Assignment Gestapo

Un sfert de oră mai târziu, mica procesiune se înapoia. Fără bătrânică.

ANIVERSAREA LUI "BERNARD SUGATIVÄ"

Un zgomot infernal răzbătea din cârciuma "La Trei Iepuraşi" de pe Davidstrasse. Puteai să l auzi până la infirmeria de pe Bernhard Nocht Strasse. Un bâlci în toată regula. La uşa dinspre stradă atârnau ghirlande. Înăuntru scânteiau lampioanele.

"Bernard Sugativă", patronul, îşi sărbătorea într o odaie dosnică aniver­sarea. Fuseseră invitaţi doar câţiva prieteni de ai casei, aleşi pe sprânceană.

Micuţul sosi printre primii, când încă nu se nserase. Îl găsi pe "Sugativă" în bucătărie, tronând în vârful unei scări duble, unde dirija preparativele în vederea serii.

— Am auzit că e ziua ta, începu Micuţul.

— Într adevăr, mormăi "Sugativă".

— Bun, atunci fericire şi baftă! ură Micuţul împingând spre ceafă ceea ce i slujea de bonetă.

— Mulţumesc, răspunse Bernard şi continuă să dea directive uneia dintre fete în legătură cu lăzile cu bere.

— Probabil că organizezi ceva cu ocazia asta? întrebă Micuţul scobindu se în ureche.

— Ca n fiecare an, răspunse "Bernard Sugativă". Şi şi suflă nasul cu de­getele, prilej cu care câţiv stropi nimeriră în tava cu carne.

Micuţul trase cu ochiul la sticlele aliniate falnic de a lungul zidului.

— Ce de sticle ai! Cine o să le bea pe toate?

— Prietenii mei cei buni, replică Bernard scuipând prin fereastră.

Micuţul nu prea ştia bine ce ar trebui să răspundă. Îl încercă dorinţa să tragă o înjurătură, dar îşi zise că din punct de vedere tactic ar fi fost o greşeală să se certe cu Bernard tocmai într o asemenea zi.

— Plecăm în curând pe front, zise el după câteva clipe ştergându şi gura. Batalionul nostru de marş e aproape complet. Vom avea şi tancuri noi. Asta nu trebuie s o dezvălui nimănui, dar ţie se poate. Ştiu că n ai să spui decât cui trebuie.

— Asta aşa i! sună răspunsul scurt al lui Bernard, care se căznea să prindă o ghirlandă. Scara se clătină într un mod periculos. Prea multă bere de dimineaţă.

— La drept vorbind, eu am ţinut la tine întotdeauna, continuă Micu­ţul. De câţi ani faci umbră pământului?

— De 42. Ia şi tu o sticlă de bere şi bea o în sănătatea mea.

Micuţul întinse mâna şi luă o sticlă. Tocmai se pregătea s o decapsu­leze cu dinţii, când fu oprit de Bernard, care îndreptă spre el o labă exigen­tă.

— Şi cadoul?

— Ah, fir ar să fie, înjură Micuţul. Uitasem. Şi scoase din buzunar un mic pacheţel învelit în hârtie de mătase roză.

Interesat, Bernard desfăcu pacheţelul. Un obiect util, gen tirbuşon, îşi făcu apariţia.

— N aveţi pic de originalitate, adunătură de cârpe n cur! urlă înfuriat "Sugativă". E al zecelea pe care l primesc pe ziua de azi.

Micuţul smulse cu dinţii capsula şi bău cu înghiţituri mari.

— Se întâmplară rar să primeşti chiar darul pe care l ai vrea, filozofă el.

Veniră şi alţii să l felicite pe patron. Cu toţii se ndreptară spre încă­perea destinată festivităţii.

Încetul cu încetul, Micuţul, care avea grijă să participe la toate toastu­rile, se pili.

Când veselia era în toi, apăru şi jobenul galben al lui Porta.

— Salut, "Sugativă"! Ai primit cadoul meu?

Bernard nu şi aducea aminte să fi primit vreun cadou de la Porta.

— N ai primit de la Micuţul un tirbuşon de fier în formă de femeie?

— Ba am primit porcăria aia, mârâi Bernard.

— Bun! Atunci totul e n ordine. De fapt, era un cadou comun, al meu şi al lui Micuţul. Hai, dă ncoa trăscăul că sunt uscat pe dinăuntru ca Sahara.

Bernard bătu din palme.

— Haideţi la masă, băieţi. Ne am adunat cu toţii.

Invitaţii se mbrânciră, se stropşiră unii la alţii, dar până la urmă toată lumea găsi unde să se aşeze.

Zece fete, îmbrăcate doar în nişte combinezoane negre şi cu şorţuleţe minuscule, aduseră bucatele. Porta fu imediat apucat de năbădăi.

— Helga! zbieră el, Micuţul pretinde c ai fi rasă ca o curvă franţuzoai­că. Arată mi şi mie dacă i aşa!

Helega îi trânti în faţă o ditamai farfurie plină cu varză şi cârnaţi, dar refuză orice fel de demonstraţie.

Porta necheza ca un cal de berar, care simte mirosul butoiului.

În timpul mesei atmosfera se ncălzi nemaipomenit. Musafirii hotărâ­se­ră să intoneze în cinstea lui Bernard un cântec, un cântec lung şi obscen.

Pe lumea asta i de făcut ceva.

Deci scoate ţi ştremeleagul,

Căci când potolul a sosit

Stăpâne s toate poftele.

Sărută sus şi f... jos,

Să bem chiar din bărdacă,

Sărută sus şi f... jos,

Aşa zicea un maimuţoi

Logodit cu o girafă!
Răcnetele erau atât de puternice, încit paharele de pe bufet prinseră să zăngăne şi să se ciocnească Intre ele. Bernard fu săltat pe braţe.

Porta se căţără pe masă şi şi zvârli cât colo jobenul cel galben. Heide ciocnea din răsputeri două sticle.

— Gura, Joseph vrea să vă vorbească!

Încetul cu încetul se făcu linişte.

— "Bernard Sugativă", începu Porta, ai acum 42 de ani şi te ştie tot Hamburgul. Ziarele au vorbit de tine şi ai avut parte de titluri frumoase atunci când ai umflat şaizeci de zile de pârnaie. Vreau să ţi urez ca totul să ţi meargă din plin, ca trenul tău de aterizare să nu se strice o dată cu trecerea anilor şi damele să ţi umple totdeauna tractirul, aducând cât mai mulţi clienţi cu parale multe şi neveste nasoale. Din multe puncte de vedere eşti un căcănar. Dar te iubim totuşi, ştii şi tu că treaba amicilor este să spună adevărul. Îţi mulţumesc din partea mea şi din partea prietenilor, iar acum să i zicem un cântec.

Bătu măsura cu piciorul: unu, doi, trei şi dădu drumul celui mai porcos cântec din câte existaseră vreodată.

Acum vorbea Julius Heide. Vorbea de eroi şi de mândre acvile. Dar cum ce spunea nu interesa pe nimeni, fu trimis rapid la plimbare. Barcelona profită atunci de ocazie ca să i prezinte lui "Bernard Sugativă" omagiile sale. Ca de obicei, începu cu Spania, sărind de la coride la luptele de tancuri de lângă Alicante.

— Acolo am repurtat prima mea victorie! răcni el şi duse la gură o cană de un litru. Jumătate îi curse pe piept. Icni.

— Cum o chema pe curva aia de spanioloaică a ta? întrebă Porta.

Barcelona sughiţă din nou şi l arătă pe Porta degetul. Bătrânul trebui să l sprijine ca să nu cadă de pe masă.

— Obergefreiter Joseph Porta, îţi amintesc pentru a suta douăzecea oară că trebuie să mi te adresezi cuviincios fiindcă sunt Feldwebel, coloana verte­brală a armatei.

— Eşti un cur beat! replică Porta şi se apucă să bea şampanie direct din sticlă.

— Sunt amator de arte frumoase, proclamă Barcelona în mijlocul tumultu­lui, la fel ca şi amicul meu, amicul meu Bernard.

Ca să subliniez această amiciţie, îl pupă pe frunte pe grăsanul de Bernard, cu care ocazie fu cât pe aci să cadă de pe masă. Îşi recăpătă echilibrul şi continuă:

— Ah, artele frumoase! Care din banda asta de păduchi laţi a fost vreodată într un muzeu şi a fremătat în faţa frumosului?

— Eu! zbieră acoperind hărmălaia Micuţul şi ridică un deget în sus.

Barcelona' amuţi, siderat.

— Nu se poate, zise el fără voie.

— Pe cuvânt de onoare, răspunse Micuţul ridicând trei degete. Am fost de patru ori cu compania la Muzeul Militar, da' de mult, când eram încă recrut la regimentul 5 tancuri din Berlin.

— Idiotule, i o reteză Barcelona. Asta n are nici o legătură cu interesul pe care eu şi Bernard îl purtăm artelor frumoase. Care dintre voi a contemplat vreodată o statuie frumoasă dim marmură, înfăţişind o femeie? Care dintre voi îl cunoaşte pe Thorvaldsen? Credeţi cumva c o fi un peşte de pe Reeper­bahn? El e Dumnezeul meu! urlă Barcelona. Un om mare, acum mort. După aceea folosi de câteva ori cuvântul "erou", "rahat", "idioţi", trecând prin "liber­tate" şi "înmiresmat crâng de primăvară".

Apoi, în capul său totul prinse să se nvârtească. Strigă ceva despre cântecul iepurelui şi găinaţul de turturică, lovi cu un gest teatral baretele multicolore ale decoraţiilor insistând asupra faptului că nu le dă nici un fel de importanţă, după care, arătând succesiv cu degetul fruntea şi inima, răcni: Aici, camarazi, sfinţi şi încercaţi, fraţi de arme, adunaţi azi în taverna lui "Sugativă", asta contează...

Mai departe nu apucă să continue, căci fu măturat de pe masă. De jos, de pe podea, mai răcni: Viva España!

Fu rândul lui Bernard să urce pe masă, ajutat de Porta şi de Legionar. În mod inexplicabil, îşi găsi echilibrul.

— Trag nădejde, prieteni, că nici unuia dintre voi nu i e sete, pentru că altminteri vă torn pe gât la trăscău până când o să ţâşnească afară prin găoază şi toate alelalte găuri! Trase câteva înghiţituri din cana pe care Legionarul i o întindea cu prietenească înţelegere. Sper că tractirul meu a fost pentru voi o adevărată casă, un adevărat sălaş. Am să vă destăinui ceva. A fi cârciumar nu i numai o treabă de câştigat parale. E o misiune. Deasupra uşii mele e figura lui Dionysos, unul din îngerii lui Dumnezeu, ceea ce dovedeşte că noi, cârciumarii, facem parte dintre aleşii Domnului. Prieteni, unde vă duceţi voi ctnd sunteţi trişti? La cazarmă? Aiurea! La chioamba de nevastă, cu păru' pus pe moaţe? Nici pomeneală! Veniţi la "Bernard Sugativă". Şi cum plecaţi de aici? Deprimaţi? Nu! Dimpotrivă, uşuraţi de toate grijile.

— Da' de parale? făcu o voce din fund.

Bernard preferă să se prefacă a nu fi auzit nimic.

— La mine, ostaşii, gradaţii şi ceilalţi sunt întotdeauna bineveniţi! Glasul său urcă şi deveni ameninţător. Îşi agită pumnul prin aer. Dar ofiţerii şi celelalte canalii sunt nedoriţi. În ochii mei sunt nişte lepădături! Are tot omul dreptul să zică ce i place şi ce nu!

Vocea i se pierdu în urale. Îşi ridică mâinile deasupra lui, ca un boxer victorios. Trase o nouă duşcă.

— Suntem hamburghezi, continuă el înduioşat.

— Hummel, hummel, hummel! urlă întregul cor.

— Muşcă, muşcă, muşcă! întregi Bernard lansând clasicul salut hambur­ghez. Să nu uităm niciodată. Există unii nenorociţi care şi închipuie că mai e o altă lume in afară de Hamburg. Fals! Arătaţi mi un Zillertal în altă parte decât aici! Unde poţi să găseşti cele mai straşnice coarde? Unde dacă nu pe Monckebergstrasse găseşti cei mai parşivi ochi? Există un singur "Uragan" şi ăla i pe Hanza Platz, la Hamburg. Cel care a respirat o dată aerul Hambur­gului, revine întotdeauna. Hamburgul este ultimul bastion al Europei. Se opri brusc şi fixă o chelneriţă. Silvia, scroafă în călduri, la ce te holbezi aşa? Închide ţi pliscul şi toarnă bere! Uite că mi am pierdut firul. Ei drăcie, unde m am oprit? Ah, da! Ehei, pe vremea mea, când eram în Reichswehr, la regimentul 3 dragoni!... Ăia dragoni! Anafura mă si, ăia ştiau să bea bere! Când eram pe undeva prin cantona­ment, nu rămânea o gagică care să nu fete după nouă luni! Iar dacă şi serba careva ziua de naştere, nu primea niciodată zece tirbuşoane în dar. Şi aici privirea lui se aţinti asupra lui Porta — nici nu găseai prăpădiţi care să cotizeze doi pentru unul singur.

Ridică braţul, făcu un semn pianistului şi răcni:

— Băieţi, fiţi gata pentru imnul Hamburgului.
Das Hertz von Sankt Pauli

das ist meine Heimat,

in Hamburg, da bin ich zu Haus.
Cântecul fu întrerupt de Steiner, care semnala primul conviv beat mort, fireşte, un Feldwebel de administraţie. Un urlet de bucurie urcă spre cer. Şase oameni îl înhăţară pe tip, care se afla la toaletă, îl duseră până în stradă şi l aruncară într o fundătură acompaniind totul cu psalmi cântaţi în surdină.

De atâta râs, Porta îşi scrânti falca, dar Micuţul i o puse la loc cu un pumn bine ţintit.

În cursul ceasului următor, şapte alţi beţivani luară drumul fundăturii.

Aniversarea "Sugativei" era numai fum de ţigară, zbierete şi damf de bere. Pretutindeni, pe mese şi pe jos, oamenii zăceau vlăguiţi, doborâţi de alcool. Timpanistul căzuse în toba cea mare.

Braţ la braţ, cei şase din 27 tancuri se împleticeau pe stradă.

— Mi e sete, răcni Porta. Zidurile de pe Herbertstrasse fi răsfrânseră strigătul. Lângă staţia metroului ajutară pe un bătrânel să lipsească un afiş. Un afiş roşu ca sângele.

Steiner citi cu glas cleios, de beţiv:

— Aviz...

Porta căzu şi se sculă cu greu.

— Steiner, băiatule. Cine dracu' publică anunţuri atât de devreme?

Bătrânelul se împiedică şi se dădu de a berbeleacul pe scara metroului, rămânând apoi înţepenit între braţele turnichetului. Ca să l scăpăm furăm nevoiţi să recurgem la o rangă de fier.

Sprijinindu se unul de celălalt, Steiner şi Barcelona citeau împreună cu voce tare. Steiner se cam bâlbâia pe la cuvintele mai dificile, dar Barcelona 9 îndrepta politicos.

— Camarazi, fiţi calmi. E un aviz secret al Gestapo ului, proclamă Bar­celona în mijlocul străzii pustii.

— Pentru că a difuzat zvonuri false... sughiţă Steiner.

— ...în detrimentul Patriei, continuă Barcelona.

Steiner se prăvăli peste afiş, dar izbuti să şi păstreze echilibrul spri­jinindu se în mâini.

— Dumnezeu mi e martor! Mi e sete! gemu el.

— Ei, fir ar să fie! Uite că au spânzurat pe unul! strigă Barcelona. E scris negru pe roşu.

— Asta i ceea ce se numeşte hârtie lux, zise Porta şi vomă pe rampa metroului.

— Cine a fost spânzurat? întrebă Bătrânul aşezându se pe scări.

Barcelona cercetă afişul.

"Conform sentinţei tribunalului popular, astăzi la orele 17 şi 15 minute va fi executată ca trădătoare a Führerului, Poporului şi Patriei văduva Emilie Dreyer."

Braţ la braţ, ne continuarăm drumul către Palatul de Justiţie.

Printre sughiţuri, Barcelona şi Legionarul intonau:

Dragoner sind halb Mensch, halb Vteth.

Auf Pferd gesetzte Infanterie.⁶⁷
— Nu i aşa c am întâlnit o pe văduva de au spânzurat o? murmură Heide când ajunseră la cazarmă.

— Posibil, oftă Legionarul. Acum însă n o s o mai întâlnim. Acolo unde i ea, n ajungem noi.

— Se moare cam mult în vremurile astea, filozofă Bătrânul. Curând luăm drumul frontului. Batalionul de marş e gata.

— Sunt un erou, proclamă zbierând Micuţul.

Porta căzu pe peluza din faţa clădirii statului major. Izbuti cu greu să se aşeze.

— Să cântăm pentru lepădăturile cărora li e somn, propuse el. Ştiu că colonelul Hinka are o damă în pat. O cunosc şi eu, dar ea ocheşte sus de tot: nu vrea să se ncurce cu un Obergefreiter.

Cântecul său favorit izbucni ca dintr o orgă:
Im schwarzen Kelter zu Askalon,

da kneipt ein Mann drei Tag,

bis dass er wie ein Besenstiel

am Marmortische lag.⁶⁸

— Pe barba tuturor profeţilor, blestemă Legionarul azvârlindu şi echipamen­tul într un colţ, s o faci pe soldăţoiul la vârsta mea.

El era instructor pentru luptă corp la corp afectat completărilor care ne soseau cu regularitate de la închisori, cazărmi şi din lagăre. Îi lua în primire de îndată ce căpătau banderola cu literele zbV.

— De ce te ai făcut majur dacă nu ţi place, întrebă Micuţul, şi muşcă din bucata de slănină pe care o furase de la furierul companiei a 8 a.

Micul legionar dădu din umeri, aprinse una din veşnicele sale ţigări, suflă fumul pe nas şi apăsă gânditor capătul aprins pe o albină pe jumătate moartă, care se târa pe masă

— Da' tu de ce te ai făcut soldat?

— La asta nu i greu de răspuns, replică Micuţul cu gura plină de slănină. Aveam de ales între a fi robul unui ţăran făţarnic sau a intra în forţele armate. La 16 ani m am angajat la cavalerie. Nu m au vrut. Ziceau că s matahală. M au expediat la infanterie, cu câţiva pumni peste bot în chip de supliment. Acolo am dat gata la marş pe toţi ofiţerii nefăcând altceva decât să pun tot timpul un picior înaintea celuilalt. După câteva ceasuri, nu era unul să nu se sature. Auzi, îşi închipuiau că pot face marţ pe unul care crescuse în orfelinatele publice! Mă puneau să halesc pământ şi când mă duceam la budă ieşea la ţărână din mine de parcă eram râmă, nu om. Da' tot era mai bine decât să mă spetesc pentru o jigodie de chiabur.

Legionarul aprobă

— Fireşte, mon camarade. Nu cunosc nici orfelinatele publice, nici casa de corecţie, cunosc doar ce i aceea foamea şi şomajul. Bun, într o seară ploioasă a lui '32 am scăpat din mocirla nemţească. Am plecat la Paris, mă aşteptam să dau acolo de soare. Aiurea, era la fel de trist ca la Berlin. M am lăsat înfiat de o târfă pe care am întâlnit o pe bulevardul Saint Michel, în timp ce aşteptam autobuzul în staţia Luxemburg. Ea m a învăţat limba fraceză, mai ales în pat. Brusc i am avut pe presari în cârcă. Şi din toate scârbele alea de uşi franţuzeşti, am ales o pe cea mai scârboasă şi anume cea care se deschide spre biroul de recrutare al Legiunii Străine. Acolo m a primit un sergent care, râzând cu gura până la urechi, mi a arătat un formular. Afară, în stradă, mă pândeau sticleţii.

— Ce preferi? întrebă sergentul. Să fii liber la noi sau o şedere prelungită la fortul Saint Martin de Re?

— În aceeaşi clipă, continuă Legionarul, unul din caralii băgă capul pe uşă, ceea ce hotărî tot cursul vieţii mele viitoare. Alah alese. După patru săptămâni haleam nisip lângă Casablanca. O uitasem pe Jeanette, găsisem una pe care o chema Aischa. Acelaşi temperament, numai că locuia în cartierul indigen.

Se trânti pe un pat de lângă fereastră şi răcni la un rezervist:

— Mă jigodie, curăţă mi echipamentul, dar dă i bătaie, şi să te păzească sfântul dacă n o să lucească totul ca un sfanţ nou atunci când isprăveşti.

Şi aruncă o cizmă recrutului înspăimântat, un bătrânel de 63 de ani, care avea să moară ca un erou pe ţărmul Niprului, la nord de Kiev.

PLECAREA PE FRONT

A doua zi, un regretabil eveniment se produse în timpul şedinţei de tragere cu muniţie de război a companiei. Feklwebel ul Brandt fu omorât în adăpostul standului de ţinte. Patru gloanţe îl loviră exact îIn mijlocul frunţii. Ofiţerul de serviciu pe poligon fu arestat timp de câteva ore, după care fu însă eliberat.

Când mortul fu aşezat tn camion, printre lăzile goale de muniţie şi materiale de curăţat armele, Micuţul îi spuse cu satisfacţie lui Porta:

— E de necrezut ce greu poate fi un cadavru. Acum, că şi a dat duhul, ar fi trebuit să devină mai uşor.

Amândoi urcară în camion. Porta scoase o pereche de cărţi. Se instalară de o parte şi de alta a mortului, pe care l folosiră drept masă. Porta extrase din buzunar o sticlă cu rachiu şi i o oferi Micuţului.

— Julius şi cu mine am tras exact In acelaşi moment, zise fără să roşească Micuţul. Am fost la înălţime, ce mai! Bău şi se şterse la gură. Slavă Domnului c am scăpat de dobitocul ăsta.

Porta râse încetişor.

— I ai văzut pe ceilalţi şobolani de garnizoană cum s au albit la faţă? Ştiu că am făcut o dinadins, dar nu pot s o dovedească. Pe ce pariezi că diseară o să putem bea câtă bere vrem fără să scoatem un ban din buzunar?

Scuipară la unison pe cadavru.

— Crezi că acum e în iad? întrebă Micuţul.

— Fără îndoială, replică Porta. Bunul Dumnezeu nu l ar primi.

— Da' pe noi crezi că ne ar primi bunul Dumnezeu, Porta?

— Mai taci din gură şi joacă. Nu vorbi de aşa ceva.

— Ţăruşul ţintei era plin de creierii lui.

— Prea mulţi tot n a avut, zise Porta.

— Era căsătorit, continuă Micuţul. O să i fac o vizită nevestei sale şi o să mă culc cu ea. În felul ăsta nu va pierde nimic.

— Ai inimă bună, Micuţule, glăsui Porta.

Goliră împreună sticla şi o azvârliră afară din camion. Porta trânti o carte pe burta cadravului şi anunţă triumfător:

— Atu!

Când sosiră la cazarmă, se făcuse târziu de tot şi de comun acord hotărâră să lase cadavrul peste noapte în camion.

După două zile, tocmai când regimentul primise ordinul să se pregătească de plecare, un mic detaşment de trupe proaspete defilă prin curtea cazărmii. Noi eram cu toţii la ferestrele dormitorului companiei a 5 a.

Brusc, Bătrânul tresări:

— Ia te uită! Alfred, ai văzut cine e al doilea în rândul trei?

Micul legionar râse cu glas tare.

— Alah e înţelept, Alah e drept! E Stabsfeldwebel ul Stahlschmidt. Fie binevenit!

"Vierul" ridică privirea, îl recunoscu pe Legionar şi pe Bătrân, păli şi dădu una cu cotul "Hultanului", care era alături de el.

— Zău dacă n am nimerit chiar la poarta iadului. Să l ferească sfântul pe Stever dacă o să l întâlnesc vreodată după ce vom fi pierdut războiul.

— Stahlschmidt, ştiu despre ce anume vorbeşti şi ştiu la ce te gân­deşti. Dar în acelaşi timp bagă ţi bine în cap: eu unul nu te mai cunosc.

Porta scoase deodată un urlet:

— Heil S.S.! Iată te la noi. Şi încă cu cinci minute înainte de plecarea trenului.

În mijlocul coloanei, un ostaş cu faţa lividă îşi ridică ochii. Pe gulerul verde al tunicii sale de bumbac se mai vedeau urmele petliţelor negre ale S.S. ului. Vântul făcea să fluture cele câteva fire de aţă cu care fuseseră cusute. O trompetă de argint cu dragonul galben al cavaleriei îi atârna pe umăr. Era fostul şofer al Standartenführer ului S.D., Paul Bielert.

Hauptfeldwebel Edel îl primi pe nou veniţi după tipicul obişnuit.

— Şleahtă de chiulangii decoloraţi! Fiţi bineveniţi la noi. O să faceţi ceva bale înainte de a ajunge pe frontul de est. Sunt bun şi înţelegător cu cei pe care i iubesc, dar uite că pe voi nu vă iubesc. Mâine şi poimâine sunteţi cu toţii de corvoadă la latrine. Precizez de pe acum că scaunele de la closete la vreau strălucitoare ca soarele!

Colonelul Hinka se apropie agale. Mantaua sa de piele cenuşie lucea de umezeală. Sub viziera chipiului un zâmbet de băiat bun îi lumina faţa. Dădu din cap.

Edel se răsuci, pocni călcâiele, salută şi răcni ca un subofiţer cu multă experienţă ce era.

— Domnule comandant, Hauptfeldwebel ul Edel din compania a cin­cea, împreună cu 20 de oameni, completare proaspătă, se află la ordinele dumneavoastră.

Hinka râse încetişor şi aruncă o privire piezişă spre ferestrele la care stătea.

— Mulţumesc, Hauptfeldwebel. Încălzeşte i puţin pe băieţi, ca să se simtă ca la ei acasă. Cred că o să i dăm comanda sergentului major Alfred Kalb.

— Bine, domnule comandant, strigă Edel, gata întotdeauna să îndepli­nească un ordin.

Micul legionar se şi afla în uşă, echipat pentru instrucţie. Îl salută impecabil pe colonelul Hinka, care răspunse la rândul său.

— Subofiţer, băieţii ăştia trebuie încălziţi puţintel ca să se simtă bine aici, la noi. Dar mai întâi să le dăm bună ziua.

Cu paşi rari trecu trupa în revistă, urmat de Legionar şi de Hauptfeld­we­bel. În dreptul "Vierului" se opri.

— Numele?

— Să trăiţi, domnule colonel, Stabsfeldwebwel ul...

Hinka îl întrerupsese după ce aruncase o privire în dosar:

— Vii de la închisoarea militară! Ai mulţi ani de serviciu, pe front n ai fost încă, dar ai să mergi! Suntem un regiment de linia întâi şi suntem prezenţi totdeauna acolo unde i mai greu. Dădu din cap. Ai fost destituit pentru că îi tratai prost pe deţinuţi?

— E o greşeală, domnule colonel, protestă "Vierul" cu voce stinsă.

— Bineînţeles, Stabsfeldwebel, râse Hinka. La noi se vine întotdeauna numai din greşeală.

Legionarul îl fixă pe "Vier", închise un nasture de la buzunarul drept al vestonului şi zâmbi tăios.

Îşi urmară drumul. Hinka se opri în faţa "Hultanului".

— Încă unul de la închisoarea militară. Au făcut curăţenie, nu glumă.

Continuară să înainteze agale prin faţa şirului de ostaşi aliniaţi. Când Legionarul trecu prin faţa "Hultanului", îi şuieră printre dinţi:

— Tu. Afară din rând. Te prezinţi la Obergefreiter ul Porta. Corvoadă la closet.

Hinka se opri în faţa fostului S.S. ist şi arătă spre trompetă.

— Ştii să cânţi?

— Da, domnule colonel. Sunt Unterscharführer ul Rudolf Kleber, fost trompet în regimentul de cavalerie S.S. "Florian Geyer".