Assignment Gestapo

Stever, pe care perspectiva de a fi amestecat în afacerea asta nu l încânta defel, răspunse prudent:

— Herr Stabsfeldwebel, veţi găsi dumneavoastră un mijloc de a ieşi din încurcătură.

"Vierul" dădu de câteva ori din cap, privindu l cu străruinţă drept în ochi. "Îţi închipui, pesemne, amice că eşti şmecher, gândi el, dar, în ceea ce mă priveşte, te nşeli. Dacă în treaba asta eu îmi frâng gâtul, tu o să ţi frângi spinarea. Dacă va trebui să plec cu o companie de marş, ai să mi ţii tovărăşie. Vom mărşălui mână n mână."

Se ridică brusc răsturnând scaunul şi, îngândurat, începu să măsoare camera. Ca din întâmplare, luă un băţ de chibrit din scrumieră şi l ascunse sub giurgiuvea, în aşa fel încât afară să iasă doar un căpeţel. În felul acesta va avea prilejul să l înjure bine pe deţinutul cu curăţenia, un căpitan de cavalerie, care aştepta să plece la Torgau. Idiotul nu va găsi niciodată chibritul. Pentru asta ar fi trebuit să fie şi subofiţer, şi inteligent.

După un sfert de ceas, ridică de jos scaunul şi se lăsă greoi să cadă pe el. Scotoci ceva printre hârtiile de pe birou.

— Ce grămadă de balegă! strigă el descoperind lista cu numerele de telefoane şi parcurgând o cu degetul.

Stever, care l privea din colţul său, gândi că e momentul să i vină într aju­tor.

— Numărul e 10001, Stabsfeld.

— Îl ştiu şi eu, fir ar să fie, bubui "Vierul" aruncând furios pe jos lista.

O tăcere grea se lăsă în birou.

Stever se apucă să toarne apă în vasele puse pe calorifer. "Vierul" îl observa interesat.

— Aerul devine prea uscat, Stever, când nu i apă în vase. Ce se ntâm­plă cu izmenele pe care deţinuţii de drept comun trebuiau să le cârpească? Sunt gata?

— Nu, răspunse Stever. I am tras o săpuneală Gefreiter ului Weil, dar el şi ceilalţi doi de acolo sunt nişte terchea berchea. E cam multă neglijen­ţă în sectorul "drept comun".

"Vierul" aprobă din cap cu un aer obosit.

— Cred că a sosit timpul să i expediez într o companie de marş. Ce dracu'. Doar nu le o trebui un an întreg ca să cârpească nişte izmene.

Chiar în clipa aceea sirenele se porniră să urle. "Vierul" şi Stever îşi regăsiră curajul.

— Uite i pe canadieni, constată Stever.

— Hai să coborâm în pivniţă, propuse "Vierul". Să luăm şi whisky ul cu noi. Poate dă Dumnezeu şi aruncă o bombă peste Gestapo.

— Şi peste comandant, visă cu încântare Stever.

— Şi peste idiotul ăla de Rinken şi toţi procurorii lui, rânji "Vierul". Dacă s ar întâmpla aşa ceva, pe cinstea mea că aş trimite o scrisoare de mulţumiri aviaţiei canadiene.

Goniră cu toată viteza spre pivniţă, în timp ce văzduhul era străbătut de un muget lung şi continuu.

Atacul dură 20 de minute, dar zona vizată fusese partea de sus a portului.

Din nou "Vierul" şi Stever se regăsiră în birou. Atunci, primul luă o hotărâre ce fusese mereu amânată. Trebuie să termin şi cu asta, îşi spuse el, şi făcu numărul detestat: 10001. Dar, enervat cum era, băgă degetul alături şi formă un alt număr. Când pentru a doua oară greşi, se porni să urle ca un apucat:

— La dracu' cu bideurile voastre. Ţineţi vă labele departe de telefon, atunci când nu sună pentru voi. Vă arăt eu cine sunt, las' pe mine! Ce dobitoci! se ntoarse el spre Stever. Fac ceva pe bideurile lor.

A treia oară reuşi să facă numărul cel bun. Fu vizibil terorizat când o voce ursuză îi răspunse.

— Poliţia Secretă de Stat, secţia Stadthausbrücke.

"Vierul" îşi înghiţi saliva şi cu mare greutate reuşi să îngaime un raport.

— O clipă, Stabsfeldwebel, strigă vocea.

Majurul vedea parcă aievea capul de mort argintiu de pe chipiu. În telefon se auziră nişte pocnituri îngrozitoare. Nu prea au aparate bune, îşi zise el. Eh, dacă aş fi eu mai mare peste baraca aia! Le lipsesc persoanele inteligente. O nouă voce îi parveni, făcându l să sară aproape de pe scaun.

— Serviciul executiv IV a.

"Vierul" se puse să povestească tărăşenia cu permisul fals. Sudoarea îi şiroia pe frunte. Flanela i se lipise de piele şi şi scărpina braţele care l mâncau.

— Cine a semnat permisul? întrebă vocea răstită şi impersonală.

— Domnul Standartenführer S.D. Paul Bielert, grohăi umil "Vierul" făcând totodată o plecăciune în faţa telefonului.

— Poţi renunţa la "domnul", îl informă de la capătul celălalt al firului gestapovistul. Aici, la noi, am suprimat încă de mult idioţeniile astea pluto­cratice.

"Vierul" fu cât p aci să se scuze. Se mărgini la un scurt "bine", bătând de două ori din călcâie.

— Ai legătura cu Standartenführer ul, scrâşni vocea.

Urmă un nou zgomot ciudat în telefon. "Vierul" transpira din răspu­teri. Se simţea bolnav de a binelea. Dorinţa lui cea mai mare ar fi fost să smulgă telefonul şi să l arunce în curte.

În receptor răsuna un glas plăcut; un glas care amintea pe cel al unui preot.

— Aici Paul Bielert. Cu ce vă pot servi?

Cuvintele ţâşniră şuvoi din gura "Vierului". Nu izbutea defel să se con­troleze. Povestea totul talmeş balmeş. Ba gândea şi credea că permisul era fals, ba constata că era. Îl denunţă pe comandant. Îl denunţă pe Rinken. Îi denunţă pe toţi procurorii militari din cadrul armatei a 10 a. Îi explică că toţi subordonaţii săi sunt nişte ticăloşi, că închisoarea e o cocină blestemată, iar cazarma o baracă împuţită. La un moment dat fu nevoit să se oprească, ca să şi tragă sufletul.

Atunci Paul Bielert întrebă suav:

— Stabsfeldwebel, oare nimeni nu ţi a spus niciodată că eşti un idiot?

"Vierul" se foi pe scaun; nu ştia prea bine ce ar fi putut răspunde. Era o întrebare pe care în cei 28 de ani de slujbă nu i o pusese încă nimeni. Înainte însă de a fi apucat să găsească un răspuns, Standartenführer ul continuă cu aceeaşi voce suavă şi agreabilă.

— Nu cred că eşti la înălţime, Stabsfeldwebel. Dacă permisul este într adevăr fals, probabil că şi numele Feldwebel ului şi al sergentului ma­jor sunt, de asemenea, false? Presupun însă că ai procedat încă demult la percheziţio­narea prizonierului. Şi, evident, a celulei.

— Obergefreiter ul Stever, adjunctul meu, a făcut cele de cuviinţă, Stand­ardtenführer!

— Şi ce a găsit adjunctul dumitale?

— Nimic, Standartenführer. "Vierul" se ridică, se scărpină în fund şi rânji diabolic privindu l pe Stever, care înlemnise în colţul său, cu gura căscată, uluit de întorsătura pe care o luase povestea asta.

— Percheziţia pe care Obergefreiter ul dumitale Stever a făcut o a fost, se vede treaba, foarte superficială. Ascultă mă cu atenţie, Stabsfeld­we­bel.

"Vierul" sări automat în picioare şi răspunse:

— Da, Standartenführer!

Detaşând fiecare silabă, Paul Bielert continuă:

— Te fac responsabil de tot ce e în legătură cu acest caz. Dacă deţinu­tul se sinucide cu ajutorul vreunei otrăvi introduse prin fraudă, vei fi spânzurat.

"Vierul" nu mai izbutea să şi stăpânească dârdâitul genunchilor. Frica îl cuprinse, sugrumându l aproape. Pentru prima oară în viaţa sa ar fi dorit să fie pe front.

— Permisul de care vorbim, continuă Bielert cu glasul său monoton, trebuie să fie remis la biroul meu personal, cel târziu într o oră. Şi scuteşte mă de orice fel de adrese sau rapoarte. De fapt, ia spune mi, câte persoane ai reuşit să alertezi în legătură cu chestia aceasta?

"Vierul" muşcă firul de telefon. Simţi cum i se nnoadă maţele. În ordine cronologică, enunţă numele tuturor celor cărora le vorbise.

— Eşti împăratul cretinilor, constată Bielert. Mă mir că n ai transmis ştirea şi presei. N ai semnat oare niciodată o declaraţie privind secretul profesional?

"Vierul" se holbă aiurit la receptorul devenit mut. Avea senzaţia că sufletul îl părăsise şi că trupul rămăsese singur singurel undeva departe, în urmă. Îi trecu chiar prin minte ideea să dezerteze. Deci permisul era fals. Scoase pe rând nişte sunete bizare, care îl uluiră pe Stever. Nu l văzuse niciodată pe "Vier" într o asemenea stare. Nu încăpea îndoiala, căzuse complet în budă. Slavă domnului, el unul nu era decât un simplu Obergefreiter.

"Vierul" se învârtea ca turbat prin cameră aruncând priviri pline de ură spre portretul lui Himmler. Tot ce se întâmpla era din vina idiotului ăsta de bavarez. Nimic bun nu venise de acolo. N o să mai bea niciodată bere de München! Avea sau nu avea blestematul ăla de deţinut otravă? Poate că o înghiţea chiar în clipa aceea. Se opri brusc şi zbieră furios la Stever.

— Fir ar să fie, Obergefreiter, de ce dracu' stai şi nu faci nimic? Percheziţio­nează la numărul 9 şi asta imediat. Scotoceştete l peste tot! Să mi aduci numaidecât tot ce are la el! Chiar şi păduchii lui trebuie să se găsească aici, pe biroul meu, în următoarele cinci minute!

Stever făcu o săritură şi ţâşni afară din birou. Mirat, "Hultanul" îl întrebă dacă arde pe undeva.

— Ai s o afli tu, n avea nici o grijă! fu răspunsul enigmatic al lui Stever. Ia rapid doi oameni şi vino cu mine. Trebuie să cernem ca prin sită celula nr.9 şi să aducem tot ce găsim "Vierului".

Intrară în trombă la locotenentul Ohlsen, îi smulseră hainele de pe el, sfâşiară salteaua, sparseră practic tot ce era în celulă, smuciră gratiile de la fereastră, sondară podeaua, pereţii, tavanul, examinară ţucalul şi pe faţă şi pe dos.

Stever reuşi să ascundă faimoasele ţigări pe care i le dăduse locote­nen­tului Ohlsen. Gardienii răcneau şi zbierau ca nişte apucaţi. Îşi vârâră degetele lor murdare în nasul şi în gura locotenentului Ohlsen, îi cercetară bucăţică cu bucăţică tot corpul. Dar nu izbutiră să descopere dintele cu pivot în interiorul căruia era acum ascunsă o minusculă pilulă galbenă. O pilulă conţinând atâta otravă, încât ar fi putut ucide şi zece oameni. O otravă pe care micul legionar o adusese din Indochina.

În timp ce se desfăşura percheziţia, "Vierul" se nvârtea de colo până colo în biroul său gândindu se întruna la permis şi aruncând priviri tandre culegeri­lor de legi, stivuite pe poliţă. Erau cărţi pe care le cumpărase pe rând, în anii slujbei sale. Datorită acestor volume groase, se simţea aproape un legiuitor. Ibovnicelor sale le spunea întotdeauna că este inspector al penitenciarelor. În cârciuma "La cârpa roşie", unde i plăcea lui să se ducă, toată lumea i spunea "Domnu' Inspector", lucru care l încânta. Învăţase pe de rost un oarecare număr de paragrafe, pe care le cita ori de câte ori i se ivea ocazia. Obişnuiţii "Cârpei roşii" recurgeau la el ca la un consilier juridic. Mai mulţi dintre ei însă, urmându i sfaturile, avură de suferit amare decepţii. Ceea ce nu ştiau era că, de fiecare dată când "Vierul" avea de a face cu o dispoziţie pe care nu o cunoştea, inventa pe loc un paragraf cu referire la treaba în chestiune.

Telefonul zbârnâi. "Vierul" îl privi enervat şi ezită mult înainte de a răspunde. În răstimpul unei singure ore ajunsese să deteste acest aparat. De aici i se trăgea tot răul. Ridică până la urmă receptorul şi spuse cu o voce joasă:

— Închisoarea garnizoanei.

Faptul că se prezenta la modul acesta anonim era cu totul fără precedent. De obicei răcnea: "Haupt und Stabsfeldwebel Stahlschmidt"! Blestematul de permis stricase însă totul.

— Pari cam trist, răsună la capătul celălalt vocea lui Rinken. Cum merg treburile? Ai vorbit cu cei de' la "Stapo"? Cum se prezintă chestia?

— Oh, mai taci şi tu din gură, mormăi "Vierul". Cred că voi cere mutarea. Aici, drept recunoştinţă pentru munca ta conştiincioasă, n ai decât necazuri şi bătaie de cap.

— Asta i o treabă lesne de aranjat, Stahlschmidt. Batalionului de marş tot îi mai lipsesc trei subofiţeri. Vor fi încântaţi să te aibă. Vrei să telefonez?

— Vezi ţi de treburile tale, grohăi "Vierul". Mai bine dă mi un sfat. Nu ştiu cum să ies din încurcătura asta. Mă gândesc întruna la "Frumosul Paul". Diavolul în persoană. Acum vrea să i remit personal permisul.

— Ţi e cumva teamă să mergi în Stadthausbrücke nr.8? N ai nici un motiv atâta timp cât cugetul ţi e curat.

— N o fă pe naivul, Rinken. Nimeni n are cugetul într atât de curat. Până şi gardienii S.D. de la Fuhlsbüttel şi Neuengamme fac pe ei când se apropie de Stadthadsbrücke.

— Ai să vezi c ai să scapi, răspunse cu veselie Rinken. Există totuşi şi unii care s au înapoiat după ce plecaseră cu un batalion de marş.

"Vierul" n avea de unde să ştie de vizita pe care o făcuse Legionarul lui tanti Dora, patroana "Uraganului", în ajunul dispariţiei acesteia. Oficial, plecase în Westfelia, la o prietenă bolnavă, văduva unui Gauleiter. Ca de obicei, se aşezaseră la o măsuţă ovală din colţul "Olandez" al localului. Trăseseră aproape complet perdeaua. În faţă aveau o farfurie cu castane coapte. În timp ce flecăreau cu voce scăzută, scuipau din când în când cojile pe jos.

Tanti Dora îşi plimbă pe sub nări paharul cu Pernod, mirosindu l.

— Aha! Deci Paul l a înhăţat pe micul vostru locotenent. Pesemne că era niţel ţicnit de vreme ce a povestit în dreapta şi în stânga tot ce a povestit.

Legionarul dădu din umeri şi examină atent băutura sa favorită, "Micul Caporal". O bea dintr un pahar de apă, găsind baloanele pentru coniac întru totul ridicole; prea trebuia să le umpli des.

— Ai dreptate, mon amie. Nouă, unora, aşa ceva nu ni s ar întâmpla. Ştim cum să umblăm cu şobolanii turbaţi, dar uite că pe imbecilul ăsta îl cunosc de multă vreme şi trebuie să fac ceva pentru el.

Tanti Dora rânji şi scuipă dezgustată o castană stricată.

— Scroafa asta de bucătăreasă ar merita câteva palme. Ieri s a apucat să facă amor cu unul exact la mijlocul prânzului. E ceva de groază cu personalul din ziua de azi. Fac tot posibilul ca să am ce i mai bun. Contabilul meu, de pildă, un avocat care a făcut trei ani de puşcărie pentru escrocherie, cunoaşte toate sforăriile, dar e o lepădătură. Fetele pe care le am sunt şi ele târfe de duzină. Le acopăr faţă de poliţia de moravuri, dar ele continuă să mă fure. Uite, bunăoară, Lisa de la casă. E a patra oară de când mă anunţă că i bolnavă şi mi telefonează cu o voce sleită. L am trimis pe Gilbert, succesorul lui Ewald, să vadă mai de aproape despre ce e vorba.

Tanti Dora privi resemnată tavanul, apoi dădu brusc o violentă lovitură de pumn în masă, făcând paharele să valseze.

— Putoarea îşi făcea de cap c un tip pe malul Elbei! O doare n cot de casa mea, dar las' c o să vadă dânsa!

— E ntr adeyăr greu, Dora. De ce nu angajezi personal străin?

— A, nu, mulţumesc. N am nevoie de aşa ceva. Prea sunt mulţi informatori recrutaţi de Gestapo dintre străini şi înainte să apuc eu să zic "uf, m au şi înhăţat de chică şi m au târât până la Stadthausbrucke. Să revenim, însă, la locotenentul tău. De ce anume i acuzat? Vreau să zic, în care paragraf a fost încadrat?

— 91 b, mon amie, răspunse Legionarul luând o castană.

Îşi clăti gura cu ce i mai rămăsese în pahar. Lunga cicatrice, care i tăia în diagonală faţa, lucea roşie ca o dâră de sânge.

— Mi e teamă să nu şi piardă minţile, continuă el. Gestapo ul e asemenea unui dulău mare şi hămesit, care nu lasă cu una, cu două osul din gură. Porta mi a făcut cunoştinţă cu un tip de la biroul procurorului militar, un naşparliu ce se făleşte cu titlul său de doctor, de fapt o canalie căreia am reuşit să i găsesc punctul slab. A devenit blând ca un mieluşel şi ne a lăsat să vedem dosarul. Copii după documentele Gestapoului. Totul a fost aranjat cum nu se poate mai bine. Locotenentul Ohlsen trebuie să slujească de exemplu. Cunoşti procedeul: în momentul execuţiei, cazul este prezentat trupei. Aşa ceva îi face să pălească chiar şi pe cei mai curajoşi.

— Ce i aia curajul, Alfred? Vorbe în vânt. Un lucru cu care se mândresc anumite persoane atunci când nu le ameninţă nimic. Nu există oameni cu­rajoşi. Când cei de la Gestapo se pun serios pe treabă, nu le trebuie nici zece minute ca să l frângă pe cel mai îndărătnic. Nu există decât un sigur mijloc de apărare împotriva lor, şi anume să ştii ceva compromiţător despre ei. Îl ţii în hăţuri numai pe cel pe care l poţi compromite. Oricare om e înclinat să şi umfle peste măsură propria i greşeală.

Legionarul dădu gânditor din cap, trase adânc din ţigară, dădu drumul fumului pe nas şi se aplecă confidenţial peste masă.

— Ai dreptate, Dora. Practic această filozofie de la vârsta de zece ani. Aveam un învăţător, o jigodie, care se ţinea tot timpul scai de mine. Nu eram prea solid, ba chiar eram cel mai pirpiriu din clasă şi nu prea ştiam să mă servesc de pumni. Asta am învăţat o abia în Legiune. Dar am descoperit că i plăcea grozav nevasta comisarului de poliţie. Din ziua aceea a devenit deosebit de drăguţ faţă de mine. Ca şi muierea, de altfel.

— La zece ani? râse tanti Dora. Erai al dracului de precoce. Mie mi au trebuit 17 ani ca să mă prind cum e figura.

Legionarul zâmbi din colţul gurii.

— Bun, după care ai cumpărat însă locanta asta. N ai putea face rost de un permis de vizită? Ştii câte ceva pe socoteala "Frumosului Paul", nu i aşa? Dar poate nu îndeajuns ca să obţii eliberarea locotenentului Ohlsen.

— Cred că aş putea aranja pentru permis, Alfred. O punere în libertate, însă, e prea greu. Chiar şi căţelul cel mai blând muşcă dacă vrei să i iei osul. Ai spus o chiar tu mai adineauri. "Frumosul Paul" este un şarpe veninos, doar pe jumătate domesticit. Poţi reuşi cele mai extraordinare figuri de dresaj cu asemenea lighioane atâta timp cât le e frică de tine, dar dacă depăşeşti anumite limite şi le ceri lucruri mult prea grele, uită de teamă şi te muşcă. Locotenentul Ohlsen e un idiot. Nu i un personaj atât de important încât să am chef să risc totul pentru el; fireşte că dacă ar fi vorba de tine, Alfred, lucrurile ar sta altfel. E primejdios să te atingi de deţinuţii "Frumosului Paul".

— O, ştiu, murmură Legionarul. Colecţionează deţinuţi, aşa cum alţii colecţionează timbre.

— Deţinuţi şi execuţii, adaugă tanti Dora luând o castană şi dând o prin unt topit. E foarte periculos. Eu una o să dispar cârva timp. Voi lăsa cheia locantei Brittei şi nu voi reveni decât ca să le urez bun venit englezilor.

Legionarul râse şi şi frecă cicatricea.

— Vor să pună gheara pe tine, Dora? Înseamnă că totuşi ai împins lucrurile prea departe.

— Ştiu şi eu? răspunse tanti Dora mijindu şi ochii şi scărpinându se cu o furculiţă în laţele sale nepieptănate. Aud însă un glas îndepărtat care mi şopteşte: "Dora, întinde o". De vreo zece zile prea ne au vizitat des tipi cu borul pălăriei lăsat pe ochi.

— Dintr aceia care tuşesc după ce beau un Pernod? întrebă Legionarul.

— Întocmai. Indivizi care put a bere de la o poştă. Vin aici să încerce cum e Pernod ul. Nu izbutesc şi asta i trădează.

— Pentru aşa ceva Pernod ul e ideal, aprobă Legionarul. Demască ipocri­zia. Îţi aduci aminte de S.D. istul căruia i am tăiat beregata?

Tanti Dora se scărpină între sâni.

— Taci din gură, Alfred. Îmi faci pielea de găină. Mi aţi mânjit tot grajdul meu de biciclete. Ewald a fost nevoit să scoată scândurile duşumelei ca să dispară petele de sânge.

O sirenă se porni să urle.

— Sictir, o alarmă, înjură tanti Dora. Umflă vreo două sticle şi hai în pivniţă.

Personalul de serviciu sosi în goană. Sub una din mese fu deschis un chepeng. Se nfundară în pivniţă, urmând o scăriţă îngustă. Sticlele trecură din mână în mână. Cu toţii se aşezară cât mai confortabil. Doar Gilbert, portarul, rămase sus. În ciuda sancţiunilor extrem de severe prevăzute de lege, erau dese cazurile de jaf în timpul alarmei.

— Uite că se întorc acasă la ei să şi bea ceaiul aristocraţii ăştia ai bombei!

Alarma dură o oră, după care reveniră cu toţii la suprafaţă. Tanti Dora trase de rochie şi şi scărpină coapsa.

— Merde, zise Legionarul. Consolează te. Acolo, sus, le era la fel de târşă ca şi nouă jos, în pivniţă.

— Alfred, o să i dau acum un telefon "Frumosului Paul". Vino să mă vezi mâine dimineaţă dacă poţi ieşi din cazarmă. Voi încerca să ţi obţin permisul. Dacă nu izbutesc, Paul şi cu mine intrăm la zdup mână în mână.

Legionarul se ridică, îşi puse pe cap boneta neagră şi trase de marginile vestonului scurt de tanchist.

— Nici tu, nici Paul n o să ajungeţi la zdup. Voi fi aici la ora 11.

Ieşi în stradă.

O pipiţă îi zâmbi provocator şi i ceru o ţigară. O respinse brutal:

— Cară te de aici, putoare!

Fata îi strigă ceva porcos. Legionarul întoarse capul pe jumătate. Târfuliţa o rupse la fugă înspre Hansa Platz şi două zile de a rândul nu îndrăzni să scoată nasul afară.

Două ceasuri mai târziu, tanti Dora se ntâlni cu Kriminalrat ul Paul Bielert la colţul dintre Neuer Pferdemarkt şi Neuer Kamp Feldstrasse şi intrară la hotelul Johnke, unde se aşezară la o măsuţă retrasă.

Tanti Dora merse drept la ţintă.

— Am nevoie imediat de un permis de vizită. Sunt grăbită. Personalul îmi face greutăţi. N am parte decât de griji.

Bielert zâmbi în colţul gurii.

— Dacă vrei, pot să ţi găsesc nişte străini.

— Mulţumesc frumos, ricană tanti Dora. Ţine ţi turnătorii cât mai departe de stabilimentul meu. Am însă nevoie de permis.

Gânditor, Paul Bielert fixă o ţigaretă în muştiucul său de argint.

— Eşti foarte pretenţioasă, Dora. Nu i uşor să obţii un permis de vizită. E o marfă foarte cerută.

— Lasă te de gargară. Comandă mi mai bine un pahar cu rom, dar fierbinte de tot.

— Foloseşti expresii vulgare, Dora. Nu te prind.

— Puţin îmi pasă de ce mă prinde şi de ce nu. Am afacerile mele, care mi înghit tot timpul. Dar ne îndepărtăm de permisul cerut. Sictir, romul ăsta e abia călduţ!

— Mai întâi trebuie să ştiu pentru cine e permisul.

Tanti Dora îi întinse un petec de hârtie.

— Ai aici numele.

— Locotenentul Berat Ohlsen? pronunţă cu încetineală Bielert şi studie bucăţica de hârtie. Un criminal de Stat? Şi ai vrea să i îngădui vizite? N am decât dispreţ pentru asemenea indivizi. Pilonii ăştia ai plutocraţiei trebuie lichidaţi cu toţii. Ah, de aş avea mână liberă. Aş nimici familii întregi!

Obrazul său era desfigurat de o ură bolnăvicioasă.

Tanti Dora îl urmărea indiferentă. Câţiva clienţi aşezaţi în capătul opus al salonului se ndepărtară neliniştiţi. Simţiseră cine era. Deveniseră brusc ex­trem de grăbiţi, aruncau banii pe masă şi părăseau restaurantul.

— Am o listă de nume atât de lungă, continuă el, încât Gruppenfüh­rer ul Müller ar rămâne cu gura căscată. Aici nu i vorba numai de război. Trăim o revoluţie şi mă consider ca fiind unul din şefii ei. Munca mea e o muncă oribilă, dar o iubesc.

— Ai dreptate, îl aprobă tanti Dora observându l printre pleoapele pe jumătate lăsate. Nu trebuie să fii prea moale cu trădătorii şi dezertorii. Uite, pe mine mă chinuieşte conştiinţa. Adesea simt nevoia să restitui tot ce am prin diversele mele ascunzători. Lucruri pe care le am uitat de multă vreme şi, deodată, hop! mă trezesc în mână ba cu nişte fotografii, ba cu nişte documente, despre care ştiu că e de datoria mea să le trimit la Berlin. Acum o zi sau două l am văzut pe Müller. Venise pe nepusă masă în locanta mea. Nu l mai văzusem de ani de zile. De bucurie că ne am revăzut, ne am îmbătat criţă.

— Care Müller? întrebă Paul Bielert, cu nelinişte în priviri.

— Adjunctul lui Heydrich, şeful tău decedat. Bigadenführer ul Hein­rich Müller. Am stropit zdravăn evenimentul. Nu ne mai văzuserăm de pe vremea când fusese avansat Untersturmführer.

— N am ştiut niciodată că îl cunoşti pe Heinrich Müller, murmură Bielert neizbutind să şi ascundă mirarea. Şi cu toate astea n ai fost niciodată la Berlin. O ştiu cu precizie.

— Doar n ai să mi spui c o filezi pe vechea ta prietenă, Paul?

— Cine vorbeşte de filaj? Nu mă gândesc decât la propria ţi securitate, zâmbi el, dulce ca un pisoi. În vremurile astea tulburi se pot întâmpla atâtea lucruri...

— Eşti foarte drăguţ, Paul, răspunse ea sarcastic. Când însă vorbeşti de siguranţă, nu cumva te gândeşti mai curând la propria ţi siguranţă? Dacă aş păţi ceva, te ai trezi într o mare mocirlă.

Bielert dădu din umeri, aprinse o nouă ţigară şi sorbi din coniac.

— Despre ce aţi discutat tu şi cu Müller?