Aurelian Gulan Victime Si Calai

63 Mâtyâs Râkosi (n. 14 martie 1892 (născut Mâtyâs Rosenfeld Serbia – d.5 februarie 1971 Gorki, Rusia), politician comunist ungar, născut în Serbia, de origine evreiască, dictatorul Ungariei între anii 1945- 1956 în calitate de Secretar General al Partidului Comunist Ungar şi apoi al continuării acestuia, Partidul celor ce Muncesc.

64 Marcel Pauker (n. 6 decembrie 1896, Bucureşti – d. 16 august 1938 în localitatea Blutovo în apropiere de Moscova, executat în cadrul epurărilor staliniste), intelectual şi lider comunist român, fiul unei familii evreieşti înstărite din Bucureşti şi soţul Anei Pauker (Rabinsohn).

65 Vezi şi nota 12 supra. După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter Roman s-a refugiat în Franţa, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu şi Iosif Chişinevschi. În timp ce Ana Pauker s-a reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei Horia, Cloşca şi Crişan, constituită din prizonieri de război români aflaţi în URSS. A fost decorat în 1945 de Moscova cu „Steaua roşie”. În acelaşi an, sub ocupaţie sovietică şi sub noul regim dominat de comunişti, a fost înaintat în gradul de general-maior în armata română.

Care au făcut parte. Cei care acceptă o astfel de colaborare cu inamicul sunt catalogaţi legal ca trădători, îşi încălcau în felul acesta jurământul de credinţă de credinţă faţă de Ţară.

Divizia Tudor Vladimirescu a fost înfiinţată de NKVD cu sprijinul comuniştilor de pe teritoriul Uniunii Sovietice, când armata română mai lupta încă împotriva Uniunii Sovietice, singurul scop fiind formarea armatei populare române şi comunizarea României, pentru a ţine sub jugul ocupantului o ţară întreagă, la umbra tancurilor sovietice cu care aceasta a venit. Prin participarea în aceste divizii au acceptat trunchierea ţării, răpirea Basarabiei şi Bucovinei, pentru dezrobirea cărora am pornit cu toţii la un război naţional. Este drept că ulterior nu toţi s-au bucurat de privilegiile obţinute, mulţi fiind îndepărtaţi, neinspirând încredere deplină, dar cei mai mulţi, unii ajunşi generali de armată ca Marin Dragnea66, sub umbrela

66 Marin Dragnea (n. 30 mai 1923, comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman), general de armată român. El a îndeplinit funcţia de preşedinte al Comitetului Olimpic Român (1974-1984). În prezent, el este preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război (din anul 1990). A luptat în cel de-al doilea război mondial, mai întâi ca voluntar pe Frontul de Est cu o Divizie de Cavalerie în cadrul Grupului 52 Cercetare. În anul 1942 a fost înaintat la gradul de sergent TR, fiind luat prizonier. S-a întors în ţară cu Divizia Tudor Vladimirescu, constituită în 1943 pe teritoriul fostei URSS, cu gradul de sublocotenent (1944). El a fost rănit la încheietura mâinii în luptele pentru eliberarea Oradiei, leziunea cauzându-i o infirmitate pe care o va purta tot restul vieţii. După război, a avut parte de o ascensiune rapidă în structurile militare. Este avansat la gradul de locotenent (1946) şi numit pe rând în funcţiile de comandant de pluton şi companie în Regimentul 3 Infanterie voluntari, apoi locţiitor politic al comandantului Batalionului 3 Tancuri din Brigada 3 Tancuri (octombrie 1947 – 1948). Îndeplineşte atribuţiile de locţiitor politic al comandantului Diviziei 2 Vânători de Munte (1949 – 1951), comandant al Diviziei 5 Infanterie (1951), al Diviziei 1 Vânători de Munte/Diviziei 57 V. M. (1951 -1952). În perioada 1951 – 1952 urmează cursul de perfecţionare de pe lângă Academia Militară Generală (7 luni), ulterior între 1952 – 1954 urmează cursurile Academiei M. St. M. în URSS., fiind numit comandant al Corpului 40 Armată (dec. 1954 – 1956). În această perioadă a fost înaintat la gradele de căpitan (dec. 1948), maior (1949), locotenent colonel (1950) şi colonel (1954). În perioada Revoluţiei din Ungaria din 1956, colonelul Marin Dragnea era comandantul Corpului 38 Armată şi al Garnizoanei Timişoara, având un rol important în reprimarea mişcărilor studenţeşti de solidaritate din acel oraş. Apreciat pentru rezolvarea revoltei studenţeşti din Timişoara, este numit în funcţia de comandant al Corpului 38 Armată (august 1956 – 1959), fiind înaintat la gradul de general-maior (1957). După ce, în perioada 1959 – 1960, a fost locţiitor al comandantului Regiunii a 3-a Militare, iar între mai 1960 – februarie 1970 locţiitor al comandantului Armatei a 3-a, în anul 1970 generalul Dragnea este numit comandant al Comandamentului Militar Teritorial Cluj Napoca (1970-1973). Ulterior, gen. lt. Marin Dragnea a îndeplinit funcţii de conducere în cadrul mişcării sportive din România, cum ar fi: preşedinte al Comitetului Olimpic Român (1974-1984), prim-vicepreşedinte (1973-1974 şi 1977-1981) şi preşedinte al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (1974-1977 şi 1981-1984). În

Protectoare a spionului notoriu Bodnăraş sau a generalilor odioşi, groparii conştiinţei româneşti, Pantelimon Bondarenko-Pantiuşa, Grimberg-Nicolski sau a generalului cizmar Nicolae Ceauşescu. Apelativul de trădători notorii s-a confirmat atunci când au devenit politruci sau activişti de partid au „epurat” armata română aruncând în stradă pe cei mai capabili ofiţeri de carieră, atunci când au participat la împrăştierea adunării din noiembrie 1945, atunci când au înconjurat Palatul Regal obligând regele să abdice, atunci când au participat la hăituirea partizanilor români luptători în munţi sau la dislocarea adunărilor şi arestarea studenţilor67 după revoluţia din Ungaria. Contribuţia lor la comunizarea României a fost evidentă. Înfiinţată la 20 octombrie 1943 pe când camarazii lor luptau încă împotriva armatei roşii, au fost încadraţi în Divizia 203, Corpul de armată 33 din Armata a VII-a de gardă, în care au rămas şi după 23 August 1944 de teamă de a nu trăda din nou, fiind încadraţi în armata populară română de-abia în 22 august 1945. Să nu se uite câţi opozanţi au înfundat din cauza lor temniţele sovietice şi, mai târziu, pe cele româneşti, câţi au îngrăşat pământurile Siberiei. Este momentul să elogiez comportamentul remarcabil al ofiţerilor români care au luptat împotriva trădării, care vor rămâne în memoria neamului ca prima rezistenţă românească anticomunistă – şi aceasta în bârlogul lor, la mii de kilometri de ţară. Mă plec cu cel mai profund respect în memoria lor şi îmi cer iertare dacă din pricina memoriei am omis pe vreunii, care au avut contribuţii şi mai evidente în lupta noastră pentru salvarea demnităţii ofiţerului român şi în acţiunile noastre de demascare a trădării faţă de ţară.

Pentru a anihila acţiunile noastre, NKVD-ul a dislocat diferite grupuri de prizonieri români în lagăre ale morţii sau în temniţe. Astfel în lagărul de la Elabuga, lagăr de exterminare programată, au fost trimişi: col. Nanu, col. I. Piescu, col. Colatescu, col. Cernăianu, col. Scurtu, eruditul col. Garaiac68, cpt. Ion Pârvulescu, preot Vasile Apostol, lt. Nicolae Fuiora, aviatorii Cârstov şi Fedra, comandor această perioadă, România a obţinut cele mai mari succese sportive la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976), Moscova (1980) şi Los Angeles (1984), situându-se printre primele 5 ţări din lume. În anul 1983, Comitetul Internaţional Olimpic i-a acordat medalia de argint a Ordinului Olimpic.

67 Primul mare val de arestări în rândul studenţilor are loc în noaptea de 14 spre 15 mai 1948. Sunt arestaţi câteva mii în toată ţara. O parte dintre aceştia vor forma materialul pentru „Experimentul Piteşti” în 1948-1951.

68 Ragaiac, din „Rusoaica” lui Gib Mihaescu.

Drâmba, cpt. Voinea, cpt. Dropol şi mulţi alţii. În lagărul de la Krasnagorsk: cpt. Ion Popescu, cpt. Necula, Lambi Papadopol, Tase Tălpăşanu, slt. Grama, slt. Niki Varo, av. Victor Clonaru, slt. Gabi Constantinescu, şeful promoţiei de ofiţeri cavaleri 1942, distinsul meu camarad şi prieten, Titu Preotu, Saşa Cătuneanu, maior Costin Dumitrescu, cpt Buţan, cpt. Lungu, lt. Dinescu, slt. Mircea Blănaru, Clement Borcea, Liiceanu, Mişu Teodorescu, col. Xenopol Roman cu fiul său slt. Nicolae Roman, cpt. Bâlu, cpt Chihaia, Oleg Dembrovski, Niki Grozea şi alţii. În lagărul de la Bektovka: col. Scurtu, cpt. Ion Dumitrescu, George Fonea, Aurel State, Ilarion Stănescu, Gh. Netejaru etc. Trebuie să remarc ofiţerii români prizonieri din lagărele Oranki şi Mănăstârka, chiar dacă unele nume se vor repeta, camarazi şi prieteni, fraţi de referinţă şi de idei, caractere desăvârşite, luptători veritabili evidenţiaţi prin fermitate şi consecvenţa lor: Ilarion Stănescu, Aurel State, George Fonea, Mihai Răducanu, Mircea Popescu, Cornel Corcoţoiu, Sandu Cumpătă, Bebe Predescu, Radu Criveanu, Dragomirescu, Gil Leu, Ion Dumitrache, Virgil Sârbescu, Ionescu Cârligel, Bebe Ahciarliu, Cornel Sicoe, Nicu Manasia, Geo Oprişan, Puiu Dolga, Sandu Vaicu, cpt. Nicolae Ş elanu, consăteanul meu buzoian după tată, Toni Bărbulescu, cpt. Ion Georgescu, Stelică Popescu, Nae Cojocaru, fraţii Oleg şi Igor Dembrovski, comandor Chiriţă, Andrei Stăncescu, Culiţă Guscilă, George Filotti, Guţu şi Sgurski profesorii mei de limba rusă, Alecu Teodorescu, şi alţii. Remarcabili în profesia lor şi de multe ori iniţiatorii celor mai îndrăzneţe acţiuni avocaţii Victor Clonaru, Puiu Atanasiu, Costache Popescu, Nae Şchiopu, Radu Mărculescu, Vili Popescu, N. Banu, Ion Fâţoiu, preoţi care au făcut cinste ortodoxismului românesc, duhovnici şi martiri în acelaşi timp: Dimitrie Bejan, Geoge Beşchea, Gheorghe Gheoghiu, Constantin Popescu, V. Costaş etc., scupltori care ne-au impresionat prin lucrările lor artistice excepţionale în lemn şi os: Nită Hilochi, Nicolae Chivulescu, cpt. George Stoica, Tudor Dan cu superba lui Madonă, Alexandru Cumpătă, poeţii George Fonea, Ştefan Tumurug, prozatorul Haralambie Ţugui, muzicieni Haralambie Papadopol, Ionel Corcoţoiu, povestitorii care ne-au încântat prin talentul şi verva lor: Ionică Hârgheleşteanu, Vasile Cocoş, Ion Cândea. Eu am enumerat în general camarazi şi prieteni apropiaţi de vârsta mea, dar să nu uităm şi ofiţerii superiori care prin comportamentul lor şi în ciuda vârstei au participat la acţiuni riscante, suferind şi consecinţele

De rigoare: col. Drăgănescu, col. Cojan, col. Gheorghe Ionescu, col. Malachi, col. Nanu, col. Calotescu, col. Piescu, col. Cernăianu, col. Scurtu, col. Garaiac, col. Roman, gen. Gh. Stănescu. Să nu uităm medicii care şi-au îndeplinit cu cinste jurământul lui Hypocrat, fiind şi în rândul protestatarilor, dovedind o abnegaţie ce nu poate fi uitată: Sari Achile, Gh. Mitroi, Ionică Georgescu, Eugen Leu.

Pe lângă activităţile intelectuale intense, când permiteau condiţiile şi mai scăpam de chinurile foamei, şi care constau de obicei în limbi străine, matematici, cercuri de artă şi literatură, trebuie să menţionez cercul de bridge din care făceam parte împreună cu cpt. Rigari, cpt. Buţan, col. Malachi, av. Victor Clonaru şi mulţi, mulţi alţii, brigada artistică cu un Mărculescu, Cornel Carcoţoiu, Alex. Cumpătă. O notă aparte, în condiţiile de lagăr, repet, exclusiv în vremurile aşa-zis bune, extrem de puţine la număr, o constituie meciurile internaţionale de fotbal cu Ungaria sau Germania, câştigate absolut toate de România, având baza de selecţie mai mare, care constituiau momente de relaxare şi de evidentă mândrie naţională. Una din condiţii era să nu fie voluntar, uşor de realizat, deoarece sportivii, datorită rigorilor sportului, privaţiunilor şi spiritului de echipă, au constituit întotdeauna exemple de corectitudine, fermitate şi patriotism, dintre care amintesc pe Ilarion Stănescu, Toni Bărbulescu, Sandu Vaicum, Tase Tălpăşanu, Vieru şi, ultimul, cu voia dumneavoastră, subsemnatul, toţi cu o voinţă rar întâlnită, cu spirit de sacrificiu, fiind gata să murim pe teren. Pentru a rezista acestui efort extraordinar eram „sponsorizaţi”. În ziua meciului primeam câte 150 gr. de pâine şi ceva zahăr, într-o cârpă sub formă de firimituri, deoarece erau colectate de la prizonierii care-şi rupeau un dumicat din mizera lor raţie de 250 gr. de pâine. O dovadă evidentă de solidaritate în condiţii cu totul speciale, dar şi de devotament, chiar de sacrificiu din partea jucătorilor. Sunt mândru că am făcut parte din această echipă naţională, atâta vreme cât eram prizonier „liber” (adică nu eram în carceră, unde, în perioada 19441945, am adunat 120 de zile), sau când nu eram în temniţele sovietice, în special la „maison rouge” din Gorki. Perioadele adunate au ajuns până la un an, după care a urmat condamnarea la moarte, comutată în 25 de ani muncă silnică din care am executat unsprezece ani şi jumătate în îngheţurile Polului Nord, la Vorkuta, sau în cele ale Siberiei, la Azbest şi Degtyarka.

Crimele NKVD-ului, ale Uniunii sovietice ca urmare exclusivă a respingerii categorice a oricărei forme de colaborare sunt evidente, fiind repatriat în decembrie 1955 ca prizonier de război, iar prin comunicatul procuraturii generale a Federaţiei Ruse din 1992 adeverindu-se că am fost victima represiunilor staliniste. Dar toate la rândul lor în cele ce vor urma.

Trecând la aspectele de o gravitate excepţională, trebuie să amintesc şi alte evenimente, cerându-mi iertare pentru repetarea unor nume, din pricina implicării acestora în diferite acţiuni ale rezistenţei anticomuniste. Printre cei ce au încercat evadarea, aflându-se la mii de kilometri de ţară, eu reamintesc doar câţiva: Gh. Militaru, C. Ciutea, C. Manolache, Ion Bogdan, Andrei Stăncescu, Bebe Predescu, iar dintre cei împuşcaţi pe lt. Ion Beştiurea, cpt. Gh. S ăvulescu. Cpt. Cotorcea, deoarece au ieşit din coloană pentru o urzică sau să se uşureze într-un boschet, datorită diareei. Deşi voi reveni în capitolul respectiv, sunt obligat să menţionez aici pe unii care au fost condamnaţi pentru activitatea lor în lagărele de prizonieri, consideraţi capi sau instigatori: generalul Gh. Stănescu, prof. Ion Georgescu, somitate în limbi clasice şi filosofie, av. Ionică Fatoiu, av. Victor Clonaru, av. Puiu Atanasiu, cpt. Luţean, George Fonea, Aurel State, Ilarion Stănescu, Ionică Hângelesteanu, Sergiu Slavu, şi mulţi, mulţi alţii, aceeaşi, care pe baza dosarelor primite de la NKVD devenit KGB, am fost condamnaţi şi de Securitatea română pentru uneltire împotriva ordinii sociale, vestitul articol 209 Cod Penal, câţiva chiar la moarte, comutându-le pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Chiar dacă enumerarea exagerată poate fi considerată anostă, pare un pomelnic, nu este într-adevăr decât pomenirea unor martiri, singurul regret fiind că memoria mi-a jucat feste şi informaţiile obţinute n-au fost complete, ceea ce m-a făcut să omit mulţi, mulţi eroi ai prizonieratului românesc, cu activităţi şi acţiuni poate mult mai importante.

Datoria mă obligă să amintesc câteva nume de prizonieri germani, care s-au opus făţiş mişcării antifasciste germane, buni prieteni şi fraţi de luptă ai românilor: generalul Heine, fost sublocotenent la Mărăşeşti, generalul Schmidt, şeful statului-major al armatei mareşalului Paulus, colonelul Wolfmeier, austriac, maiorii Herold, Wanner. Despre comportamentul deosebit al prizonierilor germani, austrieci şi spanioli, care mi-au devenit nu numai fraţi loiali de suferinţă, dar şi prieteni unici, extraordinari, voi relata atunci când

Voi vorbi de cele macabrele crime trăite în temniţele Gulagului sovietic. Toţi cei enumeraţi mai sus şi încă mulţi, mulţi alţii, prevalându-se de prevederile Convenţiei de la Haga, înfruntând umilinţele demente la care încercau să-i supună „învingătorii”, s-au opus vehement muncii forţate şi dezonorante, plătind cu mii de zile de carceră, ani grei de temniţă şi sute de zile de greva foamei. Tăiatul copacilor în pădure şi căratul buştenilor cu spatele câţiva kilometri pe căldură, dar cel mai frecvent pe cele mai cumplite geruri, era o muncă atât de istovitoare, încât mulţi cădeau pe drum sau multora le tremurau picioarele multe ore după aruncarea poverii. Trasul la căruţe şi sănii pentru transportul alimentelor şi materialelor de construcţii de la gara Solnika în lagăr, aproximativ cinci kilometri, era o muncă nu numai istovitoare, dar şi extrem de degradantă pentru o fiinţă umană. Paroxismul umilinţei l-au atins atunci când, ca în evul mediu, ca în Dumbrava Roşie, ofiţerii români erau înhămaţi la plug pentru a ara suprafaţa de teren alocată lagărului pentru producţia de cartofi, varză şi ovăz. Înfometarea şi munca istovitoare au declanşat cele mai accentuate distrofii, au creat terenul pentru declanşarea celor mai diverse boli, care nu puteau fi tratate din lipsa totală a celor mai elementare medicamente. Unii au murit după repatriere din cauza condiţiilor din carceră şi închisori, alţii din cauza bolilor cauzate de epuizarea fizică.

Între 25 şi 26 iunie 1944 în urma Conferinţei de la San Francisco se constituie Organizaţia Naţiunilor Unite elaborându-se (sic!) statutul „Curţii Internaţionale de Justiţie”, iar între 16-25 decembrie 1944 miniştrii de externe ai SUA, Marii Britanii şi ai Uniunii Sovietice dezbat la Moscova „organizarea lumii postbelice”, adică cedarea din inconştienţă Uniunii Sovietice a mai mult decât sperase: Ţările Baltice, jumătate din Polonia, Basarabia, ca să-şi înfigă iar colţii în mijlocul Europei prin ocuparea Bucovinei, Galiţiei de sud şi Ucrainei Subcarpatice, o ţară supraaglomerată cu cel mai modern armament sovietic, inclusiv nuclear, de unde ameninţa permanent Europa. Toate acestea devansau vestita Conferinţă a trădării istorice de la Ialta 4-11 februarie 1945, care consfinţea târgul cel mai infam dintre Churchill şi Stalin în care târguiau procentele zonelor de influenţă engleze: Grecia 90%, Polonia 50%, România 10%. După bombardamentul asupra Dresdei din 13-14 februarie 1945, care s-a soldat cu 135 000 morţi, marea majoritate civili, femei şi copii care fugeau din calea barbarilor, aproape cât la Hiroşima şi

Nagasaki împreună, după moartea lui F. D. Roosevelt la 12 aprilie 1945, acestuia îi succede H. S. Truman care dă semnalul verde pentru experimentarea primei bombe atomice.

În acest context, după apariţia decretului-lege în România privind condamnarea criminalilor de război sunt chemat la „birouri” de politrucul Kotler şi dus am fost. Fără nici o explicaţie, un colonel KGB-ist m-a scos din lagăr, m-a urcat într-un jeep şi am pornit undeva în Uniunea Sovietică. Când jeep-ul s-a apropiat de oraşul Gorki, mi s-au pus ochelari metalici negri, un progres evident faţă de cârpa neagră, un indiciu că voi fi dus la închisoare. Într-adevăr după ce aud ritualele scrâşnete de porţi, mi s-au scos ochelarii trezindu-mă într-o cameră destul de mare, cu o masă şi trei temniceri.

Sunt dezbrăcat până la piele, percheziţionat şi în fund, te obligau să faci câteva genuflexiuni, mi se dă o zeghe, costumul deţinuţilor, sunt fotografiat din faţă şi profil ca ultimul borfaş, mi se iau amprentele şi mi se aplică din nou ochelari. Sunt dus pe coridoare, în lifturi, oprit la intrarea în împărăţia altui temnicer, iar ultima uşă deschisă, îmi oferă perspectiva primei celule din temniţele sovietice: o cămăruţă dreptunghiulară, doi metri pe unu, pereţi groşi de beton vopsiţi în alb, un gemuleţ cu gratii undeva la trei metri înălţime, un pat metalic fixat în perete, în tavan un bec puternic şi o „paraşa”, un hârdău pentru necesităţi. Uşa metalică destul de groasă, în interior era linsă şi avea o „fortoşka”, o ferestruică, iar în afară o roată de fier care acţiona patru drugi, care la răsucire se se înfigeau adânc în zidul de beton, o bară de fier cu un mâner care glisa pe orizontală după descuierea unui lacăt precum clopotele de la vaci şi bineînţeles c-o încuietoare cu o cheie de vreo 15 cm. Deasupra „fortocikăi” pe undeva primeam castronul cu aşa-zisa ciorbă, era odiosul „glazok” vizeta cu clapetă, prin care ţi se urmărea fără să ştii orice mişcare. Am studiat patul, o ramă metalică de care erau sudate benzi metalice, iar pe plasa formată se afla o rogojină roasă, găurită.

Acesta era noul „apartament” inventat de aceşti asasini odioşi, de unde probabil scontau că într-o lună-două voi fi un cadavru viu, total îndobitocit de foame şi de agresiunea psihică. Dimineaţa la ora 6 ţi se oferea o cană cu apă pentru spălat, după care primeai raţia zilnică, 250 grame de pâine udă şi neagră şi ţi se umplea cana cu apă fiartă căreia îi spuneau ceai. La ora aceasta patul trebuia fixat în perete, urmând eventual să te plimbi, neavând voie să stai jos pe

Lespezile pardoselii. La ora 1200 ţi se servea invariabil ciorbă de varză acră, sau murături, un fel de lături care la noi nu se dădeau nici la porci, după care, seara, vestita lingură de kasha, toate fără nici o steluţă de grăsime. La ora 2100 se bătea în uşă stingerea când trebuia să dormi astfel încât să ţi se vadă permanent faţa şi mâinile, lumina puternică stingându-se când se făcea bine ziuă. La două zile, la o oră diferită programată de ei, ţi se puneau ochelarii metalici şi, condus pe coridoare, ajungeai într-o celulă din plasă metalică, amplasată pe o terasă deschisă unde te ţineau la „progulka”, adică la plimbare, cam zece minute. Mai lung era drumul dus şi întors decât aşa-zisa plimbare în aer liber. În consecinţă, am luat tot ce-mi dădeau de mâncare, mă plimbam cu mâinile la spate, deoarece aşa era ordinul, până când ameţeam, făceam exerciţii de memorizare recitând poezii, imaginam scenarii de film axate pe ce trăisem, accentul punându-l pe rezistenţa umană, cu personaje de eroi, de laşi sau turnători. Detestam filmele comerciale care cultivau crima, terorismul, sexul, drogurile prin care se manifestau oamenii, imaginam filme pentru trezirea conştiinţelor, pentru salvarea conceptelor de bază ale moralei creştine şi principiile perene ale culturii universale, crezând în salvarea omenirii de la dezastru, de la disoluţia spirituală. După vreo şase zile în care ei contau că sunt timorat suficient sunt am fost dus la primul interogatoriu î la KGB.

Un birou mare unde stăteau doi colonei, o măsuţă cu o maşină de scris pentru dactilografă, alta pentru translator, şi un scaun sub o lampă puternică. Pentru mine, coloneii masivi şi roşii la faţă aveau un aspect de asasini veritabili; o dactilografă plinuţă, blondă, o nataşa autentică, iar translatoarea – o evreicuţă cam speriată, după apelativul întrebuinţat, Tamara. După ce mi se face fişa de identificare cu toate datele posibile, de data aceasta şi despre familie, de activităţi în ţară, urmează prima întrebare cheie „ce-i aia şef de promoţie”, neînţelegând că anumite activităţi intelectuale şi morale n-au nimic comun cu „politica”. După vreo două ore trec la activitatea mea de pe front, unitate, lupte, căderea în prizonierat, motivaţiile plecării mele voluntar etc, etc. Învăţasem lecţia bine, nu mai bravam, dădeam răspunsuri cât mai evazive. S-au lămurit după opt ore că nu participasem la nici o acţiune contra partizanilor lor, respingeau cererea mea de a fi confruntat la faţa locului cu locuitorii Ialtei. Am refuzat de mai multe ori, centimetrul de tutun din capul unui carton

Lung, se numeau ţigări Kazbek, după care sunt retrimis în cuibul meu de beton unde mă aştepta porţia de zeamă acră.

O altă surpriză a constat în aceea că la uşa celulei, încadrată de doi temniceri, mă aştepta o femeie care mi-a spus că este bibliotecara închisorii şi m-a întrebat dacă doresc o carte. La răspunsul meu că nu ştiu limba rusă s-a retras discret cu un „sozhalenie”, regret. Mai târziu aveam să aflu că era Dora Klapan69, femeia care încercase asasinarea marelui Lenin, a cărei pedeapsă la moarte fusese comutată în închisoare pe viaţă70. Dacă ea rezistase 20 de ani, m-am gândit că aş putea încerca şi eu aceeaşi pedeapsă experienţă, dându-mi tăria sufletească de a-mi descoperi noi resurse fizice pentru a bea paharul până la fund.

A doua zi, din nou interogatoriu, de data aceasta ascultând lecţii despre racilele capitalismului, despre exploatarea omului de către om, despre victoria internaţionalismului proletar. De-abia a patra zi mi-au făcut direct o propunere, ceea ce presupunea eliberarea mea imediată, acesta era mirajul, ocuparea prin grija lor în ţară a unor funcţii importante, de unde printr-un contact direct cu KGB-ul, aş fi putut să le ofer unele informaţii, să fiu în slujba comunismului, a internaţionalismului care implică anularea rolului statului naţional etc., etc. De-abia după o lună, ca urmare a refuzului meu categoric, îmi pun în faţă nişte foi cu „voprosi i otveti” întrebări şi răspunsuri, pe care nu le-am semnat, chiar după ce „perevodcika” mi le-a tradus de mai multe ori, sperând că eu m-am răzgândit. Am avut prilejul să constat că majoritatea celor trecuţi prin închisori, au fost şantajaţi, terorizaţi, pentru a deveni colaboratori ai KGB-lui, că puţini poate au rezistat tentaţiilor, că cei veniţi la studii sau colaborări, fiind comunişti, doctrinar sau din oportunism, au acceptat să se pună în slujba KGB-ului, fiindu-le străine noţiunile de interes naţional sau demnitate umană.