Aurelian Gulan Victime Si Calai



Yüklə 1,23 Mb.
səhifə14/34
tarix07.01.2019
ölçüsü1,23 Mb.
#91021
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   34

45 „Forţa merge înaintea dreptului”. Aforism atribuit cancelarului Otto von Bismark, care exprimă ideea că cei puternici stăpânesc peste ceilalţi şi hotărăsc discreţionar ce înseamnă bine şi rău.

46 Felix Edmundovici Dzerjinski (în limba poloneză: Feliks Dzierzyriski) (30 august (stil vechi)/11 septembrie (stil nou) 1877 -20 iulie 1926) a fost un revoluţionar comunist, cunoscut pentru că a fost fondatorul şi primul conducător al politiei politice bolşevice, CEKA, Lui Dzerjinski i se atribuie fraza: „un membru al KGB-ului ar trebui să aibă capul rece, inima caldă şi mâinile curate”.

47 Moisei Solomonovich Uriţki (1873-August 30, 1918) a fost un lider revoluţionar bolşevic în Rusia. Uriţki a jucat un rol de lider în puciul armat din Octombrie şi ulterior a devenit şeful poliţiei Ceka din Petrograd. Din această poziţie a coordinate urmărirea şi acuzarea membrilor aristocraţiei, a ofiţerilor din armată şi a înalţilor clerici din Biserica Ortodoxă Rusă care se opuneau Bolşevicilor. Leonid Kanegisser, un tânăr cadet military la asasinat pe Uriţki pe 17 august 1918 ca răzbunare pentru executarea unui prieten al său şi a altor ofiţeri. În urma acestui eveniment, precum şi a tentativei de asasinare a lui Lenin de către Fanya Kaplan de pe 28 august, Bolşevicii au declanşat un val de persecuţii cunoscut ca Teroarea Roşie.

Încercam, în naivitatea mea cinstită, să explic justeţea războiului nostru, cu incursiunile necesare în istorie, şi aspectul moral al unui jurământ prestat.

După douăzeci şi două de zile de martiraj, chinuit psihic de condamnările zilnice la moarte a celor ce se perindau zilnic prin celula morţii, de lupta inimaginabilă cu mine însumi, a cărei biruinţă era esenţială, traumatizat zilnic şi epuizat fizic de cea mai cumplită înfometare, mizerie şi umilinţă umană, sunt scos din celulă şi dus în curtea care înghiţise sute de fiinţe omeneşti. Cu o seninătate care, şi atunci, şi ulterior, mi-a pus problema integrităţii mele mintale, îmi aşteptam sentinţa atotbiruitoare, având doar o umbră de regret, aşternută de gândul tinereţii mele irosite. În timp ce-mi spuneam o rugăciune şi-mi luam rămas bun de la părinţi şi fraţi, de la aceea care mă făcuse să cunosc fiorii dragostei, de la camarazii mei de victorii şi de înfrângeri, apare un maior cu un subofiţer. Sunt legat din nou la ochi cu cârpa neagră, act la care m-am opus cu înverşunare, spunându-le că nu mă tem de moarte, că vreau să-mi văd călăii. Sunt imobilizat cu o brutalitate barbară, aplicându-mi-se pe ochi cârpa neagră şi umedă de sudoarea celor care-şi dăduseră duhul înaintea mea. Sunt îmbrâncit pentru a face câţiva paşi. Picioarele, care de-abia purtau umbra unui trup cândva falnic, se împleticeau, scufundându-se parcă într-un strat gros de praf, gândindu-mă că aşa trebuie să te înghită moartea. Spre a nu părea laş în faţa actului final trăit de atâtea ori sub alte ipostaze, găsesc puterea, trasă din seva unei voinţe care învingea orice forţe telurice, să fac ultimii paşi, plutind parcă pe valurile demnităţii umane, până când mă izbesc de un perete de tablă. Câteva smucituri înapoi şi, după ce se deschide o uşă, o lovitură mârşavă de picior în spate mă proiectează undeva pe o podea. În cădere probabil că m-am lovit la cap, pentru că n-am simţit durerea şi gustul unei şuviţe de sânge pe buzele uscate şi năclăite de ură. M-a trezit din starea de inconştienţă sunetul provocat de pornirea unui motor de maşină. Încercam să intuiesc unde mă aflu şi, mai ales, ce va urma. Intuiţia mea îmi spunea că mă aflam din nou în jeepul cunoscut s-a confirmat când am desluşit un „davai”, ambalarea motorului şi pornirea maşinii. Încercam să măsor distanţa parcursă, apreciind viteza şi numărând secundele, până când, epuizat fizic şi de emoţii, mi-am pierdut treptat cunoştinţa, părând că merg cu căruţa Sfântului Ilie, zdruncinată de povârnişurile norilor. Ochii mi s-au închis, păstrând pe retină liniştea beznei în care mă cufundam. Nu

Ştiu după cât timp mă trezeşte o horcăială care mă sufoca. Un amestec ciudat de gaze puturoase de benzină cu un praf fin mi-au năclăit gura în aşa hal încât am început să tuşesc brusc. Cineva mi-a turnat mai mult pe faţă decât în gură câţiva stropi de apă care m-au trezit. După nu ştiu cât timp am realizat din nou unde mă aflam. Făceam eforturi să-mi reamintesc ce s-a întâmplat cu mine. Deodată, maşina scârţâie din toate încheieturile, o frână bruscă, o alunecare până când am intrat cu gura în nişte cizme de rezină ce emanau duhoarea învingătorului. Apoi sunt împins afară pe pământ, ridicat şi susţinut de braţe în poziţie verticală. Simţeam aerul uscat, proaspăt, deşi era înăbuşeală. Mi se ridică de pe ochi cârpa neagră şi constat că era aproape de amurgul roşu-violet specific câmpiei Crimeii şi că mă aflu în faţa unor clădiri joase, transformate în corp de gardă.

Înaintea mea se desfăşura, în toată hidoşenia lui, un lagăr improvizat de prizonieri, înconjurat cu două-trei garduri înalte de sârmă ghimpată, un brâu interior şi exterior de cinci-şase metri, arat şi greblat, prepeleci, reflectoare şi turnuri de pază în care stăteau sentinele cu mitraliere. Un lagăr improvizat, dar pus la punct după toate regulile împământenite şi perfecţionate timp de un sfert de secol de cel mai represiv regim pe care-l crease mintea omenească, în care se îmbinau experienţele revoluţionare, dictatorial-comuniste şi fasciste, grefate pe inovaţii slave cu iz asiatic. Câteva foste saivane de oi erau concepute să adăpostească noaptea sau pe timp de ploaie câteva zeci de mii de jalnici prizonieri, foşti ofiţeri germani şi români, urmele unor armate cândva invincibile sau temătoare, ambele respectate chiar de inamic. Sosirea unui nou prizonier constituia un eveniment major în banalitatea zilelor ce se scurgeau monoton în acest locaş de aşteptări chinuitoare, iluminat doar de haloul speranţelor cu care se hrăneau sufletele acelora pentru care războiul se terminase şi care aşteptau, smeriţi, scurgerea implacabilă a timpului, de la care aşteptau o rezolvare. Câţiva români, în ciuda aspectului meu, m-au recunoscut şi, curajoşi, s-au apropiat de zona interzisă, făcându-mi semne.

O primire pe cât de neaşteptată, pe atât de inoportună, care putea să-mi complice situaţia. După câtva timp, în care maiorul luase legătura cu comandantul lagărului, sunt condus în corpul gardă. Se predau nişte hărţi, primele file ale „dosarului”, o invenţie a celui mai represiv regim imaginat de istorie care pecetluia pentru vecie soarta unui om. Dosarul îmi va urma paşii în Rusia şi România, adăugând

Noi file la biografia mea de duşman al poporului, al noii ordini sociale, al comunismului. Sunt reidentificat şi, spre surprinderea mea, recapăt statutul de prizonier de război, fost ofiţer al armatei române. După plecarea maiorului cu jeepul blestemat, colonelul pune câţiva soldaţi ruşi paznici, „ceasovoi”, să mă percheziţioneze. Mi se ia aproape totul şi sunt băgat într-un fel de carceră. Am zis „într-un fel”, pentru că nu era ca la noi, o cuşcă de lemn, ci era o cămăruţă de câţiva metri pătraţi, cu duşumea de lemn, cu o uşă şi o fereastră, ambele bine zăbrelite. Într-un colţ zăcea un neamţ, care scotea din când în când gemete surde de om bolnav. Lângă el, o gamelă germană plină cu o zeamă străvezie şi un colţ de pâine uscată. După câtva timp, uşa este trântită de perete cu piciorul. Un român cu banderola de partizan îmi aduce o bucăţică de pâine şi o cană cu apă, spunându-mi, subversiv, că nu puteam fi trimis în lagăr în halul în care eram şi plin de sânge şi că mâine, probabil, se va hotărî soarta mea. După ce-am mâncat o feliuţă de pâine din aceea neagră şi umedă, mai mult apă, m-a apucat un sughiţ de credeam că-mi dau duhul. Cu nesaţ am băut cana cu apă, după care am rămas nemişcat, cu ochii holbaţi, privind undeva în neant. Noul meu confrate de suferinţă – de data aceasta nu o scursură umană, vreun trădător sau colaboraţionist – era un demn ofiţer german, un exponent rar şi autentic al rasei superioare, un blond bine clădit, cu ochii albaştri, cândva poate visători, acum însă trişti şi afundaţi în văgăunile adânci ale unei frunţi înalte. Probabil a urmărit, cu legitimă curiozitate, manifestările mele animalice în faţa unui boţ de pâine şi a unei căni de apă. După un timp de studiu, văzând cum îmi clămpăneau buzele de sete şi cum eram contorsionat pe podeaua jilavă şi mucegăită a celulei, între un somn de moarte şi o veghe vecină cu halucinaţiile unui nebun muribund, ofiţerul mă întreabă, cu o voce stinsă, răguşită, într-un veritabil „hochdeutsch”, dacă îmi este sete. M-am străduit să-i mulţumesc într-o îngrijită şi căutat cât mai reverenţioasă limbă germană, spunându-i doar că, în ultimele douăzeci şi două de zile, m-am luptat cu moartea în cele mai negre chinuri de foame, sete şi mizerie, că sunt epuizat total fizic şi, mai ales, psihic. I-am vorbit doar de sutele de trădători împuşcaţi, fără să denunţ cele întâmplate cu mine. Cu un gest de aleasă generozitate, îmi împinge gamela lui

48 „Germana zonelor înalte” (centrul şi sudul alpin al Germaniei, Saxonia, Bavaria, Austria, Liechtenstein, Elveţia), care are înţelesul de „germană standard”, „germana cultă”, germana înţeleasă de toţi vorbitorii de germană, şi care se predă străinilor.

Cât mai aproape de capul meu, rugându-mă să beau totul, Dar nu tot deodată, ca să am până dimineaţă când mi se aduce o apă fiartă, un aşa zis ceai, pentru că corpul meu este deshidratat total, de-aici şi zvâcnirile regulate ale mâinilor şi picioarelor.

Refuz iniţial, cum puteam oare, indiferent de halul în care eram, să mă înfrupt din viaţa aproapelui meu şi el aproape mort. A insistat, convingându-mă că el nu mai poate mânca nimic pentru că are diaree. După ce sorb o înghiţitură din zeama verde, îl întreb şi eu, bineînţeles, de ce se află la carceră. Un răspuns laconic şi surprinzător: a refuzat să muncească, fiind ofiţer german, Oberstleutnant – Panzerdivision. Îmi mai relatează că în lagăr sunt cam 600 de ofiţeri români, vreo 7 000 de ofiţeri germani şi vreo 3 000 de soldaţi germani, că mâncarea este mizerabilă, 400 grame pâine şi o ciorbă, iar pentru cei care muncesc un supliment de 150 grame pâine şi o mâncare, el îi spunea Brei, adică terci, mai târziu aveam să aflu vestita „kasha”49. Visând la sutele de grame de pâine, la ciorbă, legănat de vocea monotonă, fără inflexiuni, a primului meu conlocutor într-un lagăr de prizonieri (ce repulsie îmi trezeşte acest cuvânt!), sleit de ultima vlagă, am adormit. De-abia dimineaţa mi-a spus că somnul meu a fost un geamăt mut, prelung, o înlănţuire de zvârcoliri şi zvâcniri, ceea ce explică şi oboseala cu care m-am trezit şi mutra speriată pe care am făcut-o când am deschis ochii.

După un „Bună dimineaţa!” mormăit de amândoi aproape simultan, care vădea că politeţea rămânea suverană chiar şi în cea mai neagră mizerie, se aud paşi, uşi închise, uşi deschise. Îmi face semn să mă ridic, deoarece urmează „apelul”. Rămân pipernicit în colţul meu, fără să ridic capul greu ca o baniţă, iar uşa se închide cu acelaşi zgomot sinistru. Muţi, aşteptam raţia de dimineaţă. O feliuţă de pâine şi o cană de ceai, de apă fierbinte, fiecăruia. Având puţină zeamă în gamelă, ofer camaradului meu apa fiartă, sperând să-i facă bine la diaree. Ca orice neamţ, acceptă în compensaţie, după care am înfulecat raţiile mizere, pentru a scăpa de grija lor. Parcă se simţea şi el mai bine. Prezenţa mea şi, mai cu seamă, cele auzite îl remontaseră. La ora 8, după terminarea apelului în lagăr, sunt scos din celulă şi dus la comandant, un colonel enkavedist. Acesta,

49 Kasha – Termenul desemnează în limbile slave orice fel de mămăligă făcută din cereale: orz, grâu, ovăz, orez şi este una dintre cele mai vechi mâncăruri cunoscute la popoarele din Estul Europei.

Înfundat în studierea dosarului meu, aproape nu a observat intrarea umbrei mele. După apariţia unui „perevotcik”, ascult o predică, adică n-am voie să relatez absolut nimănui nimic pe unde am fost, ce am văzut, ce mi s-a cerut, că trebuia să am o comportare corectă în lagăr, dacă vreau să ajung „acasă”, cuvânt care-mi părea fantomatic şi amăgitor. Sunt apoi trimis în lagăr, fără să-mi iau rămas bun de la camaradul meu de o noapte. Şi-aşa, pe data de 8 iunie, ziua regelui Carol al II-lea şi a străjerilor lui, devin din nou prizonier de război într-un lagăr oarecum organizat. Cel care se credea cavalerul fără reproş trebuie acum să se obişnuiască cu ideea aşteptării, făcând eforturi să trateze cu indiferenţă umilinţa, să ignore prezenţa învingătorului. Eforturi zadarnice! Nopţi nedormite de imputări, de gânduri nefaste, în care se acumula zi de zi o ură infinită împotriva sistemului criminal şi a acelora care îşi propuseseră să ne facă slugi sau să ne programeze exterminarea în cazul unei opoziţii manifeste. Nimic nu poate fi mai jalnic decât o revedere cu prietenii sau cu duşmani, atunci când calculele lor nu mai corespund cu realitatea. Într-adevăr, după intrarea în lagăr, sunt înconjurat de zeci de foşti camarazi de luptă, de curioşi. Toţi mă priveau ca pe o minune, fiecare gândea însă diferit. Unii, luându-mă drept etalon, sperau că poate am cedat unor presiuni ca răsplată, oferindu-mi-se viaţa, că am acceptat vreo colaborare. Alţii, care mă cunoşteau bine din şcoala militară sau de pe front, trăiau convingerea că am rezistat presiunilor, dovada fiind halul, starea jalnică în care mă aflam. Bineînţeles că nu puteam să ţin o conferinţă de presă pentru a povesti cele întâmplate cu mine timp de 22 de zile de când dispărusem dintre ei. Am considerat însă o îndatorire de onoare ca bunilor mei camarazi să le povestesc din experienţa căpătată şi, în special, intenţiile învingătorului, condiţiile din celulă, câţi au fost împuşcaţi şi de ce. După care le-am dezvăluit esenţialul prevăzut în planurile ruşilor: racolarea ofiţerilor şi a soldaţilor în diviziile de voluntari înfiinţate pe teritoriul Uniunii Sovietice, recrutarea de turnători, colaboratori sau spioni. În afară de varietatea mijloacelor de constrângere, pericolul era reprezentat de mirajul unei eliberări imediate, după înfometarea şi teroarea programate, de posibilitatea obţinerii, după repatriere, a unor poziţii sociale şi posturi politice importante din care se puteau aduce servicii Uniunii Sovietice şi NKVD-ului. Primul pas era instaurarea comunismului în România. Avusesem timp şi condiţii pentru a-mi sistematiza argumentele de contracarare a acţiunilor

Enkavediştilor, necesitatea strângerii rândurilor celor care, în ciuda tentaţiilor, nu vor face nici un rabat la demnitatea de ofiţer şi om, de la izolarea şi lupta făţişă împotriva vanitoşilor, conjuncturiştilor, cozilor de topor şi trădătorilor. După discuţii aprinse, găsind pe cei mai fideli susţinători şi mai aprigi luptători în prietenul meu, Ilarion Stănescu, şi în noii camarazi de suferinţă: entuziastul şi sufletistul George Fonea, angelicul, dar profundul analist Aurel State. Am ajuns la o singură concluzie: înscrierea voluntară în diviziile formate în URSS constituia cel mai cras act de trădare, pentru că armata română lupta încă împotriva URSS, iar prizonierul de război nu are căderea de a aprecia actele politice ale ţării sale, adoptate în anumite condiţii şi impuse de forţa armată sau de represiunea ocupantului. Istoria era în acest caz un lanţ continuu de trădări şi de răzbunări. Colaborarea sub orice formă cu inamicul, atâta vreme cât ne aflam sub prestare de jurământ şi cu statut de prizonieri, adică lipsiţi de libertate, constituie cea mai dezonorantă, cea mai infamă faptă a unui om, o înaltă trădare, condamnată de către codul justiţiei militare din oricare stat. Era clar că, indiferent de regimul care va fi în România, de imoralitatea şi oportunismul viitorilor oameni politici care vor deveni veritabile cozi de topor, trădătorii vor cădea sub acelaşi oprobriu. Aceasta pentru că, parafrazându-l pe Napoleon, chiar dacă vor iubi trădarea, vor urî pe trădători.

O altă concluzie la care ajunsesem era demascarea cu orice preţ a metodelor folosite de către NKVD: înfometarea până la ultima stare de animalitate, schilodirea fizică prin muncă forţată şi tortură, umilirea cea mai josnică, mai insultătoare cu orice prilej, pentru a te desfiinţa fizic şi moral, pentru a te face flexibil şi a ceda, în numele supravieţuirii, la unele principii morale în care ai fost crescut şi educat, aşadar renunţarea la demnitatea umană.

Celor tari, celor care vor încerca să rămână oameni, celor care vor respinge sau înfiera trădarea de patrie, le vor aplica cele mai monstruoase metode asiatice de exterminare: condamnări inventate şi izolarea lor în gheţurile Siberiei sau ale Polului Nord, iradieri, inoculări de boli incurabile cu evoluţii accelerate, injecţii neuroparalizante, spitale psihiatrice de unde, dacă mai ieşeai, aveai creierul spălat, fiind doar un cadavru ambulant, o plantă, fără puterea de a mai gândi, de a vorbi sau de a acţiona. Nimeni nu excludea începutul imediat cu muncă epuizantă, robie barbară, introducerea printre noi a trădătorilor, abrutizarea prin lipsa oricăror informaţii şi a

Legăturilor cu exteriorul, supunerea la o propagandă organizată cu oameni profesionişti, otrăvirea zilnică, permanentă, cu aceleaşi dezinformări, minciuni şi aberaţii. Se sconta pe efectul picăturii chinezeşti şi pe realizarea celui mai infam sistem informaţional, nu numai despre acţiuni, fapte, intenţii şi gânduri ascunse pentru un viitor mai îndepărtat.

Se punea la cale demascarea publică a unor formatori de opinie, a unor aşa-zişi şefi, pentru a semăna neîncrederea, suspiciunea între prieteni şi fraţi de idei, pentru a ne discredita, a ne dezbina şi izola, toate pentru a facilita distrugerea noastră. Finalitatea, în ambele cazuri, atât pentru cei tari, cât şi pentru trădători, era înlăturarea principiilor tale de viaţă, a conceptelor tale, a Weltanschauung-ului tău, şi însuşirea unor idei şi a unei ideologi total străine ţie. Rămânând din ce în ce tot mai singur, părăsit de mulţi, uneori chiar de prieteni, trebuia să te întrebi dacă tu eşti cel sănătos şi nu ceilalţi, dacă ai trecut pragul exaltării, dacă nu cumva eşti un psihopat, un paranoic, un nebun. NKVD-ul avea obiectivul de a fi preocupat exclusiv de probleme minore, dar vitale: ce mănânci, ce trudeşti, dacă apuci ziua de mâine. Fără a-ţi lăsa timp să gândeşti, să judeci la rece, trebuia să-ţi trăieşti din plin criza morală, dezumanizantă, începutul actelor dezonorante şi iresponsabile. Discuţiile noastre şi confruntarea continuă de idei se prelungeau cu completarea unor noi informaţii. Ne-am edificat asupra Convenţiei de la Haga, în care se reglementau conceptele de „prizonier de război”, de „partizan”, aflând că prizonierii de război nu pot fi supuşi la presiuni morale şi că nu trebuie să lucreze pentru război. Era stipulat dreptul de a nu munci, dreptul la corespondenţă, dreptul ofiţerilor de a purta însemnele militare etc. Orice muncă efectuată avea această tentă, deoarece, indiferent unde lucrai, erau eliberaţi în consecinţă muncitori sovietici care îngroşau astfel rândurile Armatei Roşii. Concluzia ce decurgea era clară: noi vom refuza orice muncă. Aceasta echivala şi cu prevederea de a nu le vinde tehnologii de război. Absolut toate statele, aliate sau inamice, le-au vândut, de exemplu, vase comerciale, eliberându-le forţa lor de muncă din acest sector, pentru a lucra apoi exclusiv pentru flota de război, pentru submarine, rachete şi aviaţie. Aceste inconştienţe pompau în forţa militară disproporţionată a Uniuni Sovietice, în eforturile pentru înarmare şi modernizare, în suportul pentru expansionismul făţiş al

Comunismului, contribuind la ameninţarea permanentă a Uniunii, din postura de cea mai puternică forţă militară a lumii.

Am mai aflat că Uniunea Sovietică a fost obligată să respecte Convenţia de la Haga începând cu vara anului 1943. Dar ce s-a întâmplat până atunci? Sute de mii de prizonieri exterminaţi, asasinaţi conştient prin condiţiile create. Să amintim numai faptul că din peste 100 000 de italieni au repatriat, în final, doar 5 000. În lupta pentru respingerea muncii au rămas doar românii şi alte câteva naţiuni mici, deoarece, după capitularea Germaniei, prima măsură a aliaţilor a fost desfiinţarea armatei germane. Acest act a condus la anularea oricăror drepturi pentru prizonierii de război germani. Aşadar, încă de la început, prizonierii români s-au împărţit în două tabere. Unii, cei mai mulţi, intransigenţi în a face orice compromis cu inamicul, cei decişi să-şi apere demnitatea de ofiţeri, indiferent de condiţiile de viaţă la care vor fi supuşi, cei cărora nu le era indiferentă soarta viitoare a României, pericolul comunizării ei, asumându-şi riscurile care decurgeau din această rezistenţă. Ceilalţi, care, considerând că au făcut primul compromis căzând prizonieri, prevalându-se de situaţia cu totul specială în care se aflau, puteau să-şi permită orice acţiune. Adepţi ai infamei zicale româneşti „Fă-te frate cu dracul până ce treci puntea!” şi orbiţi de mirajul unei eliberări imediate, de salvarea din infernul în care ne aruncaseră ruşii, considerau îndreptăţită orice mârşăvie pe care o comiteau, de la delaţiune până la înaltă trădare. Astfel, cei din prima grupă, din care făceam parte şi eu, uneori ca lider de opinie, erau înfieraţi ca fascişti, reacţionari, ultranaţionalişti, iar mai târziu erau categorisiţi ca legionari şi contrarevoluţionari, stigmate care îi vor urmări toată viaţa. Din grupa trădătorilor făceau parte cei care, odată ce au făcut primul pas al compromisului, s-au afundat apoi în mocirla vânzărilor de semeni şi de ţară. Primii care au cedat au fost, din păcate, unii ofiţeri vârstnici. Au cedat dintr-un egoism specific vârstei, nevoind să renunţe în ultima parte a vieţii la privilegiile şi avantajele avute, de care beneficiaseră ani îndelungaţi, atrăgând în mod indirect şi pe unii subalterni mai slabi de înger, toţi însă erau ejusdem farinae50, nişte oportunişti notorii. Aşadar, prima grupă era în majoritate formată din tineri, cei care nu avuseseră timp să fie contaminaţi de huzur şi politicianism, pe care evenimentele i-au surprins imaculaţi şi exaltaţi.

50 Lat. „Din aceelaşi aluat”.

Una dintre teorii era aceea de a ne încadra şi noi în „masa” oportuniştilor, pentru ca, păstrându-ne fermitatea caracterului şi a ideilor, să influenţăm dinăuntru, să le temperăm tentaţia spre mârşăvii, să le barăm calea ocupării unor funcţii înalte sau de decizie. Teoria a fost respinsă ab initio, fiind convinşi că, odată intraţi în cocină, te mănâncă porcii.

Era, în fapt, aceeaşi problemă pe care alţii şi-o puneau în ţară, după august 1944, când cele cinci-şase sute de comunişti de profesie – majoritatea străini sau borfaşi, pe care evenimentele i-au surprins încă pe baricade, aflaţi acolo din pur egoism sau din cel mai josnic conjuncturist, dar sub protecţia tancurilor ruseşti – au fost invadate de zeci, sute de mii de aşa-zişi clar-vizionari, lepădături sociale, ultimele scursuri ale societăţii, pentru care sosise momentul afirmării.

În tot acest timp, adevărata elită a neamului stătea de o parte, din demnitate, iar alţii putrezeau în temniţe, în lagăre şi la canale pentru că avuseseră curajul să se opună. De fapt, istoria s-a repetat, sub aceleaşi auspicii, şi după lovitura de stat kaghebistă din 1989.

În aceste împrejurări începe viaţa de lagăr. Unii care nu vor renunţa la demnitatea de ofiţer şi care vor avea de suferit, o jertfă considerată de ticăloşi inutilă, şi alţii care vor simţi doar privarea de libertate şi depărtarea de familie. Unii care vor umple temniţele comuniste din Gulagul sovietic sau român. Alţii care vor ocupa funcţii din care îi vor tortura pe primii şi care vor huzuri pe cadavrele lor. Aşa începe preistoria prizonierilor români, unii, cei care au rămas fideli jurământului prestat, consideraţi „periculoşi”, „indezirabili” şi ceilalţi, cei „loiali”, toate scursurile şi lichelele, delatorii, trădătorii spioni puşi în slujba comunismului, luptând numele internaţionalismului, împotriva intereselor ţării şi ale poporului român. Noi rămâneam nişte „idealişti” şi ne apăram unele principii pentru care luptasem, neluând în calcul evoluţia războiului şi noile configuraţii politice care se iveau.

Pe ce se baza „anacronismul” atitudinii noastre, „donquijotismul” din acţiunile noastre? Pe ce ne bazam noi, care ne luptam, la câteva mii de kilometri de ţară cu aceşti monştri moderni, creaţie specifică a dezintegrării umanismului mondial, a înlocuirii conceptelor tradiţionale ale creştinismului şi ale culturii universale cu


Yüklə 1,23 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin