritoriile ocupate. Un căpitan din regimentul 16 infanterie din Oldenburg fusese arestat fiindcă spunea oricui voia să l asculte că l găsea pe Winston Churchill infinit mai simpatic decât anumite alte persoane. Fişa de pe uşa celulei sale purta menţiunea: parag. 91 b.

La Cazino, un locotenent de la Şcoala nr. 10 de cavalerie din Soltau ridicase braţul pentru salutul hitlerist. Din nefericire pentru el, în aceeaşi secundă îi veni teribil de originala idee să şi desfacă degetele schiţând "V ul" englez . Cinci zile mai târziu se găsea la "Frumosul Paul", acuzat de infracţiune la paragraful 91. Gestapo ul primise de la Serviciul de Contrainformaţii un raport de patru rânduri asupra figurii cu V ul. Cele patru rânduri fură trans­formate la iuţeală în 40 de pagini bine umplute. Pe prima pagină, în dreapta sus, se aplicase o ştampilă roşie: "Gekados". Acuzatul dispăru fără să lase o urmă, ca un grăunte de praf suflat de vânt.

Majoritatea acuzaţilor rezistau cam o oră, după care mărturiseau şi se apucau să înşire şi numele diverşilor camarazi, inocenţi sau nu.

Şi pentru locotenentul Ohlsen veniră lungi ceasuri neplăcute, consumate în interogatoriul "psihologic", în biroul auster mobilat al "Frumosului Paul". Singura podoabă a acestei încăperi era o vază cu garoafe roşii, din care, în fiece dimineaţă, "Frumosul Paul" lua o floare pe care e înfigea la butonieră.

În celula nr.9, locotenentul Ohlsen zăcea pe jos, răcorindu şi fruntea înfierbântată de cimentul rece al pardoselii. Regreta tranşeele. Comparate cu viaţa de aici, tranşeele erau un model de confort. Nu înţelegea de ce nimeni din compania sa nu încerca să ia legătura cu el. Poate că îl soco­teau deja mort. Gestapo ul ar fi putut foarte bine să anunţe executarea lui.

Îl ţineau strict izolat. Nu i vedea pe ceilalţi deţinuţi decât în timpul plimbării, dar îi era imposibil să le vorbească. Cât ţinea plimbarea erau supravegheaţi de "Vier" şi de "Hultan". Stever şi alţi doi paznici şedeau pe zid făcându se că moţăie, dar nu le scăpa nimic.

Plimbarea zilnică era un adevărat infern în care prizonierii trebuiau să alerge prin curte timp de o jumătate de oră, obligaţi s o facă ţinându şi picioarele ţepene şi mâinile împreunate la ceafă. Ca spectacol era comic, dar ajungeau chiar şi numai cinci minute ca să ţi piară completamente pofta de râs. De fiecare dată când călcâiul izbea pământul, durerea te fulgera până în ţeastă. Acest gen de plimbare era invenţia personală a "Vierului". În domeniul său foarte limitat, "Vierul" era un geniu.

S.D. iştii veniţi să l ia pe locotenentul Ohlsen la interogatoriu se amuzară copios văzându i obrazul tumefiat.

— Aţi căzut pe scară? întrebară ei râzând.

În hohotele generale, "Vierul" pretinse că locotenentul căzuse din pat. Visase, pesemne, urât.

— Clienţii tăi cad cam des din pat, remarcă un Unterscharführer S.D. Nu crezi că ar trebui să le aşterni pe jos nişte covoraşe?

Gluma fu socotită atât de bună înctt simţiră imediat nevoia s o stropească cu ceva în biroul "Vierului". La puţin timp după aceea, întreaga închisoare îi auzi cântând.

În colţul dinspre patul locotenentului Ohlsen, cineva zgârâiase pe zid o strofă:

Fiul meu drag o, fericirea mea,

Trebuie să te las orfan.

Părăsesc nu un popor, ci doar pe tine

Şi o lume ntreagă vei avea drept tată.

ERICH BERNERT

Colonel

15.IV.1940

Recitea versurile acestea întruna. Se gândea la fiul său Gerd, pe care mama lui şi familia ei îl plasaseră într o tabără de educaţie naţional socialistă de lângă Oranienburg. Acolo, conducători ai Hitlerjugend ului îi vor explica lui Gerd ce ticălos avusese drept tată. Un duşman al poporului. Un individ care şi a trădat patria. Minunata sa familie, Länder ii cei "distinşi" vor fi, desigur, încântaţi în fariseismul lor. Soacră sa se va simţi ca peştele în apă. Îl va clasa printre dezechilibraţii sexuali şi asasini. Aproape că o auzea povestindu le prietenilor, în timp ce şi sorbeau ceaiul, ce ruşine se abătuse asupra familiei. Dar, în acelaşi timp, în fundul sufletului său, îi va fi recunoascătoare pentru că i a furnizat asemenea subiect de conversaţie.

Locotenentul Ohlsen era uitat.

În lungile ore petrecute în celulă, o disperare adâncă îi cuprinsese sufletul.

Dar iată că într o zi Bătrânul şi Legionarul veniră în vizită. Din clipa aceea îşi regăsi curajul. Era ca şi cum o uşă s ar fi crăpat puţin spre lumea din afară. Evident, ei nu puteau să l elibereze şi nici nu puteau face nimic ca să i amelioreze soarta. Dar îl vor răzbuna. Şi totul devenea mai lesne de suportat când ştiai că cel care te chinuieşte se va trezi într o bună zi în faţa unui braţ răzbunător.

Micul Legionar îi fotografiase cu privirea pe "Vier", pe Stever şi pe "Hultan".

Stever, care asista la vizită, simţi dintr o dată o stranie nelinişte. Încerca şi el să ia parte la discuţie, dar Legionarul îl ţinea la distanţă. Subit, le oferise chiar ţigări, deşi fumatul era interzis. Îl refuzară şi fumară din ţigările Legio­narului.

La terminarea vizitei, Legionarul ieşi ultimul şi oprindu se în uşă se răsuci către Stever, zicându i:

— Pe tine te cheamă Stever, nu i aşa? Iar malacul din birou cu trei steluţe pe umăr este Stahlschmidt? Şi amicul tău, subofiţerul cu nasul strâmb, e poreclit "Hultanul", nu i aşa?

Puţin descumpănit, Stever dădu afirmativ din cap.

— Bun. În felul acesta o să ştiu, zise Legionarul. Într o zi o să ne ntâlnim tuspatru. Poate la un pahar cu bere. Ai auzit vreodată de ceaiul amar al generalului Thes Sof Feng?

— Nu, niciodată, murmură Stever. Cine i ăsta?

— Unul care şi bea întotdeauna ceaiul cu duşmanii. Dar ceaiul generalului era dulce.

Şi Legionarul fredonă: