Aurelian Gulan Victime Si Calai

După ce ne-am povestit cauzele inventate pentru care fuseserăm condamnaţi, mai târziu aveam să aflu de la sute de nemţi şi români condamnaţi, cum pentru o bucăţică de pâine sau o gamelă de kashă se lăsaseră seduşi de KGB să dea declaraţii false, în legătură cu ce văzuseră sau auziseră, despre furturi, jafuri şi nelegiuiri comise pe front. Sub presiune, ei minţiseră în mod bestial aducând material documentar pentru calcularea datoriilor de război, neinteresându-i

78 În realitate, expresia îi aparţine lui John H. Patterson (1844-1922), om de afaceri american cu viziuni socialiste: Only fools and dead men don't change their minds. Fools won't. Dead men can't. A fost, cel mai probabil, citat în epocă de filosoful, aforistul şi publicistul englez de stânga Bertrand Russell.

79 „German”, în argou internaţional.

Cine va achita aceste datorii sau cum se va scrie istoria celui de al doilea război mondial, cu sau fără declaraţia lui. Pentru a-şi potoli foamea măcar pentru o zi, pentru această iluzie a îndestulării pentru o clipă, se semnaseră măsluiri criminale – şi-şi semnaseră totodată şi condamnarea la mulţi ani de temniţă. Pentru că aşa s-au calculat datorii de război, aşa s-a scris istoria, apărând astfel o castă a KGB-lui, de jurnalişti, de senatori, de cineaşti, care aveau un singur scop: otrăvirea conştiinţelor, înveninarea sufletului pentru pregătirea noului om sovietic, gata să pună în practică politica criminală expansionistă a comunismului slav. Toate acestea le cunoşteam şi eu şi Kurt, discuţiile noastre se rezumau strict la următorul pas pe care trebuia să-l facem în această lume, gloată de neoameni, în care fuseserăm azvârliţi. A rămas profund impresionat când peste vreo oră s-au prezentat doctoriţa şi sora să-şi hrănească cu tubul pacientul îndărătnic care eram, şi care nu reuşisem nimic altceva decât o îndatorire sfântă faţă de propria conştiinţa, că am făcut totul pentru a demasca şantajul, odioasa nelegiuire a KGB-lui.

După ce m-a aşezat pe scaun, i-am spus doctoriţei inutilitatea sacrificiului meu, i-am relatat c-am fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, în consecinţă încetasem greva foamei, propunându-mi să supravieţuiesc acestei încercări, în speranţa că poate cândva voi cuteza să lupt, să trezesc la realitate această lume de şacali sau de inconştienţi. Doctoriţa s-a uitat cu sinceră compătimire şi parcă parafrazând pe mama marelui Napoleon care-i spunea cândva „măcar de ar dura” mi-a spus pe ruseşte „pourvu que tu resiste”.

Mi-a întins cana cu alimentul care mă ţinuse în viaţă 43 de i i zile, pe care am sorbit-o încet, fiecare sorbitură corespunzând unui jurământ intim, de a trăi rămânând totuşi om. Înconjurat de mulţi deţinuţi care voiau să afle amănunte despre greva foamei, le-am spus în ce constă hrana pe care o gustam pentru prima dată, după care sunt părăsit de toţi sub protecţia „starşelui blatnoi”, care jubila crezând că i-am ascultat sfatul lui, nu că era hotărârea mea de a începe o altă viaţă.

Stând de vorbă cu diferiţi confraţi de cameră, vocabularul meu ii ~ s-a îmbogăţit cu noi expresii consacrate de Gulag. Toţi erau băgaţi în aceeaşi oală PD, „prestupnoî dieiatel'nosti” adică activitate criminală

80 Maria Letizia Ramolino (1750-1836): Pourvu que ga durei, expresie pe care a folosit-o evocând victorile fiului său, Napoleon I.

Şi că toţi erau „povtoriaiuşchiâsia”, adică recidivişti. Rămâneam stupefiat când ne spuneau nouă „zakliuchennâî”, adică ocnaşilor ne vor pune în „zakovannâî v naruchniki”, în lanţuri şi cătuşe, când îmi descriau perspectivele imediate în cele mai înspăimântătoare culori, că eu, noul Prometeu, care am cutezat să creez şi eu un om, voi împărţi soarta lui, mâncat de ulii cu chip de om, de călăii kaghebişti, care în ani îmi vor smulge fibră de fibră, lăsându-mă cu conştiinţa unei vieţi demne, indiferent de condiţii şi circumstanţe.

Am redactat şi un recurs în limba română, în care am scris tot ceea ce spusesem la proces, accentul punându-l pe şantajul practicat de KGB, pe invenţiile ce le conţinea dosarul după care am fost condamnat. Răspunsul a sosit după trei zile, ticluit probabil de acelaşi călău, colonelul Lebedev „sentinţa rămâne în vigoare”, ceea ce însemna că rămân în vigoare şi hotărârile mele, împărtăşite noului meu prieten Kurt, de a ne trăi calvarul, de a sorbi paharul umilinţei şi al celei mai inimaginabile terori atâta vreme cât vom rezista, nerenunţând la singurul bun care ne rămăsese, omenia, camaraderia noastră bazată pe solidaritate, ajutându-ne să învingem obstacolele care ne vor sta în faţă, să surmontăm greutăţile ce le vom mai întâmina.

XII. CEUX QUI VIVENT CE ŞONT CEUX QUI LUTTENT81

Următorul pas era transportarea noastră în temniţe sau lagăre „Tiurzaki”, condamnaţii la temniţă erau dirijaţi în TON – „tiurma osobennâi naznacenia”, în închisori cu destinaţie specială, unde mureau putrezind de vii, ceilalţi simpli ZK erau transportaţi în miile de lagăre ce împânzeau în lung şi-n lat marea Uniune Sovietică, transformată de Jagoda82, Akulov83 şi Beria84 în Gulag. Aici intrau cei condamnaţi cu „deseatăi punkt” sau articolul 58, care avea 14 paragrafe ce clasificau duşmanii regimului în zeci de categorii, născocite de sute de milioane de constructori ai comunismului. Învăţam o nouă geografie a celei mai monstruoase crime a secolului nostru, cu localităţi ce nici nu mai figurau pe hartă deşi aveau o populaţie, uneori de milioane de suflete. Aflam denumirea unor ţinuturi, cele mai bogate din Uniune, neexploatate până acum din motive umanitare, din raţionamente privind eficienţa economică. La depărtări de mii de kilometri, fără căi de comunicaţii, cu geruri de peste -40o-50o, unde domnea purgaua, un vânt năprasnic, un fel de ciclon, de tornadă cu zăpadă şi ace de gheaţă, cu pământuri veşnic îngheţate, rupte de lume unde nu se ajungea decât vara cu bacurile, „Bambag”ul, gruparea de lagăre Baikal-amur sau BBK, lagărele canalului BelomoreMarea Albă-marea baltică, erau în amintirea ocnaşilor experimente în balade jalnice care-şi plângeau milioane de morţi, şinele şi traversele căilor ferate fiind fixate pe oasele deţinuţilor morţi, care cu viaţa lor au construit magistralele luminii sau cele mai faraonice construcţii, realizări epocale ale comunismului sovietic, transplantate cu zel şi-n noile ţări acaparate de expansiunea slavă.

Astfel, auzisem pentru prima oară de Vorkuta, de la nordul munţilor Urali, la poalele munţilor Pai Noi la peste 300 de kilometri

81 Fr. „Cei care trăiesc sunt cei care luptă” (Victor Hugo).

82 Genrikh Yagoda, născut Enon Gershevich Ieguda, Comisar al Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) iulie 1934 – septembrie 1936.

83 Ivan Akulov, secretar general al Comitetului Central Executiv al URSS şi prim-

8p4rocuror al URSS 1933-1937.

84 Lavrenti Pavlovich Beria, Comisar al Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) noiembrie 1938 – 26 iunie 1953.

85 Vorkuta, oraş minier din Republica Komi, Rusia. Primele lagăre de muncă forţată au fost în fiinţate în 1932. În 1937 Stalin a depoprtat şi lichidat la Vorkuta opoziţia trotskistă de stânga. După război în lagăr au ajuns şi prizonieri de război.

De Cercul Polar, la zeci de kilometri sud de Oceanul Îngheţat de Nord sau de tărâmurile Mării Barenţ cu vestitele mine de huilă, lagărele de la Inta, Uhta pe fluviul Peciora sau Insula Novaia Zemlea, lagărele din îngheţurile veşnice ale Republicii Autonome Komi, unde îşi făceau veacul vreo cinci milioane din noii constructori ai comunismului victorios. O altă regiune vastă, cel mai întins teritoriu al Gulag-ului era în estul Siberiei, începând cu bazinul Crâun din Peninsula Kamciatka, şi terminând cu regiunea Magata, de vreo două ori cât România, cu vreo opt milioane de deţinuţi care mai cuprindea şi lagărele din bazinul Lena cu Sangar şi Iakutsk, peninsula Sahalin cu Ugregorsk sau Alexandrovsk, cu bazinul Amurului şi multe altele, care făceau din Uniunea Sovietică prima putere din lume, în producţia de cărbune, fier, cupru, plumb, aur, argint, diamante sau de metale rare ca molibden, stronţiu atât de necesare giganticei industrii militare, care a creat cea mai mare şi modernă armată a celui mai „paşnic” popor. Nu pot termina enumerarea fără a nu aminti de Gulagurile din Karaganda şi Kamenoborsk din Republica Kazahstan, la graniţa cu China care ocupa doar locul patru cu vreo trei milioane de ocnaşi. Este geografia Gulag-ului învăţată şi trăită timp de opt ani, de la confraţi în suferinţă, reprezentanţi ai popoarelor Uniunii Sovietice, unde comunismul le acordase egalitate deplină, fără nici o discriminare în faţa morţii. Perioada '45-'55 era perioada programaticului avânt economic al unui popor ce câştigase marele război de apărare, ce trebuia să facă din Uniunea Sovietică cea mai temută putere din lume, totul cu aportul celor 30 milioane de deţinuţi care munceau 12 ore zilnic pentru 100 gr. pâine şi un castron de kashă în plus. Este avertismentul cel mai elocvent pentru lumea liberă, pentru acei creduli şi inconştienţi, partizani ai unor tratative, a unor relaţii economice, al căror sute de miliarde de dolari sunt folosite nu pentru democratizare, ci pentru modernizarea tehnicii militare, nucleare şi spaţiale, pentru spionaj.

După vreo două săptămâni de râncezeală în KPZ – „kamera predvaritelnogo zakliucenia”, adică arestul preventiv temporar, grupuri-grupuri sunt pregătite pentru a fi transportate spre mormintele unde vor trebui să-şi dea duhul, trudind din greu pentru a realiza planul de exterminare programată. Eu cu excepţionalul meu amic Kurt, mânaţi de gardieni şi câini sălbatici suntem încărcaţi într-un vagon într-o garnitură enormă a unui tren, care cu trecerea zilelor aflăm de la cei avizaţi că se îndrepta către Vorkuta. Nu mai descriu

Condiţiile transportului standardizat şi perfecţionat timp de trei decenii al captivilor, care de data aceasta era mult mai dur, nemaifiind vorba de prizonieri, faţă de care aveau unele reticenţe. Acum transportau ocnaşi, subiecţi ai celei mai odioase dictaturi, proclamate diversionist a proletarilor. Cunoşteam lecţia, şi-n această lume de fiare am hotărât cu Kurt să nu ne atingem de „seleotka”, peştele uscat numai sare, pentru a ne proteja împotriva setei cu care ne torturau călăii. Două săptămâni de chin; deoarece hrana, adică cele 250 gr. de pâine şi o kashă o primeam o dată pe zi şi atunci trebuia înfulecat totul, raţionalizarea fiind exclusă, din cauza furturilor – trăiam doar între borfaşi profesionişti, trăiam doar în jungla unde domnea legea forţei. Îngroziţi de foame şi mizerie, răpuşi de oboseală, aşteptam zadarnic noaptea care nu mai venea pe măsură ce ne apropiam de Cercul Polar, ziua ţinând 24 de ore, pentru a ne admira toată nenorocirea la lumina cerească. Acolo aveam să trăiesc zile de şase luni şi nopţi de alte şase luni, gerurile năprasnice care stăpâneau permanent aceste pământuri nemiloase.

Vara care ţinea două luni, iulie şi august, de-abia reuşea să topească stratul enorm de zăpadă, dezvăluind nişte licheni schilodiţi şi nişte muşchi verde-negricioşi, care musteau de apa ce stătea deasupra pământului veşnic îngheţat. Trecusem de mult de taiga, de-acum nu mai vedeam nici un arbore şi nici o casă, de-acum eram izolaţi şi de natură, singurele vieţuitoare fiind un soi de potârnichi, care se aventurau îngrozite în aceste ţinuturi albe. Toţi auziserăm de vestitele mine de cărbuni adânci de câteva sute de metri, unde abatajele şubrede erau construite cu economie din lemn, iar cărbunele se disloca cu târnăcoape şi se căra cu coşuri din nuiele, toate confecţionate de deţinuţii mai norocoşi, care lucrau departe, în păduri.

Dar toţi erau însufleţiţi de perspectiva primirii a încă 150 gr. de pâine pentru o muncă de 12-14 ore în subteran, la gândul că iernile interminabile cu geruri până la -50o C, le vor petrece în adâncurile minei unde prin grija Domnului era căldură şi nu te îngropa purgaua. Mă îngrozea gândul unor astfel de perspective, neţinând niciodată în mână vreun târnăcop sau baros, dar voinţa de a trăi îmi înfrângea laşitatea ce încerca să se cuibărească în mine.

O debarcare ca la carte, un marş istovitor şi în sfârşit intrăm în lagăr. Aici dezamăgirea era îngrozitoare. Era un lagăr ce presta

Munci de suprafaţă: construcţii, drumuri, iar marea majoritate lucra într-o fabrică enormă de cărămizi, lagărul numindu-se Kirpicinâi zavod nr. 2. Aici se lucra 12-14 ore pe zi după o tehnologie adaptată, prima operaţie fiind dislocarea şi dezgheţarea unor blocuri de pământ îngheţat de zeci de mii de ani. La repartizarea pe barăci, am constatat că eu şi Kurt suntem separaţi de popoarele înfrăţite ale Uniunii, suntem duşi într-o baracă pustie în timpul zilei, ocupanţii fiind la muncă. Şeful barăcii, un tătar Karâm, ne informează că majoritatea erau nemţi, români, polonezi „kulturnaia liudi”, că în restul barăcilor unde erau bandiţii locuri momentan nu sunt, dar vor fi curând, deoarece mor zilnic doi, trei inşi. Dormitorul era o baracă enormă, care începea cu un antreu unde era un fel de spălător, un jgheab de lemn cu o ţeavă metalică din care o dată pe zi, seara, picura apă dintr-un butoi spânzurat deasupra. În partea opusă erau două parase, butoaie pentru necesităţi, pentru cei ce le foloseau noaptea, când barăcile erau zăvorâte.

Din vorbă în vorbă aflu că tânărul era din Ialta, fusese partizan, luptase până în Berlin, la întoarcere a fost dus în Kazan, iar din 1946 condamnat la muncă silnică pe viaţă ca „izmenik a rodini”, adică pentru colaborare cu inamicul. Când a aflat că şi eu am fost în Ialta, că sunt român, mi-a oferit un loc pe priciul de sus. De-a lungul pereţilor barăcii erau pe toată lungimea două priciuri suprapuse, pe care se aflau rogojini roase şi împuţite. Drept pernă foloseai hainele de pe tine, dacă aveai curajul şi puterea să te dezbraci. Pe fiecare etaj încăpeau cam 60 de deţinuţi. La cele două capete ale barăcii erau două sobe improvizate unde ardeau cărbunii furaţi, iar puţinele ferestre vara erau obturate de gratiile dese şi groase, iar iarna cel puţin nouă luni erau acoperite de munţii de zăpadă care înconjurau baraca – atunci ieşirea din baracă se făcea printr-un tunel săpat în zăpadă şi gheaţă.

După ce ne-am „instalat” am aşteptat cu nerăbdare „colegii” plecaţi la 6oo dimineaţa şi care se întorceau în jur de ora 20, îşi mâncau lingura de terci, făceau apelul de seară pe barăci, şi cădeau morţi de oboseală pe priciul de lemn, unde îşi recuperau forţele până a doua zi, când o luau de la capăt. Când au venit noaptea, am fost înconjuraţi de curioşi pentru a mai afla ceva noutăţi. Atunci am cunoscut şi eu câţiva foşti ofiţeri: prof. Ion Georgescu, Stoian Sar, Jura, Ioniţă, soldaţii Condrea, Marinescu, Jofriu, Ivanov, Lameş, Gurău, Paşcanu şi mulţi alţii. Mai erau români la spital: generalul

Gh. Stănescu, la spălătorie Ionică Hănguleşteanu şi Renţea. Au început să povestească de munca istovitoare de 12 ore fără marşul dus şi întors, că „starşâi blatnoi” în lagăr era un armean Papavasian, care avea la activ vreo opt crime săvârşite în lagăr, că brigadierii sunt toţi blatnoi, cu crime la activ, care terorizau deţinuţii pentru a se realiza normele şi a-şi păstra funcţiile, că în fiecare brigadă erau „suki”, căţele, un fel de turnători ai brigadierului şi cei mai ordinari hoţi, că mai erau şi „stukaci”, turnători calificaţi, care când erau depistaţi erau omorâţi de deţinuţi, linşaţi sau sugrumaţi în timpul nopţii. Eminenţa cenuşie a lagărului, şeful mafiei era un intelectual rus, respectat şi recunoscut unanim de supuşi, deoarece zăcea în temniţă din 1922, avea la activ 27 de ani de detenţie, care pentru ca să supravieţuiască fusese şi el blatnoi. Acum era înconjurat de un stat major de blatnoi şi de „cestnâie vorâ”, de hoţi cinstiţi, care furau din bucătăria şi magazia de alimente a lagărului. Tot ceea ce auzeam credeam că sunt fantezii, filme de groază, devenite o realitate înspăimântătoare chiar de-a doua zi, când nefiind încă repartizat la lucru, dar vizitând sala de mese am văzut primul deţinut decapitat! Era de fapt unul dintre bucătari, care a refuzat să-i dea unui blatnoi un castron de kasha din care jumătate trebuia să fie grăsime. O „sukă” l-a chemat afară, unde blatnoiul i-a tăiat beregata. Nimic mai simplu. Viaţa noastră nu mai valora nici doi bani, zilnic trăiai spaima ultimei zile.

Ş eful sălii de mese era „generalul”, care spre surprinderea mea fusese chiar general în Armata Roşie şi prizonier la nemţi. Majoritatea deţinuţilor, pe lângă câţiva asasini în bandă, erau „izmeniki rodinâi” sau „teroristiceskie namerania”, deci trădători de patrie şi intenţii teroriste, unde puteau fi incluse toate celelalte elemente periculoase social. O categorie specială erau cei ţinuţi un timp în lanţuri, din care provenea şi viitorul meu prieten, dr. Hermman Tahlhammer, toţi care aveau în articolul condamnării un „S”, spionaj din prescurtarea PS, NS etc. Adică spioni, bănuiţi de legături cu străinii etc. În această lume a proscrişilor nimeni nu mai purta nume, toţi deveniserăm un număr din inventarul imens al KGB-ului, număr scris cu o literă de 15 cm. pe cârpe albe pe care le purtam pe spate, pe pulpa pantalonilor sau pe „furaşka” sau „uşarka” vestitele căciuli ruseşti. Pierderea identităţii era semnul celei mai mari decăderi umane, când deveniserăm nişte numere în analele KGB. Pe lângă această umilinţă se adăuga o muncă epuizantă pentru

Îndeplinirea unor norme aberante, neîndeplinirea cărora te încadra la „sabotaj”, pedepsit exemplar.

Scutiţi medical nu existau decât în cazuri excepţionale: epilepsii, hemoragii, temperaturi peste 390 C, în rest toată lumea murea pe baricadele construcţiei socialismului.

Nici ca mort nu aveai linişte. După ce erai târât cu o frânghie de cei doi ciocli ai lagărului, când depăşeai poarta erai înţepat în corp cu o suliţă de trei ori de către paznicul de la poartă, pentru a nu reedita povestea lui Monte Cristo, după care erai aruncat în câmpul alăturat în pământ veşnic îngheţat, sau erai îngropat sub un munte de zăpadă. Orice evadare era absolut imposibilă: la nord, la vreo 190 de kilometri era Oceanul Îngheţat de Nord, iar la sud, prima vietate sau pom se afla la peste 100 de km. Cine îndrăznea, în starea noastră de distrofie şi sănătate, să se încumete într-o astfel de aventură, comitea o adevărată sinucidere, căci oriîncotro apucai, intrai în zona vreunui lagăr, din cele peste o mie.

Am fost repartizat într-o brigadă de cărat cărămizi din cuptoare afară, direct în vagoane sau în „depozitele” în aer liber, unde la stivuiam. Cărămizile le căram cu aşa-zisa capră, o scândură mai lungă cu curele şi poliţe pe care se depozitau cărămizile arzânde. Pe acest samar, timp de 12 ore, căram la 60-100 metri distanţă câte 20-25 cărămizi. Era mai bine când distanţele erau mai lungi, deoarece te odihneai la întoarcere. Cărămizile se goleau din cuptoare încă arzânde chiar roşii şi erau aruncate de deţinuţii ruşi direct pe capră de la înălţime, la fiecare cărămidă suna spatele ca o tobă, iar smucitura o simţeai în creier. A fost cea mai istovitoare muncă făcută în viaţa mea.

Într-un schimb făceam 80-100 de curse, dar să parcurgi zilnic cam 20 de kilometri cu 80 de kilograme în spate era un supliciu de nedescris. După primele două-trei ore îţi tremura corpul, ţi se înmuiau genunchii, fiecare pas îl făceau împins în faţă de povara din spate, mergeam bălăgănindu-ne, sprijinindu-ne de stivele de cărămizi ce ne jalonau drumul până la locul de depozitare. La întoarcere mergeam mai încet, dar nu puteai să nu descompletăm şirul în care eram numerotaţi, sustragerea fiind imposibilă. Când am început era încă aşa-zisa vară, dar pe măsură ce frigul, gerul şi zăpada se înteţeau munca devenea atât de epuizantă, de distrugătoare, că zilnic îşi

Dădeau obolul doi trei inşi, morţi sau ologi degeraţi, căraţi în lagăr cu căruţa, pentru prezenţa la apel.

Această robie de exterminare iarna devenea moarte sigură prin „lichefiere”, deoarece cele o sută de curse le executam ieşind lac de sudoare din cuptor unde erau 50-60o plus, târându-ne de fiecare dată la minus 35o-40o, când gerul şi purgaua îţi îngheţau sudoarea de pe tine, înfăşurându-te într-un giulgiu de gheaţă care plesnea la orice mişcare a corpului. Oricâtă imaginaţie aţi avea nu puteţi realiza ce înseamnă cele o sută de intrări în focul gheenei şi ieşiri în gerul polar.

De câte ori nu-mi spuneam în gând „Eli, Eli, lama sabachthani?”86 şi „Doamne în mâinile tale îmi dau duhul” cuvinte ce le învăţase de la mine şi Kurt şi un alt camarad de excepţie, prieten comun Horst Seifert, profesor de matematică, un caracter rar întâlnit, care în ciuda chinurilor mă impresiona când mă ruga să-i spun la fiecare cursă un nou cuvânt în limba franceză. Avea o voinţă nebănuită, care ne insufla şi nouă tăria da a ne lupta cu moartea. Să te ferească Bunul Dumnezeu să-ţi dea cât poţi să suporţi. Când ajungeai în lagăr după 14 ore, cea mai mare fericire era să te întinzi pe scândura din sicriul ce-ţi era hărăzit, când începeau alte chinuri concepute de profesioniştii crimei în masă: dacă nu dormeai de foame, nu puteai dormi de cârceii de la picioare, de crampele musculare, când de durere îţi venea să urli, dar te obişnuiai să nu-ţi trezeşti fraţii de robie. Când credeai că ai adormit te asaltau ploşniţele, colaboratorii fideli ai KGB-ului în operaţia de exterminare programată.

Cea mai monstruoasă amăgire pentru noi era speranţa chinuitoare care ne ispitea pe noi, muribunzii, care prin sadismul ei nu te lăsa să mori. Au fost zile de iarnă cumplită, cea mai friguroasă fiind în 1950 de minus 520 C, când gerul îţi crăpa obrazul, când simţeam cum ţi se albesc urechile, nasul era un ţurţure de gheaţă, degetele mâinilor deveneau nişte gheare metalice, picioarele doi butuci pe care stătea ţeapăn un corp, prin care de-abia mai curgea sângele. Aţi auzit de oameni degeraţi, unii spun că ar fi chiar o moarte frumoasă, că ai muri visând. Eu am văzut oameni hidoşi fără o ureche sau fără nas, dar am văzut şi om căruia i-a căzut organul

86 „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, cuvinte rostite de Iisus răstignit (Matei 27,46).

Masculinităţii, care având mâinile îngheţate n-a mai putut să se încheie la pantaloni şi inevitabilul s-a întâmplat. Am trăit vânturi atât de puternice încât coloana de blestemaţi cu ceasovoi şi câinii n-a mai putut face un pas.

Vârâţi unul în altul am fost acoperiţi de zăpadă în câteva minute, de unde ne-am dezgropat după ce a trecut uraganul peste noi. Atunci am văzut şi ceasovoi şi câini morţi, din cei care n-au avut curajul să intre în „grămada” noastră. Când nopţile erau prea geroase şi senine eram martorii celor mai nebănuite spectacole, când mii de fascicule de lumină, de cele mai vii culori şi forme, întretăiau cerul cât vedeai cu ochii, dansau sarabanda morţii neiertătoare, împroşcând cerul când cu sângele roşu aprins al proscrişilor, când cu un galben murdar al balelor sau verdele cazon ale barbarilor KGB-işti, care erau obsedaţi de ordinul de a ne omorî cât mai repede şi mai inuman. Erau aurorele boreale de la Polul Nord, cele mai fantastice spectacole de lumini, irepetabile pentru privirile omenirii. Cel mai impresionant spectacol l-am văzut pe 2 februarie 1951, ziua Întâmpinării Domnului, când luna era în centrul unei cruci enorme ce a luminat pentru o oră întunericul din noi. Nimeni nu mai lucra nimic, toţi rămăseserăm muţi în faţa Dumnezeirii, care se milostivise să ne arate încă o dată semnul nădejdiei, semnul izbânzii asupra întunericului din noi care ne copleşise. Veteranii temniţelor povesteau că acelaşi semn a apărut şi în 1941, că este semnul declanşării unui nou război. Putea veni orice, noi trăiam cataclismul iernilor comuniste, care prinseseră în ghearele lor milioane şi milioane de oropsiţi ai morţii. Când chinurile foamei şi muncii deveneau demenţiale, insuportabile, singura scăpare era de a rămâne în lagăr, unde lucrai la curăţat cartofi, la bucătărie, unde te eliberai de spectrul foamei. Am văzut gesturi diavoleşti, deţinuţi care trecuseră pragul disperării, care îşi tăiau degetele de la mâini ca şi cum erau ale bestiilor roşii. Dădeau cu toporul în degetul osândit tăierii şi fără nici un scâncet şi-l retezau, după care băgau mâna în zăpadă să-şi oprească hemoragia, să-şi îngheţe durerea.

Am văzut cu ochii mei om care şi-a retezat mâna de la încheietura mâinii la fierăstrăul circular de tăiat lemne, ca un ciot care nu-i aparţinea. În disperarea care-i întunecase mintea crezând că nu-i suficient pentru a-i garanta invaliditatea, şi-a mai tăiat o bucată până aproape de cot, dorindu-şi să-şi îndepărteze sfârşitul pe care-l intuia ca imediat. Sunt oameni pe care nu i-am detestat, indiferent cât