Atitudinile 3 Structura şi dinamica atitudinilor

Funcţiile atitudinilor

Întrucât deţin un rol foarte important în ansamblul vieţii psihice, fiind direct sau indirect corelate cu mai toate procesele şi componentele personalităţii şi inter­ac­ţiunii dintre indivizi în context social, atitudinile exercită o mare varietate de funcţii. Din acest motiv, nu există o sistematizare standard în această privinţă, fiecare autor pre­zentând o altă versiune de ordonare taxonomică a funcţiilor atitudinilor. Prima tipologie clasică este cea propusă, în 1960, de către D. Katz, care distinge patru funcţii atitudinale: utilitară, ego-defensivă, valoric-expresivă şi cognitivă.

1) Funcţia utilitară este asociată atitudinilor care îi ajută pe oameni să maximizeze recompensele şi, respectiv, să minimalizeze sancţiunile. Noi elaborăm atitu­dini favorabile faţă de obiectele, persoanele sau situaţiile utile, care contribuie la satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor noastre, şi atitudini negative faţă de tot ceea ce ne provoacă teamă sau frustrare. Un sportiv profesionist sau un fashion model dezvoltă o atitudine pozitivă faţă de regimul alimentar strict şi faţă de exerciţiile fizice, cu toate neplăcerile şi rigorile pe care le implică acestea, deoarece vigoarea şi frumuseţea fizică sunt condiţii necesare ale exercitării cu succes a profesiunii lor. Profesioniştii desăvârşiţi sau pur şi simplu raţionali dezvoltă, totodată, atitudini negative faţă de fumat, alcool şi droguri, întrucât aceste surse de plăcere le pot ruina cariera. (Ceea ce ştim acum despre fenomenul ambivalenţei ne permite să înţelegem de ce, nu de puţine ori, se întâlnesc cazuri de sportivi care se dedau unor excese dăunătoare atât performanţei, cât şi imaginii lor publice.)

Atitudinile care îndeplinesc o funcţie utilitară, sugerează Katz, sunt suscep­tibile de schimbare atunci când atitudinile şi activităţile cu care sunt corelate nu mai contribuie la maximizarea beneficiilor, respectiv la minimizarea pierderilor. Drept urmare, acest gen de atitudini se modifică în modul cel mai eficient fie prin crearea unor noi recompense şi sancţiuni, fie prin asocierea recompenselor şi a sancţiunilor cu alte comporta­mente. De exemplu, o companie poate modifica teama angajaţilor de a şi exprima deschis unele sugestii sau observaţii critice, prin introducerea unor noi reguli stricte, care stimulează salariaţii „slobozi la gură“ şi cu iniţiativă, sancţionând şefii care încearcă să reprime dreptul la exprimare al subordonaţilor. Sau, pe de altă parte, o companie poate modifica stimulentele şi bonusurile ce sunt acordate angajaţilor care lucrează în domeniul producţiei sau al vânzărilor.

2) Funcţia ego-defensivă sau de apărare a Eului este legată de acele atitudini care fortifică respectul de sine al persoanei. Atitudinile – îndeosebi cele centrale şi de mare intensitate – ne ajută să ne sporim şi să ne protejăm respectul de sine împotriva ameninţărilor exterioare sau a conflictelor interne. Credinţa religioasă îi ajută pe mulţi să înfrunte greutăţile, necazurile, umilinţele şi eşecurile. Unii credincioşi văd toate aceste impasuri ca pe nişte pedepse sau încercări divine şi speră ca suferinţele îndu­rate să le fie recompensate în ceruri. Alţii, dimpotrivă, pun toate eşecurile lor pe seama răutăţii şi strâmbă­tăţii lumii de astăzi, care s a îndepărtat de calea bisericii, orientând frustrările şi resentimentele lor înspre ceilalţi, faţă de care se adoptă o atitudine extrem de critică. Alţi oameni se ancorează în pasiunea lor faţă de o activitate nobilă, demnă de sacrificii morale şi materiale: artă, ştiinţă, sport, protecţia mediului, eradi­carea corupţiei din justiţie şi administraţie etc. Pe mulţi oameni îi salvează de disconfortul unor eşecuri şi neajunsuri erosul, iubirea faţă de membrii familiei, devotamentul faţă de prieteni etc. Din păcate pentru condiţia morală a omului „civilizat“, dar din fericire pentru bancheri, producători şi comercianţi, tot mai mulţi indivizi încearcă să îşi umple vidul axiologic care îi bântuie, prin certitudinea palpabilă a bunurilor şi serviciilor pe care le cumpără cu o poftă insaţiabilă, sperând să găsească în abundenţa acestora dovada peremptorie a valorii lor, obiectivate în avantajele şi privilegiile „succe­sului“ în viaţă. Comună este şi cultivarea prejudecăţilor discriminatorii faţă de minorităţi, întrucât denigrarea, dispreţuirea şi umilirea altora îi face pe mulţi să îşi consolideze buna părere despre ei înşişi, prin apartenenţa la un grup pretins superior.

Soluţia cea mai eficientă de modificare a acestor atitudini este, după Katz, îndepărtarea ameninţărilor reale sau, foarte adesea, închipuite faţă de integritatea Eului (o dată cu obiectul, dispare şi atitudinea) sau conştientizarea de către individ a motivaţiei sale defensive, fără un suport real, obiectiv.

3) Funcţia valoric expresivă. Atitudinile servesc, totodată, la exteriorizarea credinţelor şi valorilor pe care le considerăm centrale şi definitorii pentru modul nostru de a fi şi pe care dorim ca alte persoane să le per­ceapă şi să le respecte. Expresivitatea atitudinală oferă celorlalţi informaţii privind două dimensiuni ale sinelui social:

Afişarea atitudinilor noastre centrale are, pe de o parte, rolul de a comunica celorlalţi identitatea noastră socială: cine suntem şi ce aspirăm să devenim. Dorinţa oamenilor de a şi exprima identitatea socială este unul dintre motivele care îi fac să cumpere anumite produse şi servicii. Obiectele pe care le arătăm în propria locuinţă, îmbrăcămintea pe care o purtăm, modul în care ne petrecem timpul liber urmăresc să comunice altora ceva esenţial despre statutul nostru social. Oamenii fac de multe ori cheltuieli nebuneşti, nu atât pentru satisfacerea unor nevoi utilitare personale, cât mai ales pentru a li se recunoaşte un anumit nivel de bunăstare, inteligenţă, rafinament etc. Înainte de 1990, de pildă, românii căpătaseră o adevărată obsesie pentru video recordere. În parte, această obsesie era motivată de sărăcia cantitativă şi, mai ales, calitativă a programelor televiziunii comuniste. Dar ce motivaţie utilitară puteau să aibă un mare număr de indivizi, de condiţie foarte modestă, care se lipseau de multe bunuri necesare, economisind la sânge, pentru a şi cumpăra un aparat video, pe care puteau să vadă nişte filme de duzină, prost înregistrate şi vorbite într o limbă necunoscută? După 1990, aceeaşi nevoie de a epata a lansat nebunia telefoanelor mobile; cu mult înainte de a fi devenit, cu adevărat, o necesitate pentru multă lume, „celularele“ serveau, mai degrabă, drept mijloc de a arăta celorlalţi cât suntem de potenţi financiar şi de moderni. Şi tot în epoca post-decembristă, indivizii cu aspiraţii de a face parte din „elita“ societăţii au irosit şi continuă să irosească sume absurde pentru a şi face „vilă“ undeva în afara oraşului – foarte adesea în locaţii greu accesibile, fără minime utilităţi şi unde bravii posesori abia dacă ajung de câteva ori pe an, ca să facă un grătar şi să se îndoape cu bere! Iar cei care nu îşi pot permite măcar o „vilişoară“ îşi cheltuie în mod absurd banii schimbând la câţiva ani o dată faianţa şi gresia din apartamentele lor de „la bloc“, chinuindu se din răsputeri să îşi monteze instalaţii sanitare costisitoare, centrale termice (deşi investiţia nu se amortizează decât, poate, în câteva zeci de ani), aer condiţionat (pe care nu îl folosesc decât extrem de rar, datorită costurilor pipărate ale energiei electrice) şi, bineînţeles, „termopane“.

Pe de altă parte, afişarea unor atitudini are menirea de a face cât mai trans­parentă identitatea noastră individuală, dezvăluind aluziv sau cu ostentaţie valorile prin care credem că ne putem distinge ca individualităţi faţă de ceilalţi. Şi această nevoie de comunicare identitară are consecinţe asupra com­portamentului economic al oamenilor, atât la serviciu, cât şi în calitate de consumatori. Unii lideri politici obişnuiesc să apară în public fără cravată, spre a fi percepuţi ca nişte indivizi neconformişti şi degajaţi, deosebiţi de tiparul politicianului scrobit şi scorţos. Dimpotrivă, mulţi tineri manageri sau aspiranţi la condiţia de „assistant... “ se afişează într o ţinută excesiv de ceremonioasă, pentru a şi semnala, astfel, serio­zitatea şi profesionalismul. Părinţii de astăzi, care acum treizeci de ani îşi afişau independenţa şi spiritul rebel faţă de conformismul părinţilor lor purtând plete (băieţii) şi minijupe (fetele) sunt revoltaţi astăzi de „idioţenia“ şi „dezmăţul“ copiilor lor, care poartă cercei în urechi, nas, limbă sau în alte părţi anatomice, umblând pe stradă cu buricul gol (chiar şi la temperaturi destul de scăzute şi, mai ales, chiar şi atunci când, cu oricâtă indulgenţă am judeca, nu prea au ce să arate). La unison, părinţii şi copiii lor, elevi sau studenţi, sunt revoltaţi de costul enorm al cărţilor, manualelor şi rechizitelor, dar plătesc, fără să clipească, sume cu mult mai mari pentru achiziţionarea unor bunuri „absolut necesare“: blue geans şi sneakers de marcă, telefoane mobile sofisticate, brăţărele şi cruciu­liţe, walkman şi combine hi-fi, role şi, de ce nu, o maşină după „succesul“ de la bacalaureat. Iar dacă învăţământul este privit ca un serviciu public (oarecum şi întrucâtva) necesar, însă teribil de obositor şi de nesuferit, în schimb hair dressing, la „stilist“, mersul regulat la sala de fitness, la bere şi la dis­cotecă, excursiile cu gaşca pe litoral sau la munte sau balul monstruos de absolvire a liceului, la cel mai luxos şi costisitor hotel din oraş reprezintă servicii esenţiale, fără de care „copiii“ şi părinţii lor s ar simţi extrem de frustraţi, o dată ce şi unii şi ceilalţi cred cu tărie că „tinerii trebuie să se distreze“.

Atitudinile cu funcţie valoric expresivă pot fi modificate, potrivit lui Katz, fie prin schimbarea convingerilor şi a imaginii de sine, fie prin prezentarea cât mai atractivă a unor mijloace superioare, mai rafinate, de afirmare a aceloraşi valori. Un ins foarte încântat să afişeze o imagine de tip descurcăreţ, care nu se omoară cu munca, dar se distrează pe rupte, poate fi convins (deşi nu este uşor şi nu se întâmplă foarte frecvent) să adopte alte idealuri şi valori, axate pe competenţă şi seriozitate. Iar pe un băiat de la mahala (eventual şi fotbalist pe deasupra), foarte mândru de faptul că este un mare iubitor şi „cunoscător“ de muzică, anturajul, soţia sau sfaturile unui mentor cu gusturi muzicale mai alese îl pot face, în timp, să îşi orienteze pasiunea dinspre manele şi lăutărie de gang spre alte genuri muzicale, mai rafinate.

4) Funcţia cognitivă. Întrucât clasifică obiectele experienţei individuale în func­ţie de valenţa lor afectivă (pozitivă sau negativă), atitudinile ierarhizează şi ordonează percepţiile. De exemplu, un individ care nu agreează creditul de consum şi care îşi poate permite să nu recurgă la împrumuturi pentru a şi cumpăra cele necesare nu este interesat de reclamele menite să stimuleze cumpărarea cu plata în rate. Dacă este, însă, un computerist pasionat, acelaşi individ se va dovedi foarte receptiv faţă de mesajele publicitare ce promovează tehnica IT. Un individ cu venituri modeste (sau unul foarte cumpătat) prospectează piaţa mai ales prin prisma preţurilor, devenind un expert în chilipiruri, pe când un altul, cu o putere de cumpărare mai consistentă, urmăreşte în primul rând calitatea produselor şi prestigiul de brand. (Mai multe detalii despre funcţia cognitivă a atitudinilor în subcapitolul următor.)

Atitudinile joacă, prin urmare, rolul de a structura selecţia informaţiei şi acela de a preorienta proce­sarea acesteia de către individ. Fiecare dintre noi are o anumită pro- sau contra-atitudine faţă de războiul din Irak sau faţă de sângerosul şi nesfârşitul conflict dintre lumea arabă şi Israel, în funcţie de care distinge „băieţii buni“ de cei „răi“, interpretând informaţiile receptate prin prisma acestei dihotomii.

Katz sugerează drept cea mai eficientă strategie de modificare a acestor efecte cognitive ale angajărilor noastre atitudinale introducerea unei minime ambiguităţi, de natură să relativizeze tăria unor convingeri inflexibile şi exclusiviste. Uneori „băieţii buni“ mai fac şi unele blestemăţii, după cum „băieţii răi“ mai fac şi unele lucruri onorabile. „ Ai lor“ sunt nişte pramatii, mai presus de orice îndoială, însă nici „ai noştri“ nu sunt uşă de biserică, trebuie să o recunoaştem.

Clasificarea lui Katz are meritul de a fi ordonată şi suficient de suplă. Ea acceptă că o anumită atitudine poate îndeplini simultan mai multe funcţii şi are meritul de a sugera nişte strategii rezonabile de modificare persuasivă a fiecărui tip de atitudine. În primul rând, atitudini identice pot îndeplini funcţii diferite pentru indivizi diferiţi. De exemplu, o femeie se poate opune discriminării de gen în promovarea profesională din motive utilitare – întrucât îşi vede diminuate şansele de succes în carieră. O alta poate fi o militantă feministă deoarece aceste practici discriminatorii îi lezează convingerile privind justiţia socială, ceea ce duce la o angajare pe linia valoric expresivă. În sfârşit, o a treia femeie se poate manifesta ca militantă feministă pentru a fi în ton cu amicele ei, motivaţia principală putând fi nevoia de adaptare şi integrare socială, prin asumarea unei identităţi sociale. În al doilea rând, una şi aceeaşi atitudine poate îndeplini funcţii diferite chiar în cazul aceluiaşi individ, în momente şi situaţii diferite. De regulă, însă, o atitudine bine formată îndeplineşte simultan mai multe funcţii (nu neapărat toate), dovedind o accentuată stabilitate şi constanţă. (cf. Bohner & Wanke, 2004, p. 9)

Tipologia schiţată de Katz nu este însă scutită de lipsuri, motiv pentru care s au făcut nume­roase încercări de completare a ei, prezentându se mai multe tipuri de funcţii, dar fără a se obţine plusul dorit de claritate şi ordine sistematică. De exemplu, Snyder şi DeBono introduc, în plus faţă de cele patru funcţii distinse de Katz, o funcţie adaptativă. Atitudinile joacă un rol important în acomodarea individului cu normele şi criteriile de exigenţă ale contextului social din care face parte. Atitudinile exercită o funcţie de adaptare socială. Avem uneori tendinţa de a exprima unele atitu­dini care, într un context determinat, ne permit să primim aprobarea şi să evităm dezaprobarea celorlalţi, chiar dacă nu întotdeauna suntem la unison cu grupurile în care dorim să fim acceptaţi. Dacă avem un loc de muncă avantajos, pe care dorim să îl păstrăm, urmărind chiar să promovăm în ierarhia firmei la care suntem angajaţi, iar marea majoritate a colegilor şi a şefilor au o atitudine clar definită şi puternică faţă de anumite probleme, ne străduim să nu facem notă discordantă, afişând cu ostentaţie atitudini opuse; ba chiar, în unele cazuri, mimăm consensul atitudinal cu ceilalţi – dar pro­cedăm astfel între anumite limite şi numai atunci când nu sunt puse în joc atitudini legate de valorile centrale ale sinelui. Putem să ne declarăm toleranţi faţă de homosexuali, chiar dacă nu suntem; putem să admitem că ne place muzica de jazz, chiar dacă preferăm rock sau hip hop; putem să ne aliniem ţinutei vestimentare standard în cadrul firmei, chiar dacă avem gusturi diferite. Dar dacă, de exemplu, credem cu fervoare în Dumnezeu, nu vom accepta să ne declarăm atei, doar pentru a fi în ton cu atitu­dinea dominantă a celorlalţi; sau dacă avem o clară şi bine definită orientare politică, fie de stânga, fie de dreapta, ne va fi extrem de greu (deşi nu imposibil) să mimăm simpatii clare faţă de orien­tarea opusă, numai pentru că ea este pe placul celorlalţi. Totul este corect, numai că adaptarea socială nu apare ca o funcţie primară, ci, mai degrabă, ca un efect integrat al celorlalte patru tipuri de funcţii menţionate de Katz, nemaivorbind faptul că se face o confuzie supărătoare între a avea o atitudine autentică şi a exprima o atitudine, nu totdeauna sinceră.

O pistă promiţătoare pare a fi încercarea unor psihosociologi de a formula nişte criterii de maximă generalitate de clasificare a funcţiilor pe care le îndeplinesc diferitele tipuri de atitudini. O diferenţă cu adevărat semnificativă separă funcţiile atitudinale simbolice de cele instrumentale.

• 
  Funcţiile simbolice sunt legate de asociaţiile simbolice ale obiectelor atitu­dinale; atitudinile cu funcţii simbolice au rolul de a exprima convingeri morale fundamentale, valori centrale şi imaginea de sine.
  
• 
  Funcţiile instrumentale sunt legate de proprietăţile intrinseci ale obiectului; atitudinile cu funcţii instrumentale rezumă aspectele dezirabile şi indezirabile ale obiectelor atitudinale, în relaţie cu nevo­ile şi aspiraţiile subiectului.
  

De exemplu, dacă ne referim la disputele de la noi privind legalizarea prosti­tuţiei, un individ poate avea o atitudine favorabilă faţă de această schimbare din motive simbolice (este o măsură progresistă, care ne apropie de ţările civilizate) sau utilitare (va face să scadă frecvenţa şi gravitatea agresiunilor sexuale, precum şi răspândirea bolilor venerice, aducând venituri suplimentare la bugetul statului). De asemenea, un alt individ se poate opune acestei măsuri legislative fie din motive simbolice (este oficializarea unei degradări morale şi o sfidare la adresa religiei), fie din motive instrumentale (rata nupţialităţii va scădea, iar coeziunea familială va avea de suferit). Desigur, este posibil ca o anumită atitudine a cuiva să aibă atât temeiuri simbolice, cât şi instrumentale. (cf. O’Keefe, 2002, pp. 29-33)