Atitudinile 3 Structura şi dinamica atitudinilor

Consistenţa intra-atitudinală

Modelul bifactorial scoate în evidenţă o altă proprietate importantă a atitu­dinilor: consistenţa intra-atitudinală, adică armonia şi compatibilitatea dintre elementele cognitive şi cele afective. Nu rareori ne simţim lăuntric tulburaţi de afecte conflictuale faţă de acelaşi obiect sau de un dezacord între judecată şi sentiment. Câţi dintre noi nu am spus, măcar o dată în viaţă, că „intelectual sunt de acord; afectiv, nu“. La rândul său, modelul trifactorial ridică problema acordului sau a dezacordului dintre atitudini şi comporta­ment. Nu întotdeauna acţionăm în conformitate cu opiniile şi afectele noastre faţă de un anumit obiect, motiv pentru care deseori spunem (sau ni se spune): „Eşti un ipocrit. Una spui şi alta faci“. Această din urmă problemă va fi abordată pe larg într un alt context. Să vedem la ce rezultate au ajuns cercetătorii în legătură cu acordul sau dezacordul dintre elementele cognitive şi cele afective în structura şi în dinamica atitudinilor.

Ne simţim bine atunci când ceea ce gândim despre ceva sau cineva este în deplin acord cu ceea ce simţim faţă de acel lucru sau acea persoană. Din păcate, de multe ori avem o poziţie ambivalentă faţă de obiectele atitudinale. Ambivalenţa se referă la unul sau mai multe conflicte între elementele atitudinilor noastre. Se pot distinge mai multe tipuri de ambivalenţă:

• 
  În unele cazuri, avem opinii vădit incompatibile despre ceva sau cineva. Mulţi oameni au o părere cât se poate de bună despre competenţa şi corectitudinea medicului lor de familie dar, pe de altă parte, cred că sistemul nostru de sănă­tate este execrabil. Majoritatea indivizilor cred că odraslele lor sunt nişte copii normali şi chiar foarte reuşiţi, deşi, pe de altă parte, sunt ferm convinşi de faptul că educa­ţia copiilor şi a tinerilor din zilele noastre este la pământ. Cumpărătorul Daciei Logan este pe deplin convins că şi a luat o maşină bună, dacă avem în vedere raportul dintre preţ şi calitate, cheltuieli de întreţinere, fiabilitate, spaţiu interior etc. Pe de altă parte, el poate fi pe deplin convins de faptul că numai automobilele de import sunt „maşini adevărate“. Utilizatorii de computere sau de telefoane mobile pot enumera multiplele avantaje ale acestor aparate, aproape indispensabile vieţii moderne; pe de altă parte, mulţi dintre ei ştiu că utilizarea frecventă şi de lungă durată a acestor instrumente este riscantă pentru sănătate, prezentând şi alte dezavantaje.
  
• 
  Frecvent se întâmplă să nutrim sentimente contradictorii faţă de ceva sau cineva. Mulţi români (deşi nu toţi) au simţit o bucurie imensă atunci când s a prăbuşit regimul comunist, deşi, pe de altă parte, au fost copleşiţi de tristeţe din cauza numeroaselor victime nevinovate ale bizarelor evenimente din decembrie 1989. Mulţi s au simţit descătuşaţi atunci când s a anunţat execuţia soţilor Ceauşescu, dar, pe de altă parte, au simţit oroare faţă de barbaria exe­cuţiei şi jenă faţă de acel simulacru de proces; în plus, persoanele religioase au fost profund şocate de faptul că procesul sumar şi execuţia grăbită au avut loc chiar în ziua de Crăciun. În regimul comunist, absolvenţii de facultate erau mulţumiţi de faptul că statul le asigura un loc de muncă după terminarea studiilor, dar mulţi dintre ei erau revoltaţi de obligaţia de a se prezenta la locul de muncă repartizat, chiar dacă acesta nu le convenea. Oamenii cu venituri modeste se bucură de faptul că acum magazinele sunt pline de mărfuri atrăgătoare, dar se simt frustraţi de faptul că nu şi le pot permite.
  
• 
  Cel mai frecvent întâlnit tip de ambivalenţă este conflictul dintre opinii şi sentimente, în care mintea sau judecata raţională se orientează într o anumită direcţie, pe când inima sau afectul ne trag în direcţia opusă. Putem aprecia competenţa deosebită a medicului X, care ne a aplicat cel mai bun tratament în comparaţie cu alţi doctori care ne au consultat; şi totuşi, individul ne poate fi profund antipatic, din varii motive: este grobian, distant, afemeiat, urât etc. Mulţi tineri, de ambele sexe, sunt pe deplin de acord că folosirea prezer­vativului este un mijloc necesar de protecţie împotriva infectării cu HIV; şi, cu toate acestea, detestă folosirea lui. Multe femei din societatea modernă, care doresc să facă o carieră de succes, resping ideea de a se mărita şi mai ales de a avea copii devreme, deoarece viaţa de familie le ar diminua considerabil şansele de afirmare profesională; pe de altă parte, pe plan afectiv regretă amânarea maternităţii şi sunt chiar îngrijorate de faptul că o maternitate târzie presupune complicaţii şi chiar riscuri.
  

Ambivalenţa este, pentru toată lumea, mai mult sau mai puţin inconfortabilă; pe unii oameni chiar îi scoate din minţi. Psihosociologii sunt, în general, de acord că majoritatea indivizilor resimt în mod neplă­cut conflictele interioare dintre elementele cognitive şi cele afective, fiind, de aceea, motivaţi să caute noi reconfi­gurări ale acestora, spre a (re)dobândi o stare de spirit armonioasă. În 1958, Fritz Heider a propus un model algebric al conflictelor atitudinale, cunoscut sub numele de teoria echilibrului (balance theory). Modelul pre­supune o relaţie triadică, între o persoană sau perceptor (P), o altă persoană (O) – obiect atitudinal pentru (P) – şi o problemă (X). Heider presupune că oamenii preferă o relaţie echilibrată între P, O şi X.

Ca şi substanţele chimice sau particulele electrice, Heider sugerează că elementele cognitive posedă o valenţă, respectiv sarcină, pozitivă sau negativă. O relaţie pozitivă, în care P se raportează favorabil faţă de O sau X, este simbolizată prin semnul +; o relaţie negativă, în care lui P îi displac O sau X, este notată cu semnul –. Heider îşi vizualizează modelul printr o serie de triunghiuri, în vârfurile cărora se situează invariabil cele trei elemente: P, O şi X. Fiecare relaţie este notată cu + sau cu –. Combinând diagramele geometrice cu analogii algebrice, Heider consideră că produsul celor trei relaţii din fiecare triunghi poate fi unul pozitiv (consistenţă, echilibru) sau unul negativ (inconsistenţă, dezechilibru).

Iată cum funcţionează modelul lui Heider. Să ne gândim cum reacţionează atitudinal un supor­ter înfocat al d-lui Ion Iliescu faţă de presupusul rol al liderului social-democrat în declanşarea câtorva dintre nefericitele mineriade de la începutul anilor ’90. Presupunem că suporterul P este un admirator al lui Ion Iliescu (O), relaţia sa faţă de liderul politic fiind notată cu +. Suporterul nostru crede că, în ceea ce l priveşte, Ion Iliescu a aprobat mineriadele (o a doua relaţie pozitivă), dar el dezaprobă consecinţele acestora pentru România (–). Făcând produsul algebric al celor trei termeni, se obţine o valoare negativă, sugerând că persoana în cauză are o atitudine dezechilibrată sau nu pe deplin consistentă. (vezi Fig. 3.3a)

E de presupus că, pentru simpatizantul nostru cu vederi de stânga, această inconsistenţă este destul de inconfortabilă, fapt care îl motivează să încerce o reechilibrare a opiniilor sale. Teoria echilibrului antici­pează două strategii de bază. Suporterul îşi poate modifica opinia despre Ion Iliescu, ajungând la părerea că acesta nu este liderul cel mai potrivit al stângii din România post-decembristă, având aprecieri negative deopotrivă faţă de Iliescu şi faţă de mineriade, ceea ce duce la o triadă echilibrată (vezi Fig. 3.3b) O altă soluţie ar fi să îşi reconsidere poziţia faţă de mineriade, ajungând la opinia că, de fapt, acestea au fost, în context, justificate. (vezi Fig. 3.3c)

Fig. 3.3 Analiză a conflictului intra-atitudinal din perspectiva teoriei echilibrului

(a) Suporter (b) Suporter

+ – – –

Iliescu + Mineriade Iliescu + Mineriade

Triadă cognitivă dezechilibrată Triadă cognitivă echilibrată

(c) Suporter

+ +

Iliescu + Mineriade

Triadă cognitivă echilibrată

Cu toate meritele sale, teoria echilibrului nu izbuteşte să clarifice modul în care oamenii reuşesc să îşi păstreze simpatia faţă de oamenii pe care, la nivel intelectual, îi dezaprobă – fenomen cât se poate de des întâlnit. Există în România destui oameni care continuă să l simpatizeze pe Ion Iliescu, deşi dezaprobă cu toată convingerea presupusa lui implicare în declanşarea mineriadelor. Este, prin urmare, nevoie de un model diferit, care să poată explica modul în care indivizii caută nu atât să elimine inconsistenţa, cât să o facă mai uşor suportabilă.

Un astfel de model este propus de către Robert Abelson, care distinge patru modalităţi de atenuare a inconsistenţei intra-atitudinale: (a) negarea; (b) susţinerea; (c) diferenţierea; în sfârşit, (d) transcenderea. Să vedem cum funcţionează acest model în cazul unui suporter al lui Ion Iliescu care, deşi dezaprobă mineriadele, îşi păstrează simpatia pentru liderul politic.

• 
  Negarea. Suporterul refuză să admită faptul că Iliescu ar fi avut vreo legătură cu mineriadele. Soluţia este din ce în ce mai ineficientă, măcar în cazul oamenilor cât de cât informaţi, datorită abundenţei de acuze care i se aduc în mass media lui Ion Iliescu, unele dintre ele susţinute cu probe greu de negat.
  
• 
  Susţinerea. Suporterul caută şi găseşte argumente pozitive în favoarea lui Iliescu, care să contra­balanseze cât mai mult presupusa lui eroare politică în istoria mineriadelor: chiar dacă ar fi fost implicat, Iliescu a fost şi mai poate fi un lider patriot, moderat, priceput, „sărac şi cinstit“ etc.
  
• 
  Diferenţierea. Suporterul poate să facă o diferenţă între persoana Ion Iliescu şi liderul politic Iliescu, admiţând că cel din urmă a greşit, dar individul este extrem de simpatic şi întotdeauna foarte bine intenţionat. Mai bine a funcţionat această strategie în cazul democraţilor din Statele Unite, contrariaţi de afacerea Clinton – Lewinski. Aceştia au disociat realizările Preşedintelui Clinton pe plan social, economic sau diplomatic, păstrându şi aprecierile pozitive faţă de administraţia Clinton, de persoana şi viaţa privată a preşedintelui american, pe care au dezaprobat o.
  
• 
  Transcenderea. Suporterul lui Ion Iliescu poate transcende situaţia, încadrând întreaga problematică într o nouă structură mentală. De vină sunt numai şi numai opozanţii lui Ion Iliescu: pe de o parte, ei au început ostilităţile, obligându l să reacţioneze pentru a salva democraţia; pe de altă parte, adversarii politici îl hărţuiesc, plini de ură, pe Iliescu, manipulând opinia publică prin proliferarea insidioasă a unor calomnii şi născociri ticăloase.